Sfântul Ierarh Pahomie s-a născut în jurul anului 1674 ca fiu de preot din satul Gledin, părţile Bistriţei, în pământul sfânt al Transilvaniei. Ca mulţi alţi credincioşi ortodocşi ardeleni aflaţi sub opresiune calvinistă, a trecut în Moldova, dornic de o aleasă viaţă duhovnicească, aşezându-se la mănăstirea Neamţ. Aici a intrat în monahism la vârsta de 25 de ani, sub numele de Pahomie, ajungând în scurt timp stareţ al mănăstirii.

După numai doi ani pleacă în Rusia, fiind atras de faima Sfântului Dimitrie, mitropolitul Rostovului, care lucra mult pentru înviorarea vieţii creştine. A avut astfel prilejul să-şi îmbogăţească cunoştinţele duhovniceşti şi să se ridice pe scara virtuţilor prin întâlnirile cu Sf. Dimitrie al Rostovului, pe care l-a însoţit în multe călătorii pastorale.

După doi ani se întoarce în Moldova şi se retrage lângă muntele Chiriacul, din apropierea Neamţului, loc cu veche tradiţie pustnicească, unde împreună cu câţiva ucenici trăieşte după rânduielile ascetice ale Sfântului Dimitrie al Rostovului.

Faptele sale de evlavie l-au determinat pe domnitorul Moldovei ca la începutul anului 1707 să îl numească pe Pahomie episcop al Romanului. Ca episcop, Pahomie a dat dovadă de alese însuşiri duhovniceşti, cărturăreşti şi gospodăreşti, aşezându-se în slujba Bisericii moldovene cu toate puterile sale.

În 1714, după aproape şapte ani de păstorire arhierească, episcopul Pahomie a decis să se retragă din scaunul de la Roman, stabilindu-se la Neamţ, lângă Muntele Chiriacul, pentru a-şi urma dorinţa sa curată şi nestinsă de a trăi departe de lume după rânduielile duhovniceşti ale dascălului său, Sfântul Dimitrie al Rostovului. Aici, ajutat de ucenicii săi, a pus temelia schitului cu hramul Acoperământul Maicii Domnului (în slavoneşte Pocrov) pe locul vechii sale sihăstrii de lângă muntele Chiriacul. Însă Pahomie nu s-a bucurat de prea multă linişte la Pocrov, căci din pricina tătarilor, care au năvălit în Moldova la sfârşitul anului 1716, a fost nevoit să pribegească în Transilvania natală şi apoi în Polonia. După câteva luni a revenit în Moldova, dar la scurt timp a plecat din nou în pribegie, de data aceasta în Ucraina, ţara îndrumătorului său duhovnicesc. Sfântul Pahomie s-a stabilit la marea mănăstire Lavra Pecerska din Kiev, în Schitul Kitaev, unde a vieţuit până în 14 aprilie 1724, când a trecut la cele veşnice, fiind îngropat în Lavră.

Fericitul episcop Teotim era de neam daco-roman, locuitor al Daciei Pontice (Dobrogea). El este considerat cel dintâi dascăl şi părinte duhovnicesc al Sfinţilor Ioan Casian şi Gherman, cu care era contemporan, format în tinereţe în aceeaşi mănăstire din “hotarele Casienilor şi ale Peşterilor”.

Acest episcop urcă pe scaunul Eparhiei Tomisului pe la anii 385-390, după mutarea din viaţă a episcopului Gherontie. Ca episcop al Tomisului este amintit pentru prima dată în anul 392, de Fericitul Ieronim, în celebra sa lucrare “Despre bărbaţi iluştri”, despre care spune că era păstor strălucit, cu mare dragoste de Dumnezeu şi de oameni, teolog învăţat şi scriitor talentat şi neobosit. El afirmă că “a scris scurte tratate (cărţi) sub formă de dialoguri, în stilul vechii elocinţe”, ceea ce dovedeşte vasta sa cultură în retorica şi filosofia antică, greacă şi latină. Unele fragmente din scrierile Sfântului Teotim se păstrează în lucrarea Sfântului Ioan Damaschin, “Paralele sfinte”, din care reiese “că a scris omilii la unele texte Evanghelice”. Istoricul Sozomen scrie despre el că era “scit” (daco-roman) de neam, că “traiul îi era modest” şi că era taumaturg (vindecător de boli). Iar Socrate spune că fericitul episcop Teotim “era cunoscut de toţi – împăraţi, episcopi, călugări, credincioşi şi barbari- pentru evlavia şi corectitudinea vieţii sale”.Prin scrierile sale patristice, Sf Teotim este considerat “creatorul Filocaliei româneşti”. În gândirea sa a fost, desigur, influenţat de Sfântul Ioan Gură de Aur şi de părinţii capadocieni. Sfântul Teotim vorbeşte foarte frumos despre liniştea minţii şi a inimii.

Sub păstoria lui Teotim, mănăstirile şi sihăstriile din Dobrogea secolului IV, renumite prin asceză şi isihie (linişte), au trăit o epocă de aur, devenind în secolele V-VI cunoscute în întreg imperiul prin vestiţii “călugări sciţi”, răspândiţi, atât la nord de Dunăre până în Carpaţi, cât şi la sud până la Ierusalim, Constantinopol, Roma şi Africa.

Ca misionar,Sf. Teotim era tot atât de râvnitor pentru Hristos ca şi înaintaşii săi.Avea mult de suferit din partea “barbarilor” migratori, pe care reuşea să-i îmblânzească cu greu prin daruri, prin rugăciuni şi prin sfinţenia vieţii sale. Din această pricină, păgânii îl numeau “zeul romanilor”.

Sfântul Teotim “Scitul” era bine cunoscut împăratului Arcadie şi mai ales Sfântului Ioan Gură de Aur, căruia îi era prieten devotat. În anul 399, marele patriarh i-a trimis fericitului Teotim călugări misionari “pentru nomazii sciţi de la Istm”, adică pentru huni.

În anul 400, Sfântul Teotim ia parte la un sinod local în Constantinopol, convocat de Sfântul Ioan Gură de Aur, împotriva învăţăturii eretice a episcopului Antonin al Efesului. În anul 403, episcopul Teotim este din nou în Constantinopol şi ia apărarea marelui patriarh şi dascăl a toată lumea, împotriva acuzaţiilor aduse de Sfântul Epifanie al Ciprului, dovedind prin aceasta adânca legătură duhovnicească dintre episcopul străromân Teotim şi Sfântul Ioan Gură de Aur.

Pe la sfârşitul primului deceniu al secolului V, fericitul episcop Teotim s-a strămutat cu pace din viaţa aceasta, la cereştile lăcaşuri. Pentru viaţa sa curată, pentru opera sa misionară şi pentru credinţa sa dreaptă cu care a mărturisit pe Hristos, Biserica Ortodoxă l-a trecut în rândul sfinţilor şi se face pomenirea lui la 20 aprilie. În “Acta Sanctorum” se spun următoarele despre Sfântul Teotim: “La Tomis, în Scythia, se face pomenirea Sfântului Teotim (Theotimas) episcopul, pe care l-au cinstit chiar barbarii necredincioşi, pentru sfinţenia şi minunile lui”.

Cu ale cărui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi! Amin!