Biserica Belvedere

Duminica a 34-a după Rusalii – Duminica întoarcerii Fiului risipitor

Intoarcerea fiului risipitor

Zis-a Domnul pilda aceasta: Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea.

Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări.

Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea.

Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.

Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău.

Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim; Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească.

Iar fiul cel mare era la ţarină. Şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Şi, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea.

Iar ea i-a răspuns: Fratele tău a venit, şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos.

Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat.

Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt.

Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.”

Sfânta Evanghelie după Luca 15, 11-32


Nu spune: “Astăzi voi păcătui, iar mâine mă voi pocăi !”

Mai bine e să ne pocăim astăzi, pentru că nu ştim de vom trăi până mâine (Sf. Efrem Sirul)


Duminica Fiului risipitor

Duminica a 2-a a Triodului ne pune înainte pilda fiului risipitor, a tânărului care și-a cheltuit în desfrânări toată moștenirea părintească și a ajuns argat și porcar, adică rob patimilor celor rușinoase. Ce l-a făcut să se gândească la tatăl său? Lipsa, foamea, mizeria vieții. Dacă omul nu se smerește de bună voie, Dumnezeu tot nu-l lasă; îi trimite necazuri, încercări, boli, suferințe, ca să-l trezească. Pentru că smerenia trupească mai ușor aduce și smerenia sufletească și omul se trezește, își vine în sine“. Chiar dacă nu o face de bună voie, omul ajunge astfel să-și dea seama de starea decăzută în care se află, de robia și de neputința sa și aleargă la Dumnezeu, singurul care poate să mântuiască.

Pilda fiului risipitor tocmai acest rost are: să ne îndemne să alergăm degrabă la Tatăl, îndată ce ne-am văzut cum suntem, ca să nu cădem în deznădăjduire. Și, pentru ca să alunge de la noi îndoiala, teama, rușinea, ne pune înainte cea mai desăvârșită icoană a milostivirii și bunătății dumnezeiești. Oricât de multe păcate am fi făcut, să nu ne îndoim de iertare; niciodată nu este biruită milostivirea și iubirea de oameni a lui Dumnezeu, Care așa de mult a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat pentru dânsa(Ioan 3, 16).

Am văzut undeva o mișcătoare icoană a acestei milostiviri dumnezeiești. O casă în mijloc de câmpie și drumul care trece prin fața ei pierzându-se la nesfârșit. Sus, pe terasa casei, un bătrân cu barbă albă, sprijinit în toiag, se apleacă înainte, cu mâna streașină la ochi, uitându-se în zare. Ce a vrut să spună pictorul cu acest tablou? Zice pilda evanghelică despre fiul risipitor care se întorcea acasă: Şi încă departe fiind fiul, l-a văzut tatăl său şi i   s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. (Luca 15, 20)

Dar cum a aflat tatăl de întoarcerea fiului? Aici este tâlcul bătrânului ce se uită în zare. Așa de mult își iubea fiul, că nu-și putea închipui să-l piardă pentru totdeauna. De aceea, mereu îl aștepta, mereu se uita în zare, mereu cu mâna streașină la ochi: “Oare nu cumva vine?” De aceea l-a și văzut de departe.

Așa-i mila cea nesfârșită a lui Dumnezeu. Nu obosește, nu se împuținează, mereu se uită după fiecare din noi păcătoșii, mereu ne așteaptă. Nu este păcat care să biruiască milostivirea lui Dumnezeu. De aceea, oricât de grozavă ar fi păcătoșenia în care ne aflăm, să nu deznădăjduim. Dumnezeu ne așteaptă ca să ne ierte, să ne cuprindă în brațele părintești. Și nu numai că ne îmbrățișează -semnul iertării, ci ne îmbracă cu haina cea dintâi, cu haina curăției; ne pune inel în deget -semnul eliberării de păcat și al înfierii;ne pune încălțăminte în picioare, adică ne întărește pe calea virtuții, ca să nu ne mai înțepăm de ghimpii păcatului și, tăind vițelul cel hrănit, adică pe Fiul Său Euharistic,se face bucurie mare: se bucură Puterile cerești și Însuși Tatăl Ceresc pentru păcătosul care se pocăiește (Lc 15, 10)

La Utrenia acestei duminici se adaugă și se cântă Psalmul 136: “La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns, când ne-am adus aminte de Sion. (…) «Cântaţi-ne nouă din cântările Sionului!» ne îndemnau cei ce ne robiseră pe noi. Dar cum să cântăm cântare Domnului în pământ străin? De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea! Să se lipească limba mea de grumazul meu, de nu-mi voi aduce aminte de tine, de nu voi pune înainte Ierusalimul, ca început al bucuriei mele. Fiica Babilonului, ticăloasa! Fericit este cel ce va apuca şi va lovi pruncii tăi de piatră.”

Psalmul acesta este o mișcătoare icoană a omului căzut în robia păcatului și a izbăvirii lui. Cel robit de patimi este înstrăinat de cetatea bucuriei – Sionul; este dus departe, ca și fiul risipitor, în Babilonul cel întunecat și în robie. “Cântă și aici din cântările Sionului”, poruncește diavolul. Bucură-te și în păcat, slăvește-mă și pe mine, cum slăveai pe Dumnezeu.” Dar cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin? Cântarea Domnului răsună numai împreună cu El și în casa Lui, numai când suntem cu El și împlinim poruncile Lui. În robia păcatului însă, nu mai putem face voia Lui, suntem sub stăpânirea tiranului care ne robește. Cum să te bucuri săvârșind păcatul? Adevărata bucurie numai în casa părintească se află; numai în Sion putem cânta “cântarea Domnului”.

Jurământul grozav al evreilor: Să-mi înțepenească mâna cea dreaptă și să mi se lipească limba de cerul gurii” – să devin adică, neputincios cu mâinile și să-mi amuțească limba dacă te voi uita, Ierusalime – ne îndeamnă să nu uităm niciodată de Domnul, oricât de cumplită ar fi robia noastră și înstrăinarea în care ne-a dus păcatul; numai Ierusalimul să fie începutul bucuriei noastre; numai în Domnul să se bucure inima noastră!

Fericit este cel ce lovește de piatră pruncii fiicei Babilonului! Căci dacă sunt omorâți din fașă, pruncii babilonești nu mai ajung mari, ca să te robească. Aceasta, tâlcuiesc Sfinții Părinți, înseamnă să omorâm patimile din fașă, de la început, să nu le lăsăm să crească; să le lovim de Piatra-Hristos, prin necontenită rugăciune și nu vom mai fi luați în robia babilonică a patimilor.

Cât de mult se oglindește lumea de azi în pilda fiului risipitor! Omenirea s-a înstrăinat de Dumnezeu, s-a dus în țara cea străină a păcatului și își cheltuiește toată avuția părintească, darurile lui Dumnezeu, în desfrânări. Omul vrea să fie fericit, dar departe de casa părintească. Și a ajuns robul patimilor rușinoase, hămesit de foame sufletească, gol și rușinat. Va putea oare să-și revină în sine? Să-și dea seama că “și argații Tatălui sunt îndestulați” și să se hotărască “Scula-mă-voi și mă voi duce la Tatăl meu…?”

Aceasta-i singura cale care duce la casa părintească.

Grăbește de-mi deschide brațele părintești, că în desfrâu mi-am cheltuit viața. Căutând spre bogăția cea necheltuită a îndurărilor Tale, Mântuitorule, nu-mi trece cu vederea acum inima mea cea sărăcită; că Ție, Doamne, cu umilință strig: Greșit-am, Părinte, la cer și înaintea Ta!Este calea cea bună a smerenie, pe care ne-a arătat-o vameșul și care ne învrednicește de atâtea daruri: dobândirea iertării, recâștigarea stării celei dintâi, înfierea, întărire împotriva răului și tărie pe calea virtuții.

Dar să nu uităm cu nici un chip cele două fețe ale smereniei: experiența nevredniciei și a neputinței noastre să fie strâns unită cu recunoașterea dependenței noastre de Dumnezeu, cu alergarea către El. Numai așa ne putem ridica, după cuvântul Domnului, “fiindcă numai cine se smerește se va înălța; cine rămâne în Mine aduce roadă multă; iar cine se desprinde de Mine, se usucă și se aruncă în foc” (Ioan 15, 5-6). Păcatul ne desprinde de vița vieții, care este Hristos; smerenia ne altoiește din nou.

Duminica vameșului, arătându-ne smerenia ca un izvor de binefaceri cerești, a subliniat îndeosebi prima față a ei: recunoașterea păcatelor proprii, a neputinței și nevredniciei noastre în fața lui Dumnezeu. Duminica fiului risipitor ne înfățișează cealaltă față, trebuința de a alerga la Dumnezeu, scăparea și puterea noastră.

Numai întors la casa părintească, fiul și-a recăpătat iertarea și starea cea dintâi. Tatăl îl aștepta mereu, dar nu s-a dus după el. Cu Dumnezeu nu ne putem întâlni în țara păcatului, ci numai la El acasă. Acolo-i haina cea nouă, acolo-i inelul, acolo-i încălțăminte nouă, acolo-i vițelul cel îngrășat și bucuria celor cerești și prăznuire cu Tatăl și cu Fiul și cu Duhul Sfânt, în vecii vecilor.

“Ca fiul cel desfrânat am greșit și eu, Îndurate!… Primește-mă pe mine, cel ce mă pocăiesc, Dumnezeule, și mă miluiește!” Învrednicește-mă, Doamne, să Te bucur și eu cu întoarcerea mea! Amin!

(Părintele Petroniu Tănase – Schitul Prodromu, Sfântul Munte Athos)

Dumnezeu nu pedepsește. Omul se autopedepsește, atunci când se depărtează de Dumnezeu. Să dăm un exemplu: Aici este apa, acolo este focul. Omul bagă mâna în apă și se răcorește. Bagă mâna în foc și se arde. Când se arde, se arde singur, nu-l arde Dumnezeu.”

(Sfântul Părinte Porfirie Kavsokalivitul)


“Când brațele mele nu pot ajunge la oamenii care îmi sunt dragi,

întotdeauna îi voi îmbrățișa printr-o rugăciune…” (ÎPS Bartolomeu Anania)


De ce nu vii? - de Costache Ioanid

De ce nu vii de pe cărări străine
să-Mi cazi la piept ca un copil iertat?
Eu n-am fugit, când numai pentru tine,
ca Isaac am fost pe rug urcat.

De ce nu vii când încă sunt aproape?
De ce te-ascunzi cât încă te mai chem?
De ce nu simţi lumina Mea pe pleoape
şi Harul Meu, în ceasul tău suprem?

Mai mult de-atât, ce jertfă de iubire?
Şi cui i-ar da mai mult de-atât prin gând:
Un fiu pierdut să râdă în neştire
Şi-un Dumnezeu să cheme lăcrimând?…

De ce nu vrei să fii cu Mine-n slavă,
să colindăm alături ceru-ntreg?
Din flori de Rai, din veşnica dumbravă,
cu mâna Mea cunună să-ţi aleg!

De ce nu vii, tu suflet nehotarnic,
cât încă pot Mântuitor să-ţi fiu?
Când vei striga, va fi atunci zadarnic,
Vei plânge-amar, dar poate prea târziu!


“Dacă Dumnezeu Își amână pedeapsa, atunci tu nu-ți amâna întoarcerea.” (Fericitul Augustin)


Calea libertăţii

Mintea este legată cu lanțurile neștinței, rătăcirii, superstiției, nedumeririi; se zbate, însă din ele nu se poate smulge. Alipește-te de Domnul, iar El va lumina întunericul tău și va rupe toate lanțurile în care se zbuciumă mintea ta.

Voința este înlănțuită de patimi, care nu-i dau loc să lucreze; ea se zbate, ca cel legat de mâini și de picioare, dar nu se poate slobozi. Tu însă alipește-te de Domnul, iar El îți va da puterea lui Samson și va sfărâma toate legăturile nedreptății ce te țin ferecat.

Inima este împresurată de griji neîncetate, care nu-i dau odihnă; tu însă alipește-te de Domnul, iar El te va odihni; și vei avea pace în tine însuți, totul va fi luminos în jurul tău, iar tu vei umbla împreună cu Domnul, fără împiedicare și poticnire, prin bezna și întunericul acestei vieți, spre bucuria cea atotfericită și deplină și spre nesfârșirea veșniciei.Amin.

Zis-a Domnul: ,,Dacă Fiul vă va face liberi, veți fi liberi cu adevărat”. Iată unde este libertatea!

(Sfântul Teofan Zăvorâtul)


Istorioară -  Lampa sufletului şi uitarea de Dumnezeu

Ştim că Părintele ceresc ne-a învăţat cunoaşterea desăvârşită prin Sfintele Scripturi. Cu toată sărăcimea minţii mele cred că, dacă omul nu păstrează bine în minte cuvântul Scripturii, toate cele pe care le-a auzit, le uită şi le nesocoteşte. Atunci, diavolul, care va găsi prilejul să acţioneze, va birui pe om.

Ca exemplu vă pot aduce lampa cu ulei care a fost pregătită cum trebuie şi luminează. Dacă nu i se va pune ulei la timp, încet-încet va începe să se stingă, iar întunericul va creşte. La un moment dat, chiar şi şoarecele se va apropia de ea, ca să-i roadă fitilul. Când fitilul nu va mai avea nici un pic de căldură, nici lumină, șoarecele va trage de fitil să-l roadă iar lampa căzută pe jos se va sparge.(Avva Orsisie)

 

Cam aşa se întâmplă şi cu sufletul pe care-l nesocotim. Cu cât Duhul Sfânt Se îndepărtează încet-încet de el, încât căldura lui se stinge definitiv, diavolul îi roade râvna şi îi distruge până şi trupul. Iar dacă omul are credinţă în Dumnezeu, chiar dacă-l răpeşte nesârguinţa, Dumnezeu, Care-l iubeşte, îi sădeşte frica Lui şi aducerea aminte de iad ca să-şi revină şi să nu cadă de la faţa Domnului.

(Ziarul Lumina – preluare şi adaptare după o pildă din Patericul egiptean)


 

Anunt pictura biserica