Sfântul Ierarh Dosoftei s-a născut în anul 1624, cel mai probabil în oraşul Suceava, într-o familie de mazili (domnitor sau înalt dregător destituit din funcţie), conform mărturiei Letopiseţului lui Ion Neculce, şi a fost botezat Dimitrie. Părinţii săi Leontie şi Misira, binecredincioşi creştini, români de neam, aveau rudenii în Transilvania şi în ţinutul Liovului (Ucraina).

Dăruit de Dumnezeu cu o inteligenţă deosebită, tânărul Dimitrie şi-a agonisit încă din anii copilăriei şi ai tinereţii multă ştiinţă de carte. A studiat cu cei mai renumiţi dascăli din Moldova şi la şcoala Frăţiei Ortodoxe de la Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului din Liov. Cunoștea limbile greacă, latină, slavona bisericească, polona și ucraineana, alături de alte discipline umaniste (retorica, poezia).

A studiat cu multă râvnă Sfintele Scripturi şi învăţăturile dumnezeieştilor Părinţi ai Bisericii şi a deprins cu mult drag meşteşugul tâlcuirii textelor sfinte în limba română.

După încheierea studiilor s-a reîntors în Moldova, retrăgându-se la mănăstirea Probota, unde a fost tuns în monahism în anul 1649, luând numele de Dosoftei. Pe lângă învăţătura adunată cu migală de la mulţi dascăli, la şcoala mănăstirii Probota a deprins şi învăţătura cea duhovnicească: rugăciunea, ascultarea, smerenia şi nevoinţele ascetice.

Iubitor de înţelepciune şi vrednic împlinitor al nevoinţelor călugăreşti, Cuviosul Dosoftei a sporit în dragoste şi rugăciune, devenind părinte duhovnicesc şi începător al obştii de la Probota, pe care a povăţuit-o pe calea nevoinţelor monahale, în cunoaşterea Sfintelor Scripturi, dezvoltând şcoala mănăstirească.

La începutul anului 1658 a fost hirotonit Episcop de Huşi, iar doi ani mai târziu, în 1660, a fost instalat pe scaunul episcopal al Romanului. După 11 ani de păstorire la Roman, în iulie 1671 Sfântul Dosoftei a fost ales mitropolit al Moldovei, păstorind în condiţii vitrege din cauza numeroaselor războaie dintre turci şi poloni. Blând şi smerit, înaltul ierarh uimea pe toţi prin înţelepciune şi bunătate.

Iubitor şi trăitor al dreptei credinţe, purtător de grijă faţă de păstoriţii săi în vremuri „nepaşnice pentru ţară”, cu dese schimbări de domnii, Sfântul Mitropolit Dosoftei al Moldovei şi-a împlinit misiunea pastorală prin punerea în lucrare a darurilor pe care i le-a dat Dumnezeu din belşug: traducerea şi tipărirea de carte sfântă în limba română. În liniştea chiliei sale din patria natală sau aflat în pribegie, Sfântul a dăruit Bisericii şi neamului românesc lucrări de mare valoare.

Primele cărţi tipărite au fost Psaltirea în versuri şi Acatistul Născătoarei de Dumnezeu. Înţelegând în Duhul Sfânt poezia psalmilor, i-a transpus în versuri româneşti, ca să apropie tot mai mult de sufletul poporului comoara de lumină şi de har a cuvântului dumnezeiesc. Recunoscut ca autoritate teologică, a revizuit traducerea făcută de spătarul Nicolae Milescu la Vechiul Testament,text care va fi inclus în Biblia de la Bucureşti, din 1688.

Ţinând partea polonilor, în februarie 1674, după bătălia de la Hotin, Mitropolitul Dosoftei a fost nevoit să se refugieze în Polonia împreună cu domnitorul Ştefan Petriceicu, în scaunul său fiind numit Teodosie, fost episcop de Rădăuţi şi Roman. Revenind în ţară în 1675, Sfântul a fost închis pentru scurtă vreme în mănăstirea „Sf. Sava“ din Iaşi, dar eliberat şi, recăpătând încrederea domnului Dumitraşcu Cantacuzino, şi-a reocupat scaunul în 1675, păstorind neîntrerupt până când a luat definitiv calea exilului, în 1686.

Astfel, Mitropolitul Dosoftei a tipărit noi cărţi de slujbă şi de învăţătură în limba română: Dumnezăiasca Liturghie (1679 şi 1683), Psaltirea de-nţăles (1680), cu text paralel în română şi slavonă, Molitvănic de-nţăles (1681). Între anii 1682-1686 a tradus după izvoare greceşti şi slavone şi a tipărit în limba română Viaţa şi petrecerea sfinţilor, în patru volume. Lucrarea a rămas neterminată datorită plecării forţate în Polonia.

În 1686 regele polon Jan Sobieski, în campania sa antiotomană, a intrat în Moldova pentru a-l atrage de partea sa pe voievodul Constantin Cantemir. Fiind nevoiţi să se retragă, polonii au luat cu ei mulţime de pietre scumpe, odoare din aur şi argint. Luat ostatec împreună cu tezaurul Mitropoliei şi cu moaştele Sfântului Ioan cel Nou, Mitropolitul Dosoftei a trăit ultimii ani ai vieţii sale pământeşti departe de ţară. Aici a continuat lucrarea sa cărturărească şi a păstrat mereu legătura cu ierarhii ortodocşi de la Moscova şi de la Kiev.

Pentru a aplana conflictele teologice privind epicleza euharistică mitropolitul moldovean a tradus din elineşte în slavo-rusă scrieri ale Sfinţilor Părinţi Ioan Gură de Aur, Efrem Sirul, Gherman, patriarhul Constantinopolului, Simeon al Tesalonicului, argumentând astfel dreapta învăţătură a Bisericii.

Deşi a fost rechemat stăruitor înapoi în ţară cu moaştele Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava de către domnitorul Constantin Cantemir, Sfântul a refuzat sau nu a fost lăsat să dea curs acestei chemări. Drept urmare, a fost depus din scaun şi anatemizat de către patriarhul Constantinopolului, în 1688, anatemă ridicată abia după moartea lui.

Păstor dreptcredincios şi jertfelnic, Sfântul Ierarh Dosoftei a îndurat cu demnitate asprimile şi lipsurile, purtând de grijă comunităţii sale ortodoxe care se afla în Polonia. Sfinţenia vieţii lui strălucea nu numai asupra fiilor duhovniceşti, chiar regele Jan Sobieski venea adesea la castelul de la Stryi, unde locuia Sfântul Mitropolit al Moldovei, ca să participe la slujbe cu familia şi să-i dea cinstire cuvenită. În ciuda presiunilor care s-au făcut asupra lui, Sfântul Ierarh Dosoftei a refuzat trecerea la uniaţie şi a rămas ortodox până la trecerea sa la veşnicie, la 13 decembrie 1693. Din mărturiile călugărilor care l-au însoţit în exil aflăm că Sfântul şi-a cunoscut vremea chemării sale la veşnicie de către Domnul. Blândul Ierarh Dosoftei a fost înmormântat la Biserica „Naşterea Domnului” din Jolkiew, astăzi în Ucraina.

Pătimind încercări şi multe necazuri în această viaţă trecătoare, Sfântul Mitropolit Dosoftei al Moldovei rămâne peste veacuri un teolog al întregii Ortodoxii, ierarh cu viaţă sfântă şi neîntrecut învăţător al dreptei credinţe în limba poporului său. Luminat de harul Duhului Sfânt, el a slujit cu dragoste Biserica Mântuitorului Hristos, cu smerenie şi fapte minunate, iar acum se roagă în ceruri pentru mântuirea sufletelor noastre. Amin.

Primeşte-L în inimă pe Mântuitorul

“Nu era loc de găzduire pentru ei.”  (Luca 2, 7)

Să ne amintim mișcătoarea istorisire despre Nașterea lui Hristos și să ne pătrundem de simțirea adâncii însemnătăți duhovnicești a acestui eveniment negrăit de mare. Nu s-a găsit loc de găzduire pentru Cel ce a venit să mântuiască omenirea, Cel ce era Fiul lui Dumnezeu și Împăratul lumii! Mulțimea de popor care se îndrepta către Bethleem era prea numeroasă, toși se grăbeau într-acolo pentru ceea ce le părea a fi lucrul cel mai însemnat de atunci, și asta L-a alungat din mijlocul lor pe Însuși Mântuitorul!

Apropiindu-ne de pomenirea acestui eveniment atât de mare pentru lumea creștină și pregătindu-ne să întâmpinăm praznicul Nașterii lui Hristos, să nu lăsăm grijile pământești să înăbușe ceea ce este mai însemnat în inima noastră; să-I dăm acolo locul de frunte Mântuitorului nostru, să-L primim în inimă cu dragostea aceea ce năzuiește să ajute și să mângâie, să le ușureze viața fraților noștri.

În mijlocul deșartei agitații omenești care însoțește de obicei marile sărbători, să avem mereu înaintea ochilor chipul Dumnezeiescului Prunc, ca să nu se poată spune că nu I s-a găsit loc la noi! Și în  numele Lui să facem binele, lepădând grijile pământești. Amin.