Din viaţa Sfântului Cuvios Iosif de la Bisericani (1 octombrie)

Acest cuvios părinte este cel dintâi sihastru cunoscut în Muntele Bisericanilor şi întemeietorul mănăstirii cu acelaşi nume. S-a născut într-un sat din ţinutul Neamţ şi, de mic, având înclinare spre viaţa călugărească, a intrat în obştea Mănăstirii Bistriţa. Aici a primit tunderea în monahism şi a deprins de la părinţii bătrâni viaţa duhovnicească, postul şi neîncetata rugăciune.

După o vreme, Cuviosul Iosif a luat binecuvântare de la egumenul mănăstirii şi a plecat să se închine la mormântul Domnului din Ierusalim. S-a retras apoi în pustia de pe Valea Iordanului, unde a ajuns, în câţiva ani, sihastru vestit. Aici s-a nevoit într-o peşteră, mai întâi singur, apoi cu câţiva ucenici, răbdând multe ispite de la diavol. Ducând o viaţă de o înaltă trăire duhovnicească, şi-a adunat în preajma lui 17 pustnici, întemeind prima comunitate duhovnicească românească cunoscută în Ţara Sfântă. Dar năvălind arabii asupra Sfintelor Locuri, după multă tulburare, Cuviosul Iosif şi-a luat ucenicii şi a venit în Moldova, la Mănăstirea Bistriţa. Astfel, sihăstria lui Iosif s-a mutat din Valea Iordanului în Moldova, pe Muntele Bisericanilor.

După ce numărul ucenicilor a crescut, a înălţat o biserică de lemn, al cărei hram era Bunavestire, construind şi chilii împrejur. Pentru viaţa monahală de aici, a statornicit rânduiala achimită (neadormită), după modelul Mănăstirii Studiţilor de la Constantinopol, ce presupunea rugăciune neîncetată. Astfel, Cuviosul Iosif a împărţit pe călugări în trei cete, şi fiecare ceată slăvea pe Dumnezeu în biserică câte opt ore. Iar rânduiala obştii Cuviosului Iosif era aceasta: neîncetată rugăciune în biserică şi la chilii, cântarea psalmilor lui David, postul, desăvârşita ascultare şi dragostea între fraţi.

În anul 1476, după bătălia de la Războieni, biserica din lemn a fost jefuită şi incendiată de turci, iar în anul 1498, incendiată de tătari. Văzându-şi liniştea tulburată de desele năvăliri ale hoardelor păgâne şi rămaşi fără biserică, monahii sihaştri în frunte cu stareţul, Cuviosul Iosif, au hotărât să plece la Sfântul Munte Athos (“Grădina Maicii Domnului”). Pe drum însă li s-a arătat într-un stejar Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, care i-a întrebat: „Unde mergeţi?”. La această minunată vedere ei, au răspuns: „Ne ducem la grădina ta!”; iar Maica Domnului le-a spus atunci: „Întoarceţi-vă, căci şi aici este grădina mea”. Cuvioşii părinţi, înfricoşaţi de această sfântă arătare, au dat ascultare poruncii şi n-au mai plecat la Athos. În stejarul unde s-a săvârşit minunea, Cuviosul Iosif a aşezat o icoană a Maicii Domnului, iar locul se numeşte până în zilele noastre “La Sfânta Iconiţă”. În anul 1998, pe locul unde Maica Domnului s-a arătat Cuviosului Iosif, s-a construit un paraclis cu hramul “Acoperământul Maicii Domnului”. Paraclisul include trunchiul stejarului care a fost tăiat în anul 1968, în timpul regimului comunist, deoarece icoana Maicii Domnului – făcătoare de minuni – devenise loc de pelerinaj.

Mai târziu, Schitul Cuviosului Iosif s-a numit „Schitul Bisericani”, adică „al evlavioşilor”, pentru că monahii se rugau aici cu lacrimi şi mulţi se vindecau de boli cu rugăciunea şi binecuvântarea Cuviosului Iosif.

Din viaţa Sfântului Cuvios Chiriac de la Bisericani (1 octombrie)

Cuviosul Chiriac de la Bisericani s-a nevoit la începutul sec. al XVII-lea la Mănăstirea Bisericani, care număra pe atunci peste 100 de călugări. S-a retras apoi în pustie, într-o peşteră din muntele lui Simon, unde s-a nevoit singur, în aspră osteneală, timp de 60 de ani. Iar nevoinţa lui era aceasta: vara şi iarna petrecea pe munte cu trupul gol, în rugăciune curată, biruind, cu puterea lui Hristos, neputinţele firii şi ispitele diavolului.

Pe acest mare sihastru şi purtător de Dumnezeu l-a cunoscut încă din viaţă mitropolitul Dosoftei, căruia mai tarziu i-a sărutat şi sfintele moaşte.

Cuviosul Chiriac a ajuns cu nevoinţa pe marii sihaştri din pustiul Egiptului şi în special pe Cuv. Onufrie, a cărui petrecere s-a ostenit s-o urmeze. Trupul său gol a fost împodobit de Dumnezeu cu peri de sus până jos şi umbrit de darul Duhului Sfânt, încât nici frigul, nici foamea, nici diavolii nu-l vătămau. El este unul din cei mai mari sihaştri din Carpaţi, care aduce la noi o asemenea îngerească nevoinţă: trăirea în desăvârşită lepădare de sine, în smerenie şi în neîncetată rugăciune.

Ajungând la măsura desăvârşirii, Cuviosul Chiriac Sihastrul şi-a dat sufletul său în braţele lui Hristos şi a fost numărat în ceata sfinţilor români, fiind cinstit de popor. Moaştele lui au fost aşezate în peştera în care a trăit, peşteră ce se păstrează până astăzi şi în care s-a amenajat mai târziu un mic paraclis în cinstea lui. Mai târziu, din cauza deselor tulburări din ţară, sfintele moaşte au fost împărţite.

„Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8 )

Spune Mântuitorul: “Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv!”. – Împărtăşiţi-vă din mila, din iubirea dumnezeiească; dar pururea aceeaşi, neschimbată. Mereu cercetându-mă: să mă schimb eu după lume?! Doamne păzeşte! Să fiu eu robul ticăloşiei cuiva?! Când vrăjmaşului meu îi răspund cu vrăjmăşie, eu am devenit robul lui. În loc să fiu robul lui Dumnezeu, eu sunt robul lui. Asta nu înseamnă că, văzându-l pe vrăjmaş voind răul semenilor mei sau ţării mele, eu să lucrez cu relele lui.

Mântuitorul S-a rugat pe Cruce: “Părinte, iartă-i că nu ştiu ce fac!” – deci: “Vindecă-i, Doamne!”; căci iertare înseamnă vindecare. Asta nu înseamnă că eu am să mă fac părtaş relelor cuiva, să lucrez relele lui. Părinţii au spus: “Iubeşte pe păcătos; urăşte păcatele lui!”. Răul, pe el trebuie să-l urăsc. Dar eu urăsc răul din el, iubindu-l, plângând pentru el, rugându-mă pentru salvarea lui, să nu mai facă rele. Pentru că relele lui pot contamina pe alţii. Eu, însă, din această lumină şi iubire divină împărtăşindu-mă, să rămân acelaşi. Ajută-ne Doamne, aşa să rămânem, cu conştiinţa că în această stare, cum zic Sfinţii Părinţi, e o arvună a învierii.Când am dobândit starea aceasta, în noi a început învierea.

Zice atât de frumos Sfântul Isaac Sirul:“Cel ce a aflat dragostea se hrăneşte cu Hristos în fiecare zi şi ceas. Şi se face prin aceasta nemuritor. Că «cel ce mănâcă din pâinea pe care i-o voi da Eu lui nu va vedea moartea în veac»”. Deci cine mănâncă din Cuvântul lui Dumnezeu, din lumina şi iubirea Lui, din dumnezeiasca Împărtăşanie, nu va vedea moartea în veac.

Fericit este cel ce mănâncă din Pâinea dragostei, care este Iisus. Căci cel ce se hrăneşte din dragoste se hrăneşte din Hristos, Dumnezeul Cel peste toate; El o mărturiseşte şi Ioan întăreşte: “Dumnezeu este Iubire”. Prin urmare cel ce vieţuieşte în dragoste rodeşte viaţă din Dumnezeu şi gustă învierea încă din viaţa de aici. Amin.