Biserica Belvedere

Sfintii Romani (24Aprilie – 3Mai)

Sfantul Cuvios Vasile de la Poiana Marului

†) Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului (25 aprilie)

Născut în 1692, într-o familie de moldoveni pribegi, în părţile Poltavei, Ucraina, a petrecut mai mulţi ani din tinereţea sa în aspre nevoinţe în sihăstriile din Rusia, apoi în Munţii Moşenski, în apropierea Kievului, unde se călugărise. Vine în Ţara Românească apoi, împreună cu ucenicul său, ieroschimonahul Mihail, şi cu alţi călugări, intră în obştea Mănăstirii Dălhăuţi, în apropierea oraşului Focşani, unde rămâne 20 de ani. Aici este hirotonit preot şi la scurt timp numit stareţ, chiar dacă nu avea încă nici 30 de ani.

Sub păstorirea sa, Mănăstirea Dălhăuţi a cunoscut o intensă renaştere spirituală. Ucenicii săi, munteni, moldoveni, ardeleni şi ruşi, trăiau în desăvârşită dragoste şi bună rânduială. Prin anii 1730-1733, starețul Vasile reînnoiește spiritual Schitul Poiana Mărului și se mută în el cu 12 ucenici. În această calitate conduce duhovniceşte toate schiturile din Munţii Buzăului pe care le cercetează regulat, fie personal, fie prin scrisori. Unul din ucenicii săi a fost şi Cuviosul Paisie Velicikovski, pe care îl primeşte în Schitul Trestieni pentru câţiva ani, iar în anul 1750, merge la acesta, în Muntele Athos, unde îl călugăreşte.

Punând accent pe ascultare, pe trăirea în desăvârşită armonie, citirea zilnică a Sfintei Scripturi şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi, practicarea Rugăciunii lui Iisus, păzirea curată a minţii, mâncarea o dată pe zi şi împărtăşirea săptămânală, reuşeşte să creeze un adevărat curent de înnoire duhovnicească în monahismul românesc la mijlocul secolului al XVIII-lea. Sfântul Vasile de la Poiana Mărului afirmă cu insistenţă că Rugăciunea inimii nu e numai pentru sihastri, ci şi pentru cei din viaţa de obşte.

Iscusit dascăl al rugăciunii, Sf. Vasile de la Poiana Mărului, a reuşit să îmbine în sihăstriile din ţinutul Buzăului şi Vrancei asprimea ascetică a vieţii călugăreşti din Sinai şi Athos, cu experienţa mistică a monahismului slav şi cu tradiţia isihastă de sihăstrie din sutele de schituri şi mănăstiri, în care monahismul românesc, atât de măsurat şi aşezat, îşi ducea viaţa duhovnicească fără întrerupere încă din secolul al IV-lea. Astfel, stareţul Vasile a reînnoit viaţa monahală din schituri şi sihăstrii prin îmbinarea acestor trei experienţe: greacă, rusă şi română. Cuviosul Vasile şi-a dat sufletul în mâinile Domnului în anul 1767, lăsând în urmă numeroşi ucenici.

Datorită vieţii sfinte, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sa din 4-5 martie 2003, a hotărât ca stareţul de la Poiana Mărului să fie trecut în ceata Cuvioşilor Părinţi purtători de Dumnezeu şi să fie cinstit la data de 25 aprilie, zi în care a trecut la Domnul.


Sfinţii Mucenici din Dobrogea: Chiril, Chindeu şi Tasie (26 aprilie)

Sfinţii Mucenici Chiril, Chindeu şi Tasie au fost trei martiri recrutaţi din rândul populaţiei autohtone daco-romane din Scythia Minor, în anul 304, în cursul groaznicei persecuţii a împăratului Diocleţian. Ei au pătimit în cetatea Axiopolis, lângă Cernavoda de astăzi, unde mai târziu s-a ridicat şi o basilică în aminitirea lor ale cărei ruine se mai văd şi în zilele noastre.

Sfântul Chiril era cinstit în Axiopolis, având cinci zile de sărbătoare. Era fie un martir local, fie că numai suferise aici pentru Hristos, probabil într-o zi de 26 aprilie. Se crede că pe mormântul lui s-ar fi ridicat o biserică, ale cărei ruine se mai văd şi azi.

La fel stau lucrurile şi în cazul lui Chindeu, un sfânt local, probabil un daco-roman.

În privinţa lui Tasie, unii istorici socotesc că este una şi aceeaşi persoană cu ostaşul martir Dasius, care a pătimit în Durostorum, în ziua de 20 noiembrie 304, şi ar fi suferit martiriul la Axiopolis, iar mai târziu moaştele i-au fost aşezate, pentru o vreme, în Durostorum. Moaştele lui au fost mutate în anul 579 la Ancona (Italia), unde se păstrează şi astăzi, în Biserica “Sfântul Chiriacus”.


†) Sfinţii Ierarhi Ilie Iorest, Sava Brancovici şi Simion Ştefan, Mitropoliţii Transilvaniei; Sf. Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureş (24 aprilie)

Sfântul Ierarh Ilie Iorest a păstorit Biserica Ortodoxă din Ardeal între anii 1640 şi 1643, mult încercată la acea vreme de prozelitismul calvin. Principele de atunci Gheorghe Rakoczi i-a impus îndatorirea de a difuza un catehism calvin printre români. Pentru că refuzat, mitropolitul a fost întemniţat timp de nouă luni şi silit apoi să părăsească ţara, trebuind să aducă şi o sumă mare de bani pentru răscumpărarea preoţilor ortodocşi închişi. Ajunge la ţarul Rusiei, Mihail Romanov, de unde obţine ajutoare pentru eliberarea preoţilor şi întărirea Bisericii. Ultimii ani de viaţă şi i-a petrecut la Putna, în simplitate, pace şi rugăciune.

După Mitropolitul Ilie a fost ales Simion Ştefan. A fost unul dintre cei mai mari părinţi duhovniceşti români ai veacului al XVII-lea. În anul 1648 Simion Ştefan a tipărit la Alba Iulia traducerea în limba română a Noului Testament, iar în 1651 Psaltirea. Promovând cultura naţională, mitropolitul Simion Ştefan a urmărit mai ales păstrarea nealterată a învăţăturii creştine, moştenită de la înaintaşul sau, Sfântul Ierarh Martir Ilie Iorest.

După Simion a urmat mitropolitul Sava Brancovici, care deşi era sârb de neam, a luptat pentru Mitropolia Ardealului, pentru drepturile românilor şi propăşirea lor spirituală şi materială. A fost o personalitate de seamă a vieţii bisericeşti a românilor transilvăneni. Păstorind aproape un sfert de veac în împrejurări foarte vitrege, a izbuit totuşi să-şi apere clerul şi credincioşii în faţa oricăror încercări de înstrăinare de credinţa strămoşească şi de neamul din care făceau parte. Pentru strădaniile depuse de el în acest scop, dar mai ales pentru suferinţele pe care le-a îndurat spre sfârşitul vieţii, cu demnitate şi răbdare creştinească, fost considerat de urmaşi ca un „mucenic” al legii strămoşeşti. În 1680, mitropolitul Sava Brancovici a fost arestat şi trimis în temniţă. Nu se ştie data exactă când a trecut la cele veşnice.

Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureş a fost hirotonit de către mitropolitul Dosoftei al Moldovei pe când acesta era exilat la Jolkiev, în Polonia. Sfântul Iosif Mărturisitorul s-a împotrivit încercărilor de atragere a românilor la Biserica Romano-Catolică, fapt pentru care a fost aruncat în închisoare. Nu se ştie cu exactitate perioada cât a stat în închisoare. Fiind eliberat a încercat să-şi reocupe scaunul episcopal, dar fără să reuşească. Sf. Ih. Iosif Mărturisitorul a murit în jurul anului 1711.


Sfinţii Mucenici Pasicrat şi Valentin (24 aprilie)

Sf. Mc. Pasicrat şi fratele său, Valentin erau ostaşi creştini din legiunea armatei romane la Dunăre, cu sediul la Durostor, în timpul împăraţilor Diocleţian şi Maximian Galeriu. Văzând aceşti doi fraţi că păgânii se închină la pietre neînsufleţite, s-au aprins de râvnă şi au mărturisit cu îndrăzneală că Hristos este adevăratul Dumnezeu, iar idolii sunt materie neînsufleţită. De aceea, în 298 au fost arestaţi şi duşi la comandantul legiunii, care le-a cerut să aducă jertfă statuii lui Apollo. Dar Pasicrat a scuipat statuia în faţă zicând „Astfel de cinstire se cuvine zeului acestuia”. Pentru aceasta a fost legat cu lanţuri şi dus la închisoare.

Întemniţat fiind, de el s-a apropiat fratele său, Valentin, care, puţin mai înainte, de teamă, voia să jertfească zeului, tăgăduind pe Hristos, şi scăpând astfel de chinuri. Pasicrat văzându-l, l-a respins, spunându-i că este nevrednic de rudenia cu el. Fiind cercetat din nou, Valentin L-a mărturisit de această dată pe Hristos, ca şi fratele său, iar în urma acestei mărturisiri a fost condamnat la moarte, prin tăierea capului, împreună cu fratele său.

Pe când îi duceau afară din cetate pentru a fi ucişi, mama lor îi însoţea, încurajându-i să fie fără de frică, şi să fie gata să sufere moartea pentru Domnul Hristos. Ajungând la locul stabilit, celor doi fraţi li s-au tăiat capetele, astfel că la vârste fragede, Pasicrat având 22 de ani, iar Valentin 30, s-au învrednicit a fi primiţi de Domnul în rândurile sfinţilor Săi. Apoi, mama lor a luat trupurile celor doi sfinţi mucenici şi le-a înmormântat cu cinste, după rânduielile creştineşti, slăvind pe Dumnezeu, Cel ce i-a binecuvântat cei doi fii cu moarte mucenicească.


Sfinţii Mucenici Maxim, Cvintilian şi Dada din Ozovia (28 aprilie)

Sfinţii Mucenici Maxim, Cvintilian şi Dada au suferit moarte martirică în timpul persecuţiei împăratului Diocleţian în satul Ozovia de lângă cetatea Durostorum, din sudul Dunării.

Maxim şi Cvintilian purtau nume romane, iar Dada avea nume dac. Aceştia au fost pârâţi că sunt creştini, au fost legaţi în lanţuri şi îndemnaţi să lepede credinţa creştină şi să aducă jertfe “mamei zeilor”, făgăduindu-le că vor fi făcuţi preoţi la templul păgân închinat acesteia. Maxim le-a răspuns: “Hristos este Împăratul cerurilor, Care poartă de grijă de toată făptura şi ţine în palmă toate câte sunt, iar noi nu ne vom închina niciodată la idoli făcuţi de oameni”. Deci păgânii, scoţându-i din temniţă, i-au dezbrăcat de hainele lor şi, legându-i, i-au întins pe pământ şi i-au bătut foarte cumplit, după care i-au aruncat din nou în închisoare. Văzând că nu primesc nici într-un chip să aducă jertfe şi să se închine zeilor, au fost duşi în satul lor, în Ozovia, unde li s-a tăiat capul. Pătimirea lor s-a petrecut într-o zi de 28 aprilie, în anul 304.


†) Sfântul Ierarh Atanasie al III-lea, Patriarhul Constantinopolului (2 mai)

Sf. Ierarh Atanasie al III–lea, patriarhul Constantinopulului, s-a născut în anul 1580 în insula Creta. După ce studiază la înaltele şcoli din insula natală, intră în viaţa călugărească, mai întâi la Mănăstirea „Sf. Ecaterina” din Muntele Sinai, iar mai apoi la Mănăstirea „Sf. Atanasie” din Tesalonic. În scurt timp ajunge la Muntele Athos, intrând în obştea Mănăstirii Esfigmenu (sau Xeropotam). De aici pleacă în pelerinaj la Locurile Sfinte şi la vechea mănăstire din Sinai. Sfârşindu-şi călătoria, se întoarce în Sfântul Munte, găsind şi un loc retras aproape de Kareia, unde petrece în rugăciune, post şi priveghere. Aici este hirotonit ieromonah, primind numele de Atanasie.

În anul 1626, o veche scriere grecească arată că Sfântul Atanasie, se afla în Ţara Românească, unde profesa ca dascăl pentru fii de boieri. Datorită virtuţilor şi cunoştinţelor sale, Patriarhul ecumenic Chiril Lucaris îl cheamă pe Sfântul Atanasie la Constantinopol. În anul 1631 este ales Mitropolit al Tesalonicului, iar trei ani mai târziu, pentru scurtă vreme, Sfântul Atanasie va ocupa şi scaunul patriarhal al Constantinopolului.

Pe când încă era Mitropolit al Tesalonicului, Sfântul Atanasie a avut de înfruntat presiunile orânduirii turce care cereau noi taxe. A suferit chinuri şi umilinţe, care îl fac să părăsească eparhia şi să ia calea pribegiei. Ajunge la Roma, dar aici este profund dezamăgit: i se cerea să accepte şi să iscălească o mărturisire de credinţă catolică, în schimbul ajutorului pe care îl sperase.

Sfântul Ierarh va găsi însă sprijin şi ocrotire în Ţara Moldovei. Cu învoirea voievodului Vasile Lupu şi cu încuviinţarea Sfântului Mitropolit Varlaam al Moldovei, Patriarhul ecumenic Atanasie este găzduit la Mănăstirea „Sfântul Nicolae” din Galaţi, în anul 1642, unde va sluji până prin 1653, când pleacă după ajutoare în Rusia, sperând în ajutorul ţarului. Pe drumul de întoarcere spre Galaţi, în anul 1654, obosit de greutatea drumului, Sfântul Atanasie îşi dă sufletul în mâinile lui Dumnezeu la Mănăstirea „Schimbarea la Faţă” din Lubensk, în Rusia Mică (Ucraina de astăzi), la 5 aprilie 1654, în a treia zi a Sfintelor Paşti.

După opt ani de la mutarea sa la veşnicele locaşuri, prin descoperire dumnezeiască, trupul fericitului patriarh Atanasie s-a aflat neputrezit.

Astăzi, sfintele sale moaşte, care săvârşesc multe minuni, se păstrează în Catedrala „Buna Vestire” din Harkov, într-o raclă aşezată lângă altarul din partea dreaptă a sfântului lăcaş iar la Catedrala episcopală din Galaţi se află spre închinare o părticică din cinstitele sale moaşte.


†) Sfântul Cuvios Irodion de la Lainici (3 mai)

Sfântul Irodion s-a născut în 1821 la Bucureşti primind numele la botez de Ioan. Pe la vârsta de 20 de ani intră ca vieţuitor la Mănăstirea Cernica, sub oblăduirea stareţului de atunci, Calinic (Sf. Ierarh Calinic de la Cernica). În 1846 este tuns în monahism, primind numele de Irodion. Prin viaţa sa plină de nevoinţe devine foarte iubit de toata obştea, impunând mult respect şi apreciere chiar şi faţă de stareţul său.

În septembrie 1850 stareţul Calinic a fost hirotonit episcop la Râmnicu Vâlcea unde l-a luat şi pe Sfântul Irodion pentru a-i fi spre ajutor în refacerea episcopiei ce era într-o vizibilă decădere. La sfârşitul anului 1851 îl va trimite la Schitul Lainici de pe Valea Jiului unde, în 1854, îl numeşte stareţ.Între 1854-1900 stareţul Irodion a păstorit 41 de ani acest schit,cu mici intermitenţe.

După moartea duhovnicului său, Sfântul Ierarh Calinic, episcopul, îşi ia ca duhovnic pe ucenicul său Irodion, stareţul de la Lainici.

Pentru viaţa sa curată, Dumnezeu l-a învrednicit pe Sf. Irodion cu darul facerii de minuni încă din viaţă: avea darul preasfintei rugăciuni şi al alungării duhurilor necurate, astfel încât i se dusese vestea în toată Ţara Românească şi până dincolo de munţi, în Ţara Ardealului. Marele stareţ al Lainiciului se învrednicise şi cu darul înaintevederii, astfel că multora le spunea gândurile cele de taină şi le vestea cele viitoare. Se spune că a venit la sfânt o femeie care i-a dăruit vasul cu laptele muls de la capra ei, însă Cuviosul a refuzat-o categoric, spunând că nu primeşte laptele, pentru că nu este de la capra ei. Femeia a insistat să îl primească pentru că este a ei. Însă Sfântul Irodion i-a spus că nu mai este pentru că a dat-o diavolului cu o zi înainte. Şi, vădită fiind, femeia şi-a mărturisit păcatul, cerând iertare.

În viaţa Sfântului Calinic de la Cernica, duhovnicul şi apoi ucenicul Sfântului Irodion, se menţionează că, la un moment dat, când acesta era la Râmnicu Vâlcea, s-a ridicat în picioare, a făcut semnul sfintei cruci, a binecuvântat şi a spus: “Domnul!” Şi atunci cei care erau de faţă l-au întrebat: “Ce este, Prea Sfinţite, ce s-a întâmplat?” Şi Sfântul Calinic le-a răspuns: “Stareţul Irodion de la Lainici mi-a cerut binecuvântare pentru un lucru”. Cei doi sfinţi trecuseră de barierele limbajului pe care noi îl considerăm normal şi vorbeau în duh.

Ajungând în vârstă de peste 90 de ani şi simţindu-şi aproape sfârşitul, a chemat la sine pe toţi şi le-a dat binecuvântarea cea de pe urmă, profeţind în acelaşi timp că, după plecarea sa la Domnul, schitul acesta va rămâne mulţi ani pustiu, ceea ce s-a şi întâmplat în Primul Război Mondial. Apoi s-a mutat la cele veşnice pe 3 mai 1900.

La mormântul Părintelui Irodion se făceau minuni, se vindecau demonizaţii şi se alungau duhurile necurate. Veneau oameni din toată ţara să-şi aline durerile şi suferinţele, fapt pentru care mormântul său a fost profanat de mai multe ori, sustrăgându-se părticele din moaştele cuviosului. Pentru a se pune capăt acestei situaţii ingrate, prin anii 1930 moaștele au fost dezgropate, au fost puse într-un alt sicriu mai mic şi îngropate la o adâncime de 2,5 metri iar la adâncimea normală a unei gropi de 1,8 – 2 metri au fost presărate alte oseminte de la alt părinte pentru a deruta pe toţi potenţialii viitori căutători de sfinte moaşte. Toate acestea au fost făcute foarte tainic.

În ajunul sărbătorii Sfântului Calinic, pe 10 apr 2009, cu o perioadă de post şi rugăciune stăruitoare, însuşi Mitropolitul Irineu împreună cu obştea mănăstirii au participat la dezgroparea moaștelor. Ajungând la 2 metri adâncime s-a dat de acele oseminte străine. Deja se săpaseră 3 morminte la rând unul în capul celuilalt. Se făcuse o groapă imensă de 6 metri lungime, 2 metri adâncime şi 1,5 metri lăţime. Dar au continuat săpăturile și rugăciunile și iată că au ajuns să descopere și sfintele moaște ale cuviosului Irodion.  Primul impact vizual pozitiv a fost în momentul când a apărut prima parte din sfintele moaşte. Aveau o culoare maronie-portocalie. În al doilea rând erau nefireşti de uşoare, ca un pai. Iar în al treilea rând au început să emane un miros plăcut. În cele din urmă s-a găsit şi cărămida cuviosului Irodion ce i-a fost pusă sub cap.

Astfel s-a descoperit marea comoară ascunsă intenţionat prin anii 1930 la 2,5 metri adâncime. După 109 ani Sfântul Irodion se lasă a fi descoperit iar sfintele sale moaște au fost puse într-o raclă la închinare în biserica Mănăstirii Lainici spre folosul duhovnicesc al tuturor doritorilor şi al cinstitorilor sfinţilor din ceruri.

Sfântul Calinic l-a numit pe cuviosul Irodion “Luceafărul de la Lainici” deoarece cu adevărat a fost un mare luceafăr, un mare luminător şi rugător. Amin.


Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le.


Anunt pictura biserica