Păcatele ne doboară, binecuvântarea lui Dumnezeu ne înalţă

Capitolul V din Evanghelia după Marcu ne mărturiseşte despre miraculoasele vindecări săvârşite de Domnul nostru Iisus Hristos. Găsim vindecarea demonizatului din Gadara, vindecarea femeii cu scurgere de sânge de 12 ani, iar spre final ne este amintită minunea învierii fiicei lui Iair.

Când a înviat pe fiica lui Iair, Domnul Hristos a arătat că moartea este doar un somn. Deşi era evident pentru mulţi că moartea e un proces ireversibil, Mântuitorul are o altă perspectivă asupra lucrurilor. În conformitate cu învăţăturile creştine, moartea e doar o poartă spre limanul vieţii veşnice.

După învierea copilei, aşa cum citim în Sfânta Scriptură, toţi au fost cuprinşi de o mare uimire. Este firesc să fie aşa. Într-un fel, mulţi dintre noi ne asemănăm cu această copilă, pentru că devenim asemeni celor morţi prin păcatele pe care le săvârşim. Când ajungem într-o astfel de situaţie, Domnul Hristos ne prinde de mână şi ne porunceşte: “Ţie îţi poruncesc, ridică-te”! Păcatele ne doboară, binecuvântarea lui Dumnezeu ne înalţă. Amin.

Învierea fiicei lui Iair

După ce Mântuitorul scosese legiunile de demoni din bărbatul  din ținutul Gherghesenilor, a plecat din ținutul lor, trecând marea înapoi, unde mulțime multă Îl aștepta. Şi iată, un bărbat, cu numele Iair, care era mai-marele sinagogii, căzând la picioarele Lui Îl ruga să intre în casa lui. Avea o fiică de doisprezece ani care era pe moarte. Iair era mai-marele sinagogii (fariseu, deci) dar vine la Iisus. Dezbinările de suprafață dispar, adesea, în fața situațiilor de hotar, limită – suferința, moartea. De aceea el cade în genunchi în fața lui Iisus, trecând peste orice dezbinare. Îl roagă să vină în casa lui. Și Iisus merge spre casa lui.

Și tot atunci, din acea mulțime, strecurându-se, vine cu sfiiciune, apropiindu-se pe de o parte de Mântuitorul, o femeie care de doisprezece ani avea pierdere de sânge. Viața se scurgea din ea. Atât suferința, cât și statutul ei de femeie o țin în această și mai adevărată smerenie, în sfială. Și își zicea: “Măcar de veșmintele Lui de mă voi atinge, și mă voi vindeca”. Ce înțelegere uimitoare, adâncă! Cât de pătrunzător a lucrat în ea cugetarea, gândirea ei, în acești doisprezece ani de suferință, cunoștința adevărului.

Iar femeia s-a atins de veșmintele Lui. De aceea poporul se apropie de veșmintele preoților, de cele care i-au înveșmântat pe sfinți: harul lui Dumnezeu cuprinde tot. O dată cu trupul îndumnezeit al Mântuitorului, și veșmintele Lui, și cuvântul Lui; tot văzduhul și toată creația, căci prin El toate s-au făcut. Așa înțelegem și Sfintele Taine – a Botezului, a Mirului, a Spovedaniei și a Împărtășaniei: Harul se răspândește în apa în care se botează pruncul sau omul, în mirul cu care se pecetluiește cel botezat, în mâinile preotului care te ating la spovedanie, în împărtășirea cu trupul și sângele Domnului: “Pâine a vieții veșnice să-mi fie trupul Tău și scumpul Tău sânge spre iertarea păcatelor”. Observați cum toate se leagă. Cum a zis femeia: “…măcar de veșmintele Lui să mă ating”; dar cu atât mai mult de trupul și de sângele Lui. Și așa a făcut, s-a atins și a încetat curgerea sângelui.

Iar Iisus, pentru că femeia era într-o parte, întreabă, dar nu pentru că nu ar fi știut, ci ca să audă și să înțeleagă toți: “Cine s-a atins de Mine?”. Apostolii rămân nedumeriți. Petru, ca întotdeauna, luând cuvântul în numele lor, răspunde: “Învățătorule, te-mpresoară lumea, te îmbulzește, și mai întrebi cine s-a atins de Tine?”. Altfel spus: “Toți s-au atins de Tine”. Dar Iisus spune: “De Mine s-a atins cineva”. În cazul de față, nu toți s-au atins cum s-a atins acea femeie. Și, cutremurându-se cu un fel de spaimă, de uimire că a fost descoperită, a ieșit și, în fața tuturor a rostit mărturia ei și cum, atingându-se doar de veșmântul Lui, s-a vindecat îndată. Și i-a dat viață Cel care ne-a dat și nouă sângele Lui ca să avem viață. Iisus i-a spus: “Îndrăznește, fiică, credința ta te-a mântuit (credința în El). Mergi în pace”.

Acum urmează să vindece moartea. Căci vindecată fiind biata femeie, dobândind pacea, de la casa lui Iair vin neputincioșii vestitori, vestitorii morții: “Nu mai supăra pe Învățătorul. A murit fiica ta”. Dar Iisus, auzind, i-a spus lui Iair: “Nu te teme, crede numai, și se va izbăvi”. Cuvântul e uluitor, ca fiecare cuvânt al Mântuitorului. Întâi: “Nu te teme” – nici în fața bolii, nici în fața morții. Dar Iisus îi spune lui Iair: Crede numai, și se va izbăvi fetița ta! Atunci, adâncul adâncurilor nu e moartea, în nici un chip. În Hristos se răstoarnă total: sensul e viața, nu moartea!

Mergea cu Iair alături, iar Iair se cutremura. Și înaintând spre casa lui, cei de acolo plângeau și se tânguiau. Ajungând, i-a rugat pe ceilalți să iasă afară, și au rămas numai Petru, Ioan și Iacov, cei trei ucenici de taină, împreună cu tatăl și mama copilei. Și le-a zis: “Nu plângeți, n-a murit, ci doarme”. Moartea credincioșilor nu e moarte, iubiților. E capitală starea în care pleci de aici. Credința te unește cu Cel în care este viața, cum s-a întâmplat cu acea femeie bolnavă. Nimic nu e sfârșit. Finalul, întotdeauna, în Hristos, în Dumnezeu, e viață.

Apoi Iisus a întins mâna, și mâna Lui s-a atins de copilă; a prins-o cu mâna. Și a zis: Copilă, ție îți zic, scoală-te!. Și a înviat copila. Și s-a dat jos și umbla prin încăpere. Iar Luca spune că a zis: “Dați-i să mănânce” – adică viață.

Acolo, în fața morții, Fiul întinde mâna, dar cu Duhul Sfânt, căci unde e Fiul e și Duhul Sfânt. Și prind copila mâinile Tatălui și o înviază. Așa cum ne zidește, așa ne și înviază – prin Fiul și prin Duhul Sfânt. Iar părintele Stăniloae tâlcuiește: “vistieria din lăuntrul nostru (“Dumnezeu a pus în vistierii adâncurile” – Ps. 32, 7) sunt Duhul și Cuvântul lui Dumnezeu, primite la Botez de fiecare”. Amin.

Istorioară – Ridică-te!

A zis Dumnezeu către Moise: “Suie-te la Domnul, tu și Aaron” (Ieșirea 24, 1)

“Ridica-voi ochii mei spre munți”, spune Psalmistul. Acesta este, fără doar și poate, un răspuns la chemarea: “Suie-te la Domnul”. În urma ochilor să se ridice la El sufletul și viața, apucându-se de mâna lui Dumnezeu, care se întinde în jos ca să ne ridice și să ne apropie de El.

Omul nu se poate elibera singur de păcat și de jugul trupului, nu poate să se cațere la Cer pe povârnișul ispitelor și smintelilor - însă mână în mână cu Cel care a deschis și a croit calea, sufletul se îndreaptă cu vigoare în sus, iar ceea ce înainte îi era piatră de poticnire și prilej de cădere se preschimbă în trepte de înălțare. Păcatul și trupul sunt călcate în picioare, învinse, și pas cu pas înaintăm și ne ridicăm.

Lui Iacov, viața i s-a înfățișat în chip de scară pe care urcau și coborau îngerii. Și viața noastră este o scară, pe care a coborât Fiul lui Dumnezeu până la treapta cea mai de jos ca să ne ridice și să ne ducă la Dumnezeu – uneori pe o potecă spinoasă, însă oricum binecuvântată, deoarece poartă urma pașilor Lui.

***

Un copil ce trăgea să moară se ruga plângător: “Ridicați-mă mai sus, mai sus!” Tatăl său l-a luat în brațe și l-a ridicat sus, dar copilul continua să se roage, cu voce întretăiată, până la ultima suflare: “Mai sus, mai sus!” Curând, Domnul l-a primit la Sine – din mâinile tremurânde ale tatălui pământesc în brațele iubitoare ale Tatălui Ceresc. La mormântul copilului, alături de numele acestuia, au fost scrise și cuvintele: RIDICAT MAI SUS!

Domnul ne cheamă pe toți la Sine, mai sus, mai aproape de El, și vrea să ne ridice de la cele pământești la cele cerești. Amin!