Biserica Belvedere

Duminica a 15-a după Rusalii (Porunca cea mai mare din Lege)

Porunca cea mai mare din Lege

Unul dintre ei, învăţător de Lege, ispitindu-L pe Iisus, L-a întrebat: Învăţătorule, care poruncă este mai mare în Lege?

El i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă.

Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii.

Şi fiind adunaţi fariseii, i-a întrebat Iisus, zicând: Ce vi se pare despre Hristos? Al cui Fiu este? Zis-au Lui: Al lui David.

Zis-a lor: Cum deci David, în duh, Îl numeşte pe El Domn? – zicând: “Zis-a Domnul Domnului meu: Şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale”. Deci dacă David Îl numeşte pe El domn, cum este fiu al lui?

Şi nimeni nu putea să-I răspundă cuvânt şi nici n-a mai îndrăznit cineva, din ziua aceea, să-L mai întrebe.”

Evanghelia după Matei 22, 35-46


Dumnezeu este Binele cel mai mare, de unde vine tot binele şi toată binecuvântarea. A vieţui cu Dumnezeu este bucurie în nefericire, bogăţie în sărăcie şi îndestulare în lipsă. Iubeşte-L aşadar mai mult decât orice, mai mult decât pe mama şi pe tata, mai mult decât pe soţie şi pe copil, şi mai mult decât pe tine însuţi”   (Sfântul Tihon din Zadonsk)


 

Dragostea încredinţează lăuntric

- Gheronda, cum pot să arăt dragoste?

- Să arăt dragoste? Nu înţeleg. Asta este ceva fals, prefăcut. Să existe înlăuntrul nostru dragoste şi ea să ne dea în vileag, asta, da, o înţeleg. Dragostea adevărată îl încredințează lăuntric pe celălalt fără manifestări exterioare. Dragoste înseamnă să asculți cu durere mâhnirea celuilalt. Dragoste înseamnă și o privire îndurerată și un cuvânt pe care îl vei spune cu durere celuilalt când el se confruntă cu o greutate. Dragoste înseamnă să participi la durerea lui, să-l odihnești în necazul lui. Dragoste înseamnă să rabzi un cuvânt greu pe care ți-l va spune. Toate acestea ajută mai mult decât cuvintele multe și decât manifestările exterioare.

Când suferi lăuntric pentru celălalt, Dumnezeu îl încredințează lăuntric de dragostea ta și atunci el o simte chiar și fără manifestări exterioare. Tot așa se întâmplă și când nu se exteriorizează răutatea pe care o avem îinlăuntrul nostru; și în acest caz celălalt tot o simte. Vezi, și diavolul, când se arată ca un “înger de lumină“, aduce tulburare, pe când Îngerul adevărat aduce o bucurie negrăită.

(Părintele Paisie Aghioritul)


Porunca cea mai mare

Un învăţător de Lege, ispitindu-L pe Iisus, L-a întrebat: Învăţătorule, care poruncă este mai mare în Lege? Aceasta a fost cea din urmă ispitire din şirul celor prin care iudeii au căutat pricină să-L osândeas­că pe Hristos la moarte. Ce încătuşaţi de rău sunt oamenii! Pe când Dumnezeu caută, fie şi la cel mai mare păcătos, măcar o sin­gură faptă bună ca să-l poată mântui, oamenii caută măcar un sin­gur păcat la cel mai desăvârşit dintre oameni, ca să-l ucidă!

Prin întrebări din acestea slugile întunericu­lui urmăreau să-L înfunde pe Hristos, găsindu-I pricină de a fi judecat. Ei călcaseră în picioare toate marile porunci ale lui Dumne­zeu şi nu le mai rămăseseră decât două coji goale: tăierea împrejur şi ţinerea sâmbetei. Dacă zice că cea mai mare poruncă este tăierea împrejur”, chibzuiau ei, „atunci putem să-L învinovă­ţim că nesocoteşte sâmbăta; dacă zice că sâmbăta este mai mare, Îl învinovăţim că nesocoteşte tăierea împrejur; iar dacă zice de vreo poruncă nouă, Îl învinovăţim că nesocoteşte Legea Veche“.

Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău. Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă. Cea de a doua depinde de ea, îşi are obârşia în ea. Poate să fie dragoste la poruncă? Nu. Dar trebuie, din păcate, să fie porunci pentru dragoste, fiindcă inima întunecată a omului a uitat dragostea firească a omului faţă de Iubitorul de om. Îngerilor nu le dă Dunmezeu porunca de iubire, pentru că îngerii sunt aproape de Dumnezeu şi Îl iubesc în chip firesc. Este o mare ruşine pentru neamul omenesc că are nevoie de o asemenea poruncă, pentru că o poruncă despre dragoste este mai mult o mustrare decât o poruncă. Oricine îşi dă cât de cât seama ce face Dumnezeu pentru el şi ce-I datorează el lui Dumnezeu, trebuie cu adevărat să se simtă adânc ruşinat că omul cel tare de cerbice s-a făcut pricină unei ase­menea porunci. Cu mult mai firesc e pentru om să-L iubească pe Dumnezeu decât e pentru copil să-şi iubească mama, şi de aceea dragostea omului pentru Dumnezeu ar trebui să fie, fără nici o po­runcă, mai vădită decât cea pe care o are copilul pentru mamă. De ce-şi iubeşte copilul mama? Pentru că simte dragostea ei. Dar de ce nu simte omul dragostea lui Dumnezeu pentru el? Fiindcă ini­ma i s-a împietrit şi duhul i s-a întunecat de păcat. Hristos a venit în lume şi pentru a pregăti inimile oamenilor pentru dragostea cea înaltă a lui Dumnezeu, pentru a le deschide ochii duhovniceşti cei orbiţi.

Auziţi ce zice despre dragoste Apostolul Pavel, unul care mai întâi a prigonit şi a urât pe Domnul: Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Şi adaugă: Sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragos­tea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru (Romani 8, 35; 38-9). De când e lumea nu cred că cineva şi-a înfăţişat vreodată, mai cu putere, iubirea. Aceasta nu e iubire de poruncă, ci iubire care izvorăşte în chip firesc din iubire.

Toată zidirea văzută şi nevăzută e o dovadă a iubirii lui Dumnezeu pentru noi; firea toată cu aşezarea ei, soarele şi stelele, anotimpurile, viaţa omului sub ochiul veghetor al Proni­ei, îndelunga răbdare a lui Dumnezeu faţă de păcătoşi, înălţarea nevăzută dar tare a drepţilor, şi câte altele care nici nu pot fi numă­rate, sunt toate dovezi de dragoste a lui Dumnezeu pentru noi. Dar de ce să le mai înşirăm aici pe toate, când destul este a spune că Dumnezeu ne iubeşte, că El ne-a iubit cel dintâi? (I Ioan 4, 19). Venirea Fiului lui Dumnezeu între oameni, lucrarea şi pătimirea Lui întrec în mă­reţie şi strălucire toate celelalte dovezi ale dragostei lui Dumnezeu.

De ce ne porunceşte Domnul să iubim pe Dumnezeu: cu toată in­ima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău? Mai întâi, pentru ca porunca aceasta să se întipărească adânc în noi. Apoi, ca să arate că dragostea de Dumnezeu exclude orice altă dragoste, orice împărţire a dragostei, orice slujire la doi stăpâni.

Şi mai este încă un temei, unul tainic. Dumnezeu este Treime – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Omul este şi el treime: inimă, suflet şi minte. Tatăl iubeşte pe om, Fiul iubeşte pe om, Duhul iubeşte pe om. Porunca este aşadar ca omul întreg să iubească pe Dumnezeu întreg. Când omul iubeşte cu toată inima, cu tot sufletul şi cu tot cugetul, atunci omul în întregime iubeşte.

Iar a doua la fel cu aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Nu spune: egală cu aceasta, ci: la fel cu aceasta. Aceasta a doua poruncă are în vedere nu dragostea pentru Dumnezeu, ci pentru făpturi. Deşi întâlnim această poruncă şi în Vechiul Testament, pe buze­le lui Hristos ea e cu totul nouă.

„Nouă” este, mai întâi, pentru că a fost prima oară rostită de către Cel care a arătat cea mai mare dragoste de oameni; apoi, pentru că înţelesul „aproapelui” este întins dincolo de hotarele poporului iudeu, la toate neamurile. Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, spune Domnul, căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? (Matei 5, 44/46).

Semenii noştri sunt tărâmul văzut în care ne arătăm dragostea pentru Dumnezeu Cel nevăzut. Cum se va cunoaşte dragostea noastră de Dumnezeu, dacă nu prin oamenii împreună-vieţuitori cu noi pe pământ? Pe Dumnezeu Îl mişcă dragostea pe care o ară­tăm aproapelui nostru, tot aşa precum pe mamă o mişcă dragostea arătată de un străin copilului ei. Atât de mult trebuie să ne arătăm dragostea de Dumnezeu prin dragostea faţă de cei din jur, încât Apostolul Iubirii îl numeşte mincinos pe cel care zice că iubeşte pe Dumnezeu dar urăşte pe fratele său: Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! (I Ioan 4, 20).

Semenii noştri sunt şcoala unde ne facem ucenicia întru dragos­tea cea desăvârşită — dragostea de Dumnezeu. Cele mai mari lucrări ale dragos­tei sunt faptele milosteniei, iertarea jignirilor, rugăciunea pentru alţii, sprijinirea celor slabi, domolirea celor mândri, mustrarea nedrepţilor, învăţarea neştiutorilor, acoperirea slăbiciunilor altora, apărarea nedreptăţiţilor, jertfa de sine. Mai mare dra­goste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prie­tenii săi (Ioan 15,13). Fără dragoste însă, orice jertfă e de prisos (I Corinteni 13,3).

În sfârşit, să amintim aici adânca înţelegere a Apostolului Pavel asupra Bisericii lui Hristos, din care urmează în chip firesc şi înţe­legerea iubirii de aproapele. Noi credincioşii, toţi, suntem mădulare lui Hristos, părţi vii din trupul lui Hristos (Efeseni, 4 şi 5; I Corinteni 6, 15). Toţi creştem împreună înlăuntrul unui mare organism viu întru un trup ceresc al cărui cap este Hristos. Aşa fiind, trebuie să ne ajutăm cu dragoste unul pe altul să creştem şi să sporim. Dragostea este sănătate; ura este boală. Dragostea este mântuire, ura este pierzanie.

Astfel cele două porunci ale iubirii sunt cele mai mari în Legea lui Dumnezeu, şi mai mari decât acestea nu au fost şi nu vor fi pe pământ. Este legea împărătească (Iacov 2, 8 ) prin care se înalţă cerul şi se mântuie pământul. În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii. După asemenea răspuns, vrăjmaşii lui Hristos au amuţit: nici n-a mai îndrăznit cineva, din ziua aceea, să-L mai întrebe. Cel ce se credea învingător s-a aflat învins, iar cei ce-au vrut să-L ruşineze au rămas de ruşine ei înşişi. Şi nu mai cutezau să-L întrebe nimic.

Atunci i-a întrebat Hristos pe ei, spunând: Ce vi se pare despre Hristos? Al cui Fiu este?…(Matei 22, 41-45) Prin întrebarea aceasta Domnul urmărea, mai întâi, să arate limpede că El este Hristos; apoi, să arate că se amăgesc sin­guri cei ce aşteaptă pe Mesia ca pe un rege pământesc din casa lui David care să-i alunge pe romani şi să facă din Israel o împărăţie lu­mească puternică; în al treilea rând, să vădească pe ispititorii aceia drept vrăjmaşi ai Săi şi, în al patrulea rând, să arate că duşmanii lui Hristos cel aşteptat, care şi venise, vor fi înfrânţi şi pedepsiţi.

Ceea ce acum este taină dezvăluită, era atunci dezvăluire tainică. De aceea Domnul n-a vorbit ca despre Sine, ci doar a pomenit proorocia lui David, care trebuie să le fi fost cunoscută iudeilor. Le era desigur cunoscută litera profeţiei, pe când înţelesul ei le rămă­sese închis. Mântuitorul cunoştea nu numai litera, ci şi duhul Legii, viaţa ei. Ei cunoşteau numai litera, fără duh, fără viaţă, ceea ce e tot una cu a spune că nu cunoşteau nimic.

Şi nici n-a mai îndrăznit cineva, din ziua aceea, să-L mai întrebe. Intrase frica în ei şi nu le mai ardea de dispute în care învingătorul era întotdeauna El. Nu puteau să-L prindă în cuvânt, ca să-L osândească. Vor lăsa aşadar vorbele şi vor apuca banul, ca să-l cumpere pe Iuda şi mărturii mincinoase. Ce n-au izbutit cu cuvântul vor izbuti cu banii. Dar acest succes trecător îi va costa scump, pentru că, la fel cum păţiseră ori de câte ori Îl ispitiseră în cuvânt, şi această ultimă stratagemă se va întoarce împotriva lor. Ea îi va aduce lui Hristos biruinţa cea mare, iar lor prăbuşire şi veşnică ruină. De-abia trei zile aveau să treacă de când plătiseră oaste şi slugi ca să-L prindă şi să mărturisească strâmb împotriva Lui, şi vor trebui să cheltuiască din nou cu străjile de la mormânt ca să cumpere tăcere asupra învierii.

De o mie de ori mai bine este să nu te naşti decât, născându-te să te ridici împotriva lui Dumnezeu! Cine caută să batjocorească pe Dumnezeu va ajunge el însuşi de batjocură, iar Dumnezeu se va slăvi şi mai mult. Şi minunat este lucrul acesta în ochii noştri. Slavă și laudă fie Domnului nostru Iisus Hristos, acum şi pururea şi în ve­cii vecilor. Amin.

(Sfântul Nicolae Velimirovici)


†) Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica (3 dec)

Sfantul Cuvios Gheorghe de la Cernica

S-a născut în anul 1730, într-o familie de binecredincioşi ardeleni din Săliştea Sibiului. Din cauza persecuţiilor împotriva Ortodoxiei din Transilvania, a trecut, la vârsta de 19 ani, în Ţara Românească și a intrat în slujba unui arhiereu aflat în Bucureşti, mitropolitul grec Roşca. În 1750 a plecat cu acesta la Constantinopol, apoi la Muntele Athos, vieţuind în Mănăstirea Vatoped, unde a fost făcut rasofor şi diacon, devenind apoi ucenic al stareţului Paisie Velicicovschi. În anul 1763 l-a însoţit pe marele stareţ în Moldova la Mănăstirea Dragomirna, unde s-a nevoit 12 ani ca ieromonah, duhovnic şi econom al obştii.

În anul 1781, Sf. Cuv. Gheorghe a pornit către Athos, însă a fost oprit la Bucureşti de mitropolitul Grigorie al II-lea care, prin multe insistenţe, l-a determinat să primească a revigora viaţa monahală din Schitul Cernica, aflat în totală părăsire de peste trei decenii. Păstorind cu jertfelnicie și mult har, a refăcut vatra cernicană, adunând în jurul său, în doar 5 ani, o obște de 103 ucenici. A orânduit o aleasă viață de obște, după tipicul Muntelui Athos și al obștilor paisiene din Moldova. Această rodnică activitate a făcut ca, în 1793, mitropolitul Filaret al II-lea să-i încredinţeze şi Mănăstirea Căldăruşani, conducându-le pe amândouă până la moartea sa, în 3 decembrie 1806.

Înainte de trecerea sa la Domnul, i-a chemat la sine pe toţi ucenicii săi la biserică pentru o ultimă rugăciune împreună, luându-şi rămas bun de la ei, dându-le şi ultimele sale poveţe. A lăsat ucenicilor un testament(diată), adevărat îndreptar al vieții călugărești, ce cuprindea principiile şi normele după care el a reuşit să întărească cele două obşti de la Cernica și Căldărușani.

A fost înmormântat la Mănăstirea Cernica, în faţa Bisericii „Sfântul Lazăr“, zidită de el în 1804. La 21 octombrie 2005, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a hotărât canonizarea cuviosului stareţ Gheorghe, iar proclamarea canonizării a avut loc la Mănăstirea Cernica la 3 decembrie 2005. (sursa: basilica.ro)

Sfinte Cuvioase Părinte Gheorghe, roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi! Amin!

Istorioară - Uriașii arbori Sequoia

Arborii Sequoia sunt cei mai înalți arbori din lume. Unii dintre ei ajung la o înălțime de 100 de metri, iar ramurile din vârf par să atingă cerul. Unii au vârsta de 2500 de ani. Erau maturi încă de pe vremea când S-a născut Iisus!

S-ar crede că un arbore cu înălțimea de 100 de metri trebuie să aibă rădăcini foarte adânci. Majoritatea copacilor au rădăcini pe atât de adânci, pe cât este trunchiul de înalt, și tot atât de groase ca și cele mai puternice ramuri ale coroanei. Nu este cazul arborelui Sequoia! Acesta, căutând să capteze cât mai bine apa de ploaie, are rădăcini superficiale. Ar fi imposibil ca acestea să susțină arbori de o asemenea mărime, dacă nu ar exista un amănunt: Sequoia crește în grupuri! Rareori se vede un arbore care se înalță singur, și asta dintr-un anumit motiv.

Dacă ne așezăm în geunchi și examinăm sistemul de rădăcini, vedem că rădăcinile tuturor arborilor din grup se înlănțuie, sunt strâns împletite una de alta. Pe timp de furtună, vântul bate cu putere, trăsnetul lovește dar arborele rămâne în picioare.Nu este singur, toți copacii se sprijină și se apără unul pe altul. Fiecare dintre ei este importat pentru toți ceilalți din grup.

***

Dumnezeu a întemeiat Biserica, Trupul lui Hristos, comunitatea poporului lui Dumnezeu în care oamenii se iubesc, se ajută și, asemenea arborilor Sequoia, se susțin unii pe alții în timpul furtunilor vieții. Purtați-vă sarcinile unii altora și așa veți împlini legea lui Hristos, care este cuvântul Domnului (Galateni 6, 2).

Dostoievski a surprins esențialul cu observația: Iadul este suferința celor care sunt incapabili să iubească. Trebuie să ne smulgem din singurătatea pe care singuri ne-o impunem și să depășim această izolare prin capacitatea de a-i iubi pe ceilalți.

(din cartea „Vitamine duhovnicești pentru inimile rănite”)



>

Anunt pictura biserica