
„În vremea aceea, intrând iarăşi Iisus în Capernaum, după câteva zile s-a auzit că este în casă. Şi îndată s-au adunat mulţi, încât nu mai era loc nici înaintea uşii, şi le grăia lor cuvântul.
Şi au venit la El aducând un slăbănog, pe care-l purtau patru oameni. Şi neputând ei din pricina mulţimii să se apropie de El, au desfăcut acoperişul casei unde era Iisus şi, prin spărtură, au lăsat în jos patul în care zăcea slăbănogul.
Şi văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!
Şi erau acolo unii dintre cărturari, care şedeau şi cugetau în inimile lor: Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai unul Dumnezeu?
Şi îndată cunoscând Iisus cu duhul Lui că aşa cugetau ei în sine, le-a zis lor: De ce cugetaţi acestea în inimile voastre? Ce este mai uşor, a zice slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele, sau a zice: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă?
Dar, ca să ştiţi că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta.
Şi s-a sculat îndată şi, luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată.”
Sfânta Evanghelie după Marcu 2, 1-12
„Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”
Prin rostirea Numelui Său, Hristos Se sălăluieşte permanent în inimă
Sfântul Grigorie Palama ilustrează tradiţia isihastă pe care o apără şi o exprimă în forma cea mai înaltă şi autentică. Un loc important în această tradiţie monahală îl ocupă practica rugăciunii de toată vremea, rugăciunea lui Iisus, rugăciunea inimii sau rugăciunea interioară. Aceasta constă în rostirea continuă a cuvintelor “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul/ păcătoasa”.
Sfântul Grigorie Palama afirmă că cea dintâi care a avut această rugăciune a fost Maica Domnului, care a fost învăţată de Duhul Sfânt în timpul petrecerii ei în rugăciune în Sfânta Sfintelor, la templul din Ierusalim.
Rugăciunea este lucrarea minţii în inimă şi aceasta ajută să se permanentizeze în inimă prezenţa lui Hristos prin pomenirea continuă a numelui Lui. Aceasta curăţeşte şi sfinţeşte prin puterea numelui lui Iisus toate cugetările şi simţurile şi orientează toate puterile sufletului spre împlinirea poruncilor lui Hristos. Mintea este liturghisitorul, iar inima este altarul pe care se aduce lui Dumnezeu jertfa tainică a rugăciunii.
(Sursa: ziarullumina.ro)
Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!
Un om ce zăcea de mulţi ani paralizat, auzind despre minunile Mântuitorului Iisus Hristos, a rugat pe patru oameni milostivi să-l ducă şi pe el în casa unde era Iisus, ca să afle vindecare. Dar, fiind casa plină de oameni care ascultau cuvântul de învăţătură, nu puteau răzbate până la Mântuitorul. Cei patru se frământau cum ar putea face să ajungă cu bolnavul în faţa lui Iisus. Şi cu toate că Domnul ştia şi vedea cu duhul necazul lor, El a lăsat pe acei oameni să facă tot ce puteau ei, ca abia după aceea să intervină darul Lui.
Stăruitori în dorinţa de a înfăţişa pe cel bolnav înaintea Domnului, cei patru nu s-au descurajat de obstacolele întâlnite, nu au abandonat, ci, cu osteneală multă, l-au urcat pe bolnav pe acoperişul casei şi, după ce au dat la o parte lespezile de piatră ale acoperişului, au coborât patul cu paraliticul, chiar în faţa Domnului Hristos, având mare credinţă că dacă-l va vedea Hristos va face milă cu el şi-l va vindeca de boala lui.
De la aceşti patru oameni din Evanghelia de astăzi trebuie să învăţăm că adevărata credinţă nu este o simplă încercare de apropiere de Hristos, ci este un efort susţinut, fiindcă Împărăţia Cerurilor se ia numai prin nevoinţe.
După credinţa lor tare şi neîndoielnică, prietenii slăbănogului au dobândit cele ce aşteptau. Căci, cu ochii Săi trupeşti, Mântuitorul văzuse şi cunoscuse ostenelile şi strădaniile lor, Dar cu ochii Lui duhovniceşti, Domnul a pătruns şi până în adâncurile cele mai ascunse ale inimii omeneşti şi, privind aceste adâncuri, a văzut şi credinţa acestora şi a zis slăbănogului: „Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!” Apoi a zis: „Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta.”
Dar Domnul a văzut şi necredinţa cărturarilor care erau de faţă la această întâmplare deoarece ei „cugetau în inimile lor: Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai unul Dumnezeu?” Mântuitorul în mod voit a zis mai întâi „iertate îţi sunt păcatele tale”, pentru a arăta că El este nu numai om, ci El este Dumenezeu-Omul şi, ca atare, are această putere de a ierta păcatele (putere pe care, de altfel, a încredinţat-o urmaşilor săi, apostolii, iar prin ei episcopilor şi preoţilor, pentru ca prin El să continue în lume lucrarea dumnezeiască de mântuire de păcate). Dar inimile învârtoşate şi pline de vicleşug ale cărturarilor nu vedeau aceasta. Pentru a le arăta că El are putere atât asupra trupurilor, cât şi asupra sufletelor oamenilor, atât ca să ierte păcatele, cât şi ca să vindece trupul cel slăbănog, Domnul spune paraliticului: “Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta.”
A statornicit Mântuitorul printre cele spuse şi legătura dintre suflet şi păcat, căci faptul că i-a iertat mai întâi păcatele, înseamnă că el era bolnav din cauza păcatelor sale. Bineînţeles că nu toate bolile sunt urmări ale păcatelor. Unele dintre boli sunt îngăduite de Dumnezeu tocmai pentru a ne feri de păcate sau pentru a ne face să nu ne bizuim numai pe sănătatea noastră trupească, pe forţele proprii, ci, mai întâi, pe ajutorul Lui! Înainte de a vindeca trupul, Fiul lui Dumnezeu a vindecat sufletul, arătând că şi noi avem datoria să căutăm, mai întâi, mântuirea sufletului.
Sfânta Evanghelie de astăzi este, în acelaşi timp, şi icoana cea mai vie a vindecării noastre prin Taina Spovedaniei. Casa în care era Iisus închipuieşte Biserica. Domnul îl închipuieşte pe preot. Mulţimile acelea sunt credincioşii bisericii. Slăbănogul este tot omul cel păcătos. Hotărârea sa de a fi dus la Iisus înseamnă hotărârea noastră de a ne spovedi, cu credinţa că ni se vor ierta păcatele. Patul pe care sta bolnavul este conştiinţa omului îngreuiată de povara păcatelor. Cei patru care îl duceau pe slăbănog închipuiesc cele patru condiţii obligatorii ale Spovedaniei celei adevărate, şi anume: zdrobirea inimii (căinţa); mărturisirea sinceră şi curată a tuturor păcatelor făcute; dezlegarea dată de duhovnic; împlinirea canonului dat, cu hotărârea de a nu mai păcătui.
Vremea Marelui Post, rânduită de Biserică ne îndeamnă să ne îndreptăm fiecare spre scaunul Spovedaniei, să facem înaintea preotului duhovnic o mărturisire din îndemnul sincer şi puternic al conştiinţei, cu părere de rău pentru faptele rele pe care le-am săvârşit, să făgăduim că de aici înainte ne vom strădui din toate puterile noastre să nu mai săvârşim astfel de păcate.
Şi atunci, prin cuvintele de dezlegare rostite de preot vom simţi în conştiinţa noastră cuvintele adresate de Mântuitorul slăbănogului: “Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale”. Amin.
(Preafericitul Daniel, Sf. Nicolae Velimirovici, Arhim. Ioanichie Bălan, Pr. Ion Cârciuleanu; ziarullumina.ro; basilica.ro)
Folosul mărturisirii şi al cercetării conştiinţei în toate zilele
De vreme ce noi, ori aici, ori în viaţa cea viitoare, neapărat trebuie să ne întristăm pentru păcatele noastre, apoi este mai bine să facem aceasta aici decât în acea lume. De unde reiese aceasta? Din cuvintele Psalmistului, precum şi din Evanghelie. Psalmistul zice: „Cine în iad se va mărturisi Ție?” (Psalmi 6, 6). El cu aceasta voieşte să spună că cineva nu se va putea mărturisi Domnului în iad, și că această mărturisire acolo nu va putea ajuta la nimic.
Aşa că vă poftesc, vă rog şi vă conjur, ca aici să plângem pentru păcatele noastre, aici să suferim pentru dânsele. Aici trebuie să ne ardă dojana şi mustrarea, pentru ca să nu ne ardă acolo focul iadului. Este drept ca aceia care suferă aici, acolo să se mângâie, iară aceia care aici trăiesc în desfătari şi cu uşurătatea minţii, şi nu le pasă nicidecum de păcatele lor, este drept ca acolo, neapărat, să plângă şi să se vaiete şi să scrâşnească din dinţi.
Dar poate că te ruşinezi a-ţi mărturisi păcatele tale? O, ce nebunie! Mai vârtos trebuie să te ruşinezi de a săvârşi păcatele! Noi însă facem dimpotrivă. Noi săvârşim păcatul fără nici o ruşine şi fără groază, dar când trebuie să ne mărturisim, atunci ne ruşinăm şi stăm pe gânduri, pe când ar trebui să fim voioşi şi gata la aceasta. Căci nu este ruşine a se pârî cineva pe sine pentru păcat, ci este o faptă dreaptă şi îmbunătăţită. Dacă aceasta nu ar fi o faptă dreaptă şi bună, Dumnezeu n-ar fi îngăduit răsplătire pentru dânsa. Şi cine poate să se ruşineze de mărturisirea păcatelor sale, prin care tocmai are să se libereze de păcate? Sau nu cumva Dumnezeu ne porunceşte a mărturisi păcatele noastre, pentru ca să ne poată pedepsi? Nici vorbă că El nu ne porunceşte aceasta pentru ca să ne poată pedepsi, ci pentru ca să ne poată ierta.
Pentru ca cineva să nu tăgăduiască de frica pedepsei păcatele sale şi înaintea lui Dumnezeu, de aceea Psalmistul a zis: “Mărturisiţi-vă Domnului, că este bun, iar mila Lui este veşnică” (Psalmi 106, 1). Nu cumva El nu ştie păcatele tale, dacă tu nu I le mărturiseşti? Iară dacă El le ştie, atunci ce-ţi foloseşte tăcerea? Sau poţi tu oare să te ascunzi cumva de ochii Lui? Chiar de n-ai mărturisi tu păcatele tale, El tot le ştie. Iar dacă le mărturiseşti, El le uită.
„Iată, zice Domnul, Eu sunt Dumnezeu, Cel ce şterg fărădelegile tale şi păcatele tale nu le voi mai pomeni” (Isaia 43, 25). Vezi? El zice: „Nu le voi mai pomeni”. Prin aceasta arată El iertarea. Tu însă trebuie să pomeneşti păcatele tale pentru ca să ai prilej de a te îndrepta.
La El, la Judecătorul cel dumnezeiesc, trebuie să ne uităm pretutindeni şi de-a pururea, făcând cu păcatul tocmai aşa cum facem cu averea noastră, în toate zilele ne chemăm slugile înaintea noastră şi le cerem socoteală de ceea ce au cheltuit, şi noi putem vedea ce ne-a mai rămas. Și dacă vedem că ne-a rămas prea puţin, ne silim în tot chipul a spori veniturile noastre, ca să nu ajungem la lipsă şi nevoi. Aşa să facem şi în privinţa faptelor noastre. Să chemăm conştiinţa noastră, ca să ne dea socoteală despre vorbele şi faptele, despre gândurile şi poftele noastre. Să ispitim dacă aici toate sunt curate şi dacă nu s-a făcut ceva spre vătămarea noastră, să cercetăm ce cuvânt rău s-a rostit spre hulă, spre ruşine şi spre batjocură; să cercetăm ce gând a ademenit ochiul nostru la o privire necurată şi ce plan am făcut noi spre vătămarea noastră, fie cu mâinile, fie cu limba, fie cu ochii. Să ne lăsăm de risipele cele netrebnice, iar ce am cheltuit cu fără socotinţă, să împlinim în alt chip. În locul cuvintelor celor nefolositoare, în viitor să facem rugăciune, în locul privirii celei necurate să punem postul şi milostenia.
Pe lângă aceea, nici un timp nu este mai potrivit pentru această îndeletnicire cu cercetarea conştiinţei ca timpul serii. Multe se întâmplă cu noi în curgerea zilei, care noi am dori să nu se fi întâmplat; prietenii noştri ne jignesc, slugile ne duc la mânie, femeia ne supără, fiul ne necăjeşte, vuietul grijilor şi al treburilor vremelnice şi lumeşti ne înconjoară din toate părţile. Dar când noi suntem liberi de toate acestea, seara, când suntem singuri și în linişte, atunci să ne judecăm pe noi înşine, pentru ca prin aceasta să facem pe Dumnezeu milostiv către noi. Căci precum focul repede mistuie și stârpeşte spinii, aşa de uşor sufletul stârpeşte păcatele sale, când cu osârdie gândeşte la ele.
Iară Dumnezeu, al cărui har este mai mare decât păcatele noastre, El, Care şterge fărădelegile noastre, să ierte şi greşalele noastre şi să ne facă părtaşi împărăţiei cerurilor, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia, împreună cu Tatăl şi Sfântul Duh, se cuvine cinstea, acum şi în vecii vecilor! Amin.
(Sfântul Ioan Gură de Aur)
Ascultă-ţi glasul conştiinței – de Traian Dorz
Ascultă-ţi glasul conştiinţei
că-n el e glasul lui Hristos
— Lumină-ţi este pretutindeni
când ţi-e lăuntrul luminos!
Alege-ţi bine de-orice dată
ce să arunci şi ce să crezi
— măsura dreaptă este-n tine
numai s-o vrei şi s-o urmezi.
Urmează-ţi îndrumarea cinstei
c-aceasta-i drum adevărat
— curat şi fericit ţi-e totul
când cugetul ţi-l ai curat!
Cinsteşte-ţi numele şi faţa
când vrei să taci ori să răspunzi,
— tot adevăru-i lângă tine
numai să vrei să nu-l ascunzi.
Pătrunde-ţi tainele vieţii
cu limpezi şi cereşti vederi
— înţelepciunea este-n tine
sau nu mai este nicăieri.
Priveşte-ţi ca şi unic harul
etern pe lângă care treci
— pe Dumnezeu Îl afli-acuma,
sau nu-L mai afli-n veci de veci.
Din viaţa Sfântului Grigorie Palama (14 nov)
Sfântul Grigorie s-a născut în Constantinopol, în anul 1296. Tatăl său, un important demnitar la curtea lui Andronicus al II-lea Paleologul, a murit, lăsându-l orfan încă de mic. Tutorele său a fost chiar împăratul Andronicus, care i-a oferit cea mai bună educaţie cu putinţă. Deşi împăratul spera ca el să opteze pentru o carieră politică, după terminarea studiilor, tânărul Grigorie şi-a îndreptat atenţia spre învăţarea celor sfinte, astfel că în anul 1316 a renunţat la averea şi poziţia sa şi a intrat în viaţa monahală, în Sf. Munte Athos, unde a şi fost călugărit. Aici a deprins practica rugăciunii inimii, isihasmul devenind pentru el un mod de viaţă. În anul 1326, datorită ameninţării invaziei turce, s-a retras în Tesalonic, împreună cu ceilalţi vieţuitori ai mănăstirii.
Deceniul următor începe controversa isihastă, principalul adversar al Sfântului Grigorie fiind monahul Varlaam care, susţinând un creştinism intelectualist, ridiculiza învăţăturile monahilor athoniţi despre metodele rugăciunii şi despre lumina necreată. Sfântul Grigorie devine apărător al isihasmului şi, implicit, al Ortodoxiei, formulându-şi viziunea ascetică şi mistică în lucrările Triade (În apărarea sfinţilor isihaşti) şi Tomul Aghiorit. Sinodul de la Constantinopol din 1341 a fost de acord cu punctul de vedere al Sfântului Grigorie, şi anume că, inaccesibil în esenţa Sa, Dumnezeu Se descoperă şi poate fi cunoscut prin energiile Sale necreate. Însă disputele dintre Palamiţi şi Varlaamiţi au continuat până într-acolo încât, în 1344, Sfântul Grigorie a fost întemniţat. În 1347, a fost eliberat şi numit Arhiepiscop al Tesalonicului. În 1351, Sinodul din Vlaherne a apărat cu solemnitate caracterul ortodox al învăţăturilor sale. Sf. Grigorie Palama a adormit întru Domnul la 14 noiembrie 1359.
Evocarea liturgică a personalității și învățăturii marelui isihast, în cea de-a doua duminică din Postul Mare, lămurește asupra faptului că efortul ascetic și intensificarea rugăciunii în această perioadă, privind la taina lui Hristos răstignit și înviat, oferă omului întreg, trup și suflet, posibilitatea de a se împărtăși, încă de aici, de harul lui Dumnezeu. Ancorată în Tradiția Bisericii, mărturia dogmatică și duhovnicească a Sfântului Grigorie Palama arată Postul Mare ca pe un prilej binecuvântat de concretizare a învățăturii despre îndumnezeirea omului. Amin.
(basilica.ro; ziarullumina.ro)
Durerea ne apropie de Hristos
Toți suferim și, de cele mai multe ori, suferă mai mult cel ce își arată suferința cel mai puțin. Unele necazuri sunt cunoscute numai lui Dumnezeu. Doar în Sfânta Scriptură găsim cuvinte de mângâiere; în afara lui Dumnezeu nimic nu ne poate aduce liniște.
La picioarele Crucii orice suferință își schimbă chipul, se luminează, se transfigurează pe măsura credinței noastre. La cruce sunt concentrate toate suferințele, și acestea capătă în ea explicație și sens. Durerea noastră își pierde orice amărăciune de îndată ce ne gândim că ea ne apropie de Hristos și că prin aceasta ne face să ne asemănăm cu el într-o anumită măsură.
În clipele celei mai sfâșietoare dureri, ale celei mai negre disperări, un singur lucru ne poate aduce liniște: că de suferință a avut parte și Hristos Însuși. El a purtat crucea noastră asupra Sa înainte de a o fi purtat-o noi, și prin această cruce ne cheamă la Sine. Amin.
(din cartea Fiecare zi un dar al lui Dumnezeu)