Bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr

Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, strălucit veselindu-se în toate zilele. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar şi câinii venind, lingeau bubele lui. Înfricoşat tablou al inegalităţii dintre oameni! Dar aveţi răbdare: curând vom vedea un mai înfricoşat tablou, al inegalităţii de dincolo. Ce alăturare de neînchipuit: pe de o parte bogatul, îmbrăcat în porfiră şi în vison, şi pe de alta, cerşetorul, plin de bube.

Luaţi aminte: Domnul nu pomeneşte de loc numele bogatului, ci numai pe cel al săracului. Numele bogatului ne rămâne necunoscut în toată desfăşurarea pildei, pe când Lazăr este numit şi pe pământ şi în cer. Ce rău a făcut bogatul acesta, ca Domnul să nu pomenească numele lui? Domnul nu-l învinuieşte nici de furţişag, nici de mărturie mincinoasă, nici de preacurvie, nici de ucidere, nici de necredinţă, nici că şi-ar fi agonisit averile cu nedreptate. Dar cum să-l mai învinuiască Domnul, când vina lui stă vie înaintea porţii casei sale, scrisă nu cu cerneală pe hârtie ci scrisă cu răni pe însuşi trupul unui om? Nici vorbă, o fi avut bogatul şi celelalte păcate pe care neabătut le aduce bogăţia asupra omului uşuratic. Dar nici una din fărădelegile bogatului nu e pomenită în pilda aceasta, afară de una nelegiuire: nesocotirea peste măsură a omului, a lui Lazăr, a sărăciei şi amărăciunii acestuia. Sufletul bogatului era tot atât de plin de bube ca şi trupul lui Lazăr. Sufletul bogatului era aidoma trupului lui Lazăr, iar trupul lui Lazăr icoana vie a acelui suflet.       Iată deci doi oameni pe pământ; unul al cărui nume are vază, şi altul despre care nimeni nu vrea să audă. Să vedem acum cum ni se înfîţişează ei în cer. Căci şi bogaţii şi săracii mor. Nimeni nu se naşte în această lume ca să trăiască în ea pentru totdeauna, căci această lume e pieritoare şi îşi aşteaptă sfârşitul.

A murit săracul, şi îngerii i-au luat sufletul şi l-au dus în rai. A murit şi bogatul, şi îngerii s-au întors de la căpătâiul lui cu mâinile goale. În loc de îngeri, de bogat s-au apropiat diavoli şi oameni, ca să-l îngroape: diavolii în iad cu sufletul, oamenii în pământ cu trupul.

Oamenii au privit, fireşte, într-un fel moartea lui Lazăr şi în cu totul altul moartea bogatului, aşa cum făcuseră şi cât aceştia fuseseră în viaţă. Moartea bogatului a fost trâmbiţată în toată cetatea, toată lumea s-a strâns la îngroparea lui ca să-şi arate respectul. Ce cuvântări alese, ce vorbe frumoase dar la fel de inutile ca şi întreaga lui viaţă, cuvinte goale ca şi sufletul aceslui om lipsit de toată fapta bună.

Dar de ce fel de îngropare a avut parte Lazăr cel sărac? Nu de alt fel decât cea a unui câine pe care-l găseşti mort în drum. A murit un cerşetor: cine-o să-l îngroape? cui îi pasă? Poate cineva mai iscoditor să întrebe: Cine e? Prostească întrebare! Cum să ştii numele unui sărăntoc?

Ce mare deosebire în ochii lumii, între aceşti doi oameni! Dar cerul nu pune mare preţ pe judecata lumii, pe laudele sau dispreţul ei, pe medaliile acordate sau pe oprobriul public. Judecata oamenilor se întinde doar până la mormânt; de aici încolo, sufletul trece la judecata cerului.

Şi în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. Poate că, de când s-a născut, acest om şi-a ridicat pentru prima oară ochii! Pe pământ fiind, se uitase numai la el însuşi şi numai la lumea înconjurătoare. De ce să se uite la cer? N-avea altă grijă? Aşa facem şi noi: se roagă omul numai când ajunge la necazuri, de o mie de ori binecuvântate necazuri, care îl fac pe om să-şi ridice privirea spre cer!

Veselia din toate zilele l-a golit pe bogat de frica de Dumnezeu. Iar când, în sfârşit, în iad şi-a ridicat ochii, a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. Avraam, părintele după trup al evreilor, este totodată, prin dreptatea sa, părintele tuturor drepţilor care fac voia lui Dumnezeu cu credinţă, smerenie şi ascultare.

Priviţi acum la voi înşivă, vedeţi-vă pe voi, care nu numai că nu aveţi milă, ci sunteţi necruţători! Curând poate veţi striga şi voi după milă ca bogatul acesta, din locul unde nici o rază de milă nu străbate, în veci!

Avraam i-a grăit cu blândeţe păcătosului din iad: Fiule, i-a spus; aici se arată desăvârşita lipsă de răutate a drepţilor din împărăţia bucuriei. Cât despre cererea păcătosului, n-o poate împlini, şi aceasta din două pricini: mai întâi, pentru că aşezarea aceasta s-a făcut din judecată dumnezeiască; apoi, pentru că în lumea de dincolo nu este pod sau cale pe care să se perinde dintr-o parte in alta. Dacă un păcătos, la rugăciunile Bisericii de pe pământ, e scos de Dumnezeu din iad şi dus în rai mai înainte de Înfricoşata Judecată, este taina lui Dumnezeu aceasta, pe care nu o poate scruta Avraam. El doar îi aduce aminte bogatului de odinioară, mai sărac acum decât ultimul cerşetor de pe pământ, că, în vremea vieţii, a avut tot ce şi-a dorit. Dacă, atâta câtă vreme a fost pe pământ nu şi-a dorit nimic din cer, dacă n-a dat pentru toate bunătăţile raiului nici măcar o firimitură de pâine, dacă n-a vărsat pentru ele nici o lacrimă, înseamnă că socotelile au fost generos încheiate în viaţa pământească. Lazăr însă, care n-a avut în viaţa cea trecătoare decât chin, Lazăr care plângea după bunătăţile cereşti, iată le are acum.

Înţelegând răspunsul fără împotrivire al lui Avraam la prima lui cerere, păcătosul şi-o strigă acum pe cealaltă. Iar el a zis: Rogu-te părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu, căci am cinci fraţi, să le spună toate acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin.

De unde deodată atâta milă de alţii, atâta grijă pentru mântuirea lor? Nu este milă, ci încă o încercare de a-şi uşura, cât de puţin, chinul. Dar acum ni se arată un alt păcat al său: smintirea. Nu numai pentru nemilostivirea către Lazăr a ajuns el în iad, ci şi fiindcă, prin viaţa sa uşuratică, s-a făcut altora pildă rea, pricinuindu-le pierzarea, deschizându-le drumul spre iad. Să te faci altora pricină de sminteală, este un păcat grozav. A trage după tine în cădere pe alţii este mai de osândă decât a cădea singur. Auziţi ce înfricoşătoare cuvinte spune Domnul despre cei ce smintesc pe alţii: Mai de folos i-ar fi dacă i s-ar lega de gât o piatră de moară şi ar fi aruncat în mare, decât să smintească pe unul din aceştia mici (Luca l7, 2). Se pare că fraţii acestui bogat erau mai tineri decât el, încât el voia întâi ca Lazăr să vină la el şi să-l ierte, apoi să-şi îndrepte şi păcatul faţă de fraţii lui. Astfel flăcările s-ar mai fi domolit, chinul i s-ar mai fi uşurat. Rugămintea făcută lui Avraam era, aşadar, mai mult pentru sine decât pentru fraţi.

Şi i-a zis Avraam: Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei. Iar el a zis: Nu, părinte Avraam, ci, dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi. Şi i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi. Nici această cerere nu-i poate fi împlinită. Avraam îi dă o lămurire de nezdruncinat. La ce bun să-l trimiţi pe Lazăr înapoi pe pământ ca să-i înşiinţeze pe oameni ce-i aşteaptă după moarte, dacă li s-a grăit cât se poate de desluşit prin Moise şi prin prooroci ce trebuie să facă spre a se mântui? Mii şi mii de oameni s-au mântuit nu prin mărturia celor morţi, ci prin mărturia celor vii. Dacă atâţia s-au mântuit prin ascultarea de Moise şi de prooroci, să facă şi fraţii tăi la fel. Nu ne e destul ca să credem? Dacă ne mai trebuie încă mărturii de la cei morţi, îl avem pe Avraam, Lazăr şi pe bogatul păcătos. Sunt martori şi din rai şi din iad, martori verificaţi de nimeni altcineva decât de Domnul nostru Însuşi, lisus Hristos. El a văzut şi a auzit tot ceea ce ne înfăţişează nouă în pilda aceasta, şi noi ştim acum adevărul. Dacă l-am fi văzut noi înşine, ne-am fi putut îndoi, luându-l drept nălucire. Dar a văzut şi a auzit El: Cel care nu poate fi înşelat, nici nu poale înşela pe alţii.

O, fraţilor, de L-am crede pe El mai mult decât pe noi înşine! Să-L credem pe El mai mult decât pe oricine, mai mult decât pe oricine altcineva dintre vii şi dintre morţi. Nu tot aşa stau lucrurile şi cu o călăuză care le arată călătorilor drumul? Oare nu se aşteaptă ca drumeţii să meargă după dânsul, în loc de a-şi căuta singuri calea, necunoscători cum sunt? Se vor lua călătorii după vreun înşelător care le făgăduieşte că-i duce la ţintă pe un drum mai scurt şi mai uşor decât călăuza lor încercată ?

Hristos Domnul este Călăuza noastră spre împărăţia Sa, a cărei cale o cunoaşte ca nimeni altul. Trebuie să-L credem pe Hristos Fiul, iar nu pe noi, cu ochii şi urechile noastre gata de amăgire, cu teoriile noastre pierzătoare. El, prin Sine, ne-a deschis şi raiul şi iadul, ca să nu ne lăsăm înşelaţi de duhuri şi vedenii îndoielnice. Slăvit şi lăudat fie Domnul nostru lisus Hristos, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Legătura desăvârşirii

“Ci fiți buni între voi și milostivi, iertând unul altuia,nprecum și Dumnezeu v-a iertat vouă în Hristos.” (Efeseni 4, 32)

Bunătatea și compasiunea sunt o mare putere în viață. Răul pricinuit de vorbele mușcătoare, de nepăsarea rece față de aproapele, de lipsa înțelegerii simțămintelor celorlalți, starea de bănuială neîncetată – toate acestea sunt îmblânzite și acoperite doar de pornirile bune, doar de manifestările dragostei. Dragostea caută în oameni binele, nu răul, iar acolo unde nu găsește binele deplânge răul și se străduie să-l îndrepte în loc să-l osândească.

Prisosul celor mai alese simțăminte ale noastre să se reverse, ca apa vie, asupra apropiaților noștri. Iubindu-i, ne punem în locul lor și ne purtăm cu ei așa cum am vrea să se poarte ceilalți cu noi. Necazurile și nevoile lor ne dor ca și cum ar fi ale noastre.

“Îmbrăcaţi-vă, dar, ca aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi prea iubiţi, cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă-răbdare… Iar peste toate acestea, îmbrăcaţi-vă întru dragoste, care este legătura desăvârşirii” (Coloseni 3, 12, 14). Nici un bun pământesc nu se poate asemui cu starea sufletească pe care o descrie Apostolul Pavel în cuvintele de mai sus. De câte ori nu am simțit noi înșine puterea dragostei și a îndelungii răbdări! De câte ori, într-o clipă grea din viața noastră, căldura unei vorbe bune, mângâietoare, nu ne-a făcut să vede din nou lumina, care pentru noi pierise demult!

Dragostea, pe care Apostolul o numește legătura desăvârșirii, este izvor viu, un torent de bucurie clocotitoare, ce se revarsă din plinătatea sa și asupra altora, prefăcându-se într-un șuvoi nesecat de dragoste. Fără să moară vreodată, acesta curge neobosit, tot mai departe, spre veșnicie, aducând noi și noi roade în calea sa.

În jurul unui vestit misionar s-au adunat odată numeroși oameni care își închinaseră viața slujirii săracilor și doreau să audă din gura lui cuvânt de povață. El le-a vorbit mult timp cu o putere uluitoare, încheind prin cuvintele: “Vreți să aflți cele trei condiții obligatorii pentru reușita lucrării voastre între cei ce pier cu sufletul și cu trupul? Prima condiție: fiți buni; a doua condiție: fiți buni; a treia condiție: fiți buni. Iată ce am reținut din îndelungata mea experiență.”

Istorioară – Bogat şi sarac

Un om credincios şi sărac se consola mereu cu ideea că dincolo, trebuie să fie altfel: cei lipsiţi de aici vor fi îndestulaţi în lumea cealaltă. Şi a visat “amărâtul” că a murit şi era la poarta raiului. Aici, pregătiri pentru o primire fastuoasă. Se bucura că avusese dreptate când gândea că se va întoarce roata. Când să intre, însă, pe poarta frumoasă şi împodobită, un înger îl îndrumă spre o poartă micuţă, pe care nici n-o văzuse. Nedumerit omul întrebă:

- Dar toate aceste pregătiri pentru cine sunt?

- Ei, aşteptăm pe un mare bogătaş, care a murit odată cu tine, răspunse îngerul; ne pregătim să-l primim cum se cuvine.  Săracul era de-a dreptul indignat:

- Cum se poate una ca asta? Cât am trăit pe pământ am văzut atâtea nedreptăţi. Dar şi aici lucrurile stau la fel? Contează că el e bogat şi eu sărac?Îngerul încercă să-l liniştească:

- Aici nu e important cât de bogat a fost omul, ci cât de generos a fost. Bogatul pe care-l aşteptăm, a avut multe, dar i-a ajutat pe mulţi.

- Dar atunci, dacă şi eu şi bogatul vom intra în rai, pentru ce este venirea lui aşa o sărbătoare?, întrebă săracul. Îngerul îl lămuri:

- Omule, ca tine, vin aici în fiecare zi, cu miile şi sunt bine primiţi cu toţii. Dar un bogat  n-a mai ajuns la poarta raiului de mult.

Bogăţia – e scopul vieţii multora dintre oameni. Pentru unii e realitate, pentru alţii vis. V-aţi surprins închipuindu-vă câte n-aţi face dacă aţi fi bogat, nu-i aşa? Şi toată viaţa alergăm după acumulări. Problema e că în această alergare, uităm că există şi un altfel de a fi bogat, un fel care te face să te simţi împlinit, mai mult decât sumele din conturi sau dosarul cu  multele acte de proprietate.