Biserica Belvedere

Duminica a 29-a după Rusalii – a celor zece leproşi

Vindecarea celor 10 leprosi

„În vremea aceea, intrând Iisus într-un sat, L-au întâmpinat zece bărbaţi leproşi care stăteau departe, și care au ridicat glasul şi au zis: Iisuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi!

Şi văzându-i, El le-a zis: Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor. Dar, pe când ei se duceau, s-au curăţit.

Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors, cu glas mare slăvind pe Dumnezeu.

Şi a căzut cu faţa la pământ la picioarele lui Iisus, mulţumindu-I. Şi acela era samarinean.

Şi răspunzând, Iisus a zis: Oare nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam?

Apoi i-a zis: Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit.»

Sfânta Evanghelie după Luca 17, 12-19


“Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt, Treime Sfântă, slavă Ție!”


“Împărate al veacurilor, Cel ce nu suferi stricăciune, Tu ţii în dreapta Ta toate cărările vieţii omeneşti cu puterea proniei Tale celei mântuitoare. Îţi mulţumim pentru binefacerile Tale cele arătate şi cele ascunse, pentru viaţa pământească şi pentru cereştile bucurii ale împărăţiei Tale. Arată-ne şi de acum înainte mila Ta, celor care cântăm: Slavă Ţie, Dumnezeule, în veci!” (Condac din Acatist de mulțumire – Slava lui Dumnezeu pentru toate)

Cum trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu?

Cum trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu? În toate zilele şi în fiecare ceas şi clipă să zicem în casă, la biserică, pe cale şi oriunde această scurtă rugăciune: “Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”. Dacă nu ni se împlineşte cererea, noi să-I mulţumim Mântuitorului pentru tot ce ne-a dat în viaţă: pentru sănătate, pentru minte, pentru cei doi ochi, pentru pâinea zilnică, pentru serviciu, pentru copii, pentru preoţii care ne păstoresc, pentru Sfânta Cruce cu care putem birui orice şi mai ales pentru Evanghelie şi pentru că suntem fii ai Bisericii Ortodoxe.

Oare câţi, alături de noi, sunt orfani, bolnavi fără leac, flămânzi, amăgiţi de secte şi robiţi de patimi, iar noi avem de toate şi nu mulţumim cât trebuie?

Să trăim mulţumind, iar nu cârtind. Să ne mulţumim cu tot ce ne dă Dumnezeu şi să zicem că nu suntem vrednici de cât ne dă. De vom face aşa vom primi mai multe daruri de la El şi sufletul ne va fi în pace, iar dincolo cu îngerii în veci Îl vom slăvi. Amin.

(Părintele Ilie Cleopa)

Să mulţumim Domnului!

Aşadar, de ce Dumnezeu cere mulţumire de la oameni, şi de ce oa­menii îi aduc mulţumire lui Dumnezeu? Din iubire. Mulţumirile oamenilor nu-L fac pe Dumnezeu nici mai slăvit, nici mai puternic, nici mai bogat ori mai viu, ci oamenii sporesc în toate acestea. Recunoştinţa oamenilor nu-I adaugă lui Dumnezeu nici pace, nici bucurie, ci lor înşişi le adaugă cu îmbelşugare. A mulţumi lui Dumnezeu nu-I schimbă Lui nici starea, nici fiinţa, ci omului i-o schimbă din temelie.

Dumnezeu nu are nevoie de recunoştinţa noastră, nici de rugăciunile noastre. Dar Domnul, Care spune: „ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi trebuinţă mai înainte ca să cereţi voi de la El” (Matei 6, 8), îndeamnă totodată pe oameni „să se roage totdeauna şi să nu-şi piardă nădejdea” (Luca 18, 1). Dumnezeu nu are trebuinţă de rugăciunile noastre, și totuşi ni le cere. Nu are trebuinţă de mulţumirea noastră, dar ne-o cere – iar mulţumirea nu e altceva decât tot rugăciune, rugăciune de mulţumire.

În vremea aceea, Iisus intrând într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi care stăteau departe, şi care au ridicat glasul și au zis: Iisuse, învăţătorule, fie-Ţi milă de noi!”. Erau zece leproşi. Cumplit lucru este să vezi şi numai unul, dar zece! Un trup acoperit din cap până-n picioare cu pete albe și plăgi care ard ca focul. Un trup care pu­trezeşte de viu, un trup în care e mai mult mâzgă decât sânge. Un trup care duhneşte şi pe dinăuntru şi pe dinafară. Aşa este un lepros. Legea lui Moise oprea cu străşnicie pe leproşi să aibă legături cu ceilalţi oameni. Leproşii erau alungaţi din cetăţi și sate şi duceau o viaţă mai prejos de a fiarelor; pretutindeni erau goniţi, dispreţuiţi, uitaiţi. Erau ca şi morţi pentru oameni, deşi starea lor era mai rea decât moartea.

Iisus Domnul trecea într-o zi pe lângă aceste zece rămăşiţe de viaţă zdrenţuite şi rău mirositoare. Când au descoperit că este El, leproşii de departe „au ridicat glasul și au zis: Iisuse, învăţătorule, fie-Ţi milă de noi!”. Auzind faima de mare tă­măduitor a lui lisus, desigur vor fi aflat și despre vindecările de lepră săvârşite de El (Luca 5,12-13), trebuie să fi tânjit de multă vreme după fericita întâlnire cu Hristos. Iisuse, învăţatorule, fie-Ţi milă de noi!”, au strigat ei într-un glas, văzându-L că se apropie împreună cu ucenicii.

„Şi văzându-i, El le-a zis: Duceţi-vă și vă arătaţi preoţilor”. Dar ducându-­se ei, s-au curăţat. Curăţând altădată lepra, Domnul Și-a întins mâ­na și l-a atins pe lepros, spunând: „Fii curăţat! Și îndată s-a dus lepra de pe el” (Luca 5,13). În împrejurarea de faţă însă, nu numai că nu S-a atins de leproşi, dar nici măcar nu era aproape de ei, pentru că, ni se spune, „stăteau departe”. Domnul, aşadar, le-a vorbit de departe.

De ce i-a trimis Domnul la preoţi? Pentru că era de datoria aces­tora să-i declare pe leproşi necuraţi şi să-i excludă dintre cei sănă­toşi, și de asemenea să-i declare pe cei vindecaţi curaţi, îngăduindu-le întoarcerea între ceilalţi oameni (Levitic 13, 34-44). Domnul nu va schimba Legea, cu atât mai mult cu cât ea nu-i stinghereşte lucrarea, ci dimpotrivă, în împrejurarea de faţă o înlesneşte, pen­tru că preoţii vor vedea cu ochii lor și vor mărturisi că cei zece le­proşi cu adevărat s-au curăţat.

Auzind deci ce le spune Domnul și încotro îi trimite, cei zece leproşi au ieşit din satul lor ca să facă ce li se ceruse. Dar, pe când mergeau, privindu-se, iată că lepra dispăruse. Se uitau unul la altul, şi se încredinţau că s-au însănătoşit. Rănile și puroiul şi duhoarea trecuseră fără urmă. Lepra care-i acoperise adineauri parcă nici n-ar fi fost. Cine-ar putea să spună că minunea aceasta n-a fost mai mare decât o înviere din morţi? La un singur cuvânt puternic, zece trupuri leproase, roase de boală, s-au făcut deodată sănătoase şi curate.

Ce-au făcut leproşii, văzând că s-au curăţat? Iată ce au făcut: dintre toţi, doar unul singur s-a întors să-I mulţumească lui Hristos, pe când ceilalţi şi-au văzul de drum fără să le mai pese de Cel ce le-a făcut lor bine, de Mântuitorul lor. Acest singur recunoscător, văzând că boala cea înfricoşată s-a luat de la dânsul, şi-a tras sufletul scăpat prin minune din strânsoarea cloacei de şerpi veninoşi și primul său gând a fost să mulţumească Celui ce l-a scos din stricăciunea sa cea nespusă.

Și precum, doar cu puţin mai înainte, stri­gase cu buzele roase de lepră: „Iisuse, învăţătorule, fie-Ţi milă de noi”, aşa și acum și-a ridicat glasul și a strigat cu putere, din buze sănătoase și din rărunchi teferi, mulţumind lui Dumnezeu. Dar nu nu­mai atât, ci a alergat înapoi la Binefăcătorul său ca să-I mulţumească.

Când a ajuns la Hristos, a căzut în genunchi, în ge­nunchii săi care acum nu mai erau tot o rană ci teferi și puternici, şi I-a mulţumit. Trup plin de sănătate, inimă plină de bucurie şi ochi plini de lacrimi! Iată omul întreg. Adineauri un morman de carne putredă iar acum iarăşi om. Adineauri alungat dintre oameni, acum iarăşi deopotrivă cu semenii săi. Adineauri trâmbiţă răguşită care nu strigă decât: „Necurat! Necurat!“, acum trâmbiţă limpede de mulţumire şi slavă lui Dumnezeu. Și acest singur recunoscător nu era iudeu, ci samarinean.

Şi răspunzând, Iisus a zis: Au nu zece s-au curăţit ? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă și să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam?”. Vedeţi cu câtă blândeţe mustră Domnul nerecunoştinţa? Dumnezeu nu tună şi fulgeră împotriva nerecunoscătorilor, nici nu îi blestemă, ci doar îi dojeneşte cu blândeţe, întrebându-i pe cei ce I se închină: „Dar ceilalţi copii ai Mei unde sunt? Unde sunt puternicii care cârmuiesc peste neamuri cu puterea Mea? Unde sunt bogaţii care s-au îm­bogăţit cu avuţiile Mele? Unde sunt biruitorii care au biruit prin mila Mea? Unde sunt cei ce se veselesc şi înfloresc din izvorul Meu? Unde sunt părinţii ai căror fii cresc şi sporesc din a Mea putere? Unde sunt învăţătorii cărora Eu le dau ştiinţă şi înţelepciune?Unde sunt bolnavii pe care i-am vindecat? Unde sunt păcătoşii ale căror suflete le-am curăţat de păcat ca de lepră? N-am dat Eu sănătate la mii şi mii, iar aici la rugăciune sunteţi numai zeci? N-am dat lumina soarelui la milioane, iar de mulţumit Îmi mulţumiţi numai o sută? N-am împodobit câmpiile cu roade şi n-am înmulţit turmele voastre şi doar câţiva îngenuncheaţi slăvindu-Mă?”.

Vedeţi, „numai acesta, care este de alt neam”, numai acest străin s-a întors să mulţumească. Dar e cineva străin de Hristos? N-a venit El să mântuiască pe toţi oamenii, nu numai pe iudei? Iudeii se fălesc cu faptul că sunt aleşii lui Dumnezeu, că Îl cunosc pe Dumnezeu mai mult decât toate neamurile. Dar iată aici dovada întunericului din mintea lor şi a învârtoşării din inima lor. Un păgân, un asirian, are mai multă minte şi inimă decât cei ce se fericesc a fi iudei.

Pilda se încheie cu cuvântul spus de Domnul samarineanului mulţumitor: „Şi i-a zis: Scoală-te si du-te; credinţa ta te-a mântuit”. Vedeţi cât de mare este smerenia și blândeţea Mântuitorului. Cum se bucură să cheme pe oameni la împreună-lucrarea cu Sine, vrând prin aceasta să ridice neamul omenesc cel căzut şi înjosit. Mai presus de mândria şi deşertăciunea omenească, El vrea să-Şi împartă vrednicia cu alţii.La ce le-a folosit credinţa celor zece leproși?Ar fi putut, cu tot atâta credinţă, să strige la o mie de doctori faimoşi ai lumii: „Ai milă de noi, vindecă-ne!”. Ar fi fost în zadar. Iar dacă vreunul din aceşti mii de doctori pământeni i-ar fi vindecat, vă închipuiţi oare că ar fi pus tămăduirea pe seama credinţei lor şi nu pe a iscusinţei sale?

Aşa se poartă oamenii între dânşii. Dar cu totul altfel se poartă cu oamenii Mântuitorul Hristos. Hristos a încărcat o căruţă cu grâne, iar leprosul a aruncat şi el în căruţă o boabă. Încărcătura de grâne a lui Hristos e puterea Sa dumnezeiască, iar bobul leprosului este credinţa lui în Hristos. Hristos, adevăratul iubitor de oameni, nu dispreţuieşte mărunta boabă, ci dimpotrivă, îi dă întâietate faţă de întreaga-I încărcătură de grâne. El, aşadar, nu spune: „Grânarul Meu are să te hrănească”. Nu spune: „Te-am vindecat”, ci: „Credinţa ta te-a mântuit”. Câtă mărinimie în cuvântul acesta! Ce învăţătură pentru noi toţi! Și ce mustrare mândriei omeneşti!

Să se apropie şi să înveţe de la Hristos, Domnul Cel Drept, toţi cei care acoperă grăuntele de vrednicie al altuia ridicându-şi în slăvi propria încărcătură. Aceştia nu-s mai puţin hoţi şi jefuitori decât bogatul care îşi înmulţeşte moşiile cu petecul de pământ al unui sărman. Să se apropie și să înveţe de la Hristos, Domnul Cel Iubitor de oameni, tot neamul omenesc, cel care, în orbirea lui, se împăunează cu tot binele, cu toată ştiinţa, cu toată izbânda, ascunzând şi uitând uriaşa parte a lui Dumnezeu în toate.  Să se apropie şi să înveţe cum Dumnezeu nu acoperă nici un grăunte de merit omenesc în uriaşa încărcătura a vredniciei Sale, ci dimpotrivă, tăinuie partea Sa, arătând-o pe cea a omului.

O, de ne-am da noi creştinii seama de mulţimea și felurimea bolilor de care ne vindecă în fiecare zi Hristos! Degrabă atunci ne-am întoarce alegând către El, i-am cădea în genunchi și I-am mulţumi din clipa aceasta și până în ceasul morţii, ceas care nu este departe de niciunul din noi. Amin!

(Sfântul Nicolae Velimirovici)

† Sf. Ierarh Bretanion, Episcopul Tomisului (25 ianuarie)

Sfântul Bretanion s-a născut în Cezareea Capadociei, în secolul al IV-lea, fiind probabil un ucenic al Sfântului Vasile cel Mare. Se presupune că a fost numit episcop al Tomisului (Constanța de astăzi) în jurul anului 360, iar înainte de anul 381, trece la Domnul.

Despre acest episcop sfânt au menţionat doi scriitori bisericeşti vestiţi – Sozomen şi Teodoret al Cirului. Astfel, Sozomen vorbeşte în cartea sa,  „Istoria bisericească“, de vizita împăratului arian Valens la Tomis, în anul 369, pe când se întorcea dintr-o expediţie împotriva goţilor. Potrivit scrierilor, împăratul a intrat în biserica episcopală şi a cerut Episcopului Bretanion să intre în comuniune cu arienii pe care îi simpatiza, şi să slujească împreună cu ei. Menţionăm că arienii contestau dumnezeirea Fiului, susţinând că Fiul nu este identic după fire cu Tatăl, fiind subordonat Acestuia, ca o creatură de ordin superior a Tatălui. Marele episcop a apărat dreapta credinţă şi „a vorbit împăratului cu îndrăzneală despre hotărârile celor 318 Sfinţi Părinţi de la Sinodul I de la Niceea (din anul 325) împotriva lui Arie, pe care nu le putea călca”. Sfântul Bretanion, împreună cu credincioşii, a părăsit biserica episcopală. Împăratul Valens a vrut să-l exileze pe Sf Bretanion însă s-a temut de o posibilă răscoală a sciţilor.

Sfântul Bretanion este considerat autorul „Scrisorii Bisericii Goţiei (Daciei Traiane) către Biserica din Capadocia“, care a însoţit moaştele Sfântului Sava Gotul, martirizat de goţi la 12 aprilie 372, cerute de Sfântul Vasile cel Mare în patria sa de origine.

Se pare că Bretanion a fost în strânsă legătură cu Sfântul Vasile cel Mare, că a purtat cu el o corespondenţă şi că Scrisorile nr. 164 şi 165 i-au fost adresate de marele Părinte. Activitatea misionară la Dunăre, de care Sfântul Vasile se interesa, iar Bretanion era direct implicat în ea, i-a apropiat. În plus, amândoi erau capadocieni şi apărători ai Ortodoxiei. Obiectivele comune şi afinităţile sufleteşti i-au legat într-o strânsă colaborare şi prietenie. Bretanion ne apare astfel nu numai ca primul episcop tomitan atestat sigur în documente, ci şi cel dintâi care a făcut o legătură a Bisericii noastre cu unul dintre cei mai mari Părinţi ai Creştinătăţii.

Fericitul episcop Bretanion a încurajat viaţa ascetică şi nevoinţa sihaştrilor de prin peşteri şi mici bisericuţe rupestre, după obiceiul sihaştrilor din Capadocia. El a călăuzit, probabil, spre nevoinţa monahală, pe Sfântul Ioan Casian cu prietenul său, Gherman din Dobrogea, şi tot el, probabil, a înălţat o bazilică pe cripta cu moaştele celor patru martiri de la Niculiţel, ale cărei ruine, împreună cu „martirionul“, au fost descoperite în anul 1971.

Sfântul Bretanion a dus el însuși o viaţă ascetică, de sfinţenie, şi-a apărat credinţa în faţa ereticilor, şi de aceea Biserica Ortodoxă l-a trecut în rândul sfinţilor, cu dată de prăznuire la 25 ianuarie. Credincioşii i-au păstrat memoria şi se roagă pentru ajutorul sfântului.

Cu ale cărui rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi! Amin!

IstorioarăSă mulțumim lui Dumnezeu pentru toate

După un cumplit cutremur de pământ iscat în Antiohia, Sfântul Ioan Gură de Aur grăia poporului: Minunate sunt roadele unui cutremur pe pământ! Iată cum Domnul Cel iubitor de oameni clatină cetatea și întărește sufletul, zguduie temeliile și întărește cugetele, dă la iveală șubrezenia cetății și întărește voia oamenilor! Luați aminte la dragostea Sa pentru neamul omenesc. Ne clatină o vreme, dar ne întărește în veci.

Maica, atunci când dorește să-și dezvețe pruncul de obiceiul plânsului, leagănă cu puetere pătuțul său, nu ca să-l vatăme, ci ca să-l înfricoșeze. În același chip și Domnul a toate, Care ține lumea în mâinile Sale, nu o clatină ca să o piardă, ci mai vârtos ca să-i întoarcă înapoi pe calea mântuirii pe oamenii cei nelegiuiți.”

Iată cum știau Sfinții Părinți, Stâlpii a toată Biserica, să pună pe seama iubirii lui Dumnezeu și necazurile, și binecuvântările, și sărăcia, și bogăția. Să ne rușinăm noi, cei zăbavnici în a mulțumi lui Dumnezeu atunci când ne dăruiește și degrabă cârtitori atunci când ne ia înapoi.

(Sfântul Nicolae Velimirovici – “Proloagele de la Ohrida”)



Anunt pictura biserica