Catedrala Mantuirii Neamului
Radio TRINITAS
TRINITAS TV
noiembrie 24th, 2019 
admin 
„Să lăudăm mult slăvita şi nobila a lui Hristos mireasă, cucernica Ecaterina, ocrotitoarea Sinaiului şi apărarea lui, care este şi sprijinul nostru şi întărirea şi ajutorul nostru; care cu sabia Sfântului Duh strălucit a redus la tăcere înţelepţii fără de Dumnezeu; şi fiind încoronată ca o mucenică, acum cere mare milă pentru noi.” (Tropar)
Sfânta Ecaterina – chipul înţelepciunii luminate de sus
Astăzi, când Sfânta Biserică o pomenește pe Sfânta Mare Muceniță Ecaterina, să vorbim despre înțelepciune. Sf. Ecaterina era înzestrată cu o înțelepciune duhovnicească adâncă: ea i-a depășit pe cei 150 de înțelepți în cugetarea despre Dumnezeu.
Există o înțelepciune lumească, la care referindu-se Sfinții Părinți spun: „Este mai bine să fii nebun“. Înțelepciunea lumească este de pildă atunci când mergi la biserică pentru că nu ai altceva de făcut sau când dai milostenie pentru că n-ai unde pune banii.
Pe vremea Sfântului Antonie cel Mare, s-au adunat odată părinții cei mai duhovnicești, căutând să afle care dintre virtuți este cea mai mare: credința, nădejdea, postul, smerenia sau altele? Și, după ce au dezbătut toată noaptea, Sfântul Antonie a luat cuvântul și a spus că fiecare virtute din cele pomenite este importantă, dar că cea mai mare, fără de care și celelalte își pierd valoarea, este dreapta-socoteală sau discernământul, adică înțelepciunea.
Înțelepciunea este necesară pentru a face fapte bune, bine primite înaintea lui Dumnezeu: dintre cele zece fecioare, la masa de nuntă au intrat doar cele înțelepte. Părinții duhovnicești spun că înțelepciunea poate fi dobândită. Ea se dobândește ca și știința: începând cu alfabetul și ajungând până la înțelegerile cele mai înalte. Pentru aceasta este necesar să citești mult, să discuți cu cei înțelepți.
Înțelepciunea știe să vorbească și să tacă la timp. Înfrânarea este semn de înțelepciune. Cel mai înțelept dintre înțelepți este cel lipsit de răutate. Înțelepciunea este smerenie, înțelepciunea este pacea cu aproapele. Dacă ești înțelept faci fapte de milosârdie, dai milostenie cu blândețe și cu dragoste. Înțelepciunea este gândul la moarte, este alegerea prietenilor, este dialogul cu oamenii de la care poți dobândi folos duhovnicesc, este citirea sfintelor cărți cu rugăciune și smerenie. Înțelepciunea este a primi bolile și necazurile cu smerenie.
Cel rău nu primește înțelepciune. Celor blânzi li se dă har. Cunoașterea lipsită de înțelepciune și smerenie îi este omului spre pierzare. Mulți învățați cunosc în amănunt structura lumii și a universului, dar despre sufletul lor nu știu nimic.Și din această cauză pier.
Toată viața străduiește-te să aduni înțelepciune. Să ai un îndrumător duhovnicesc experimentat, înțelept, și acela te va învăța cum să atingi mântuirea și să dobândești fericirea veșnică. Amin.
(Pr. Valentin Mordasov, duhovnicul de la Pskov –“Învățături și întâmplări minunate”)
Din viaţa Sfintei Mare Muceniţe Ecaterina (25 nov)
Sf. M. Muceniţă Ecaterina s-a născut şi a crescut în oraşul Alexandria Egiptului, la sfârşitul secolului al III-lea, pe vremea împăratului păgân Maxenţiu, ea fiind fiica fostului împărat Consta. La vârsta de 18 ani, era cunoscută atât pentru frumuseţea cât şi pentru înţelepciunea sa (stăpânea latina şi greaca, filozofia, retorica, astronomia, medicina, matematica şi alte ştiinţe).
Fiind destul de greu să găsească pe cineva care să fie pe placul fiicei sale – „bun cu neamul, cu bogăţia, cu frumuseţea şi cu înţelepciunea”, mama, creștină într-ascuns, o duce la un părinte duhovnicesc care îi vorbește Ecaterinei despre Hristos ca despre Mirele ei desăvârșit și-i dăruiește o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul spunându-i că trebuie să se roage lor pentru ca să se bucure de vederea Mirelui ceresc.
După stăruitoare rugăciuni, Ecaterina are o vedenie cu Maica Domnului cu Pruncul, precum erau în icoană; numai că El nu a dorit să o privească pe Ecaterina, pentru că era „foarte întunecată” la suflet, fiind plină de necurăția păgânătății. Întristată foarte, s-a din nou la sfântul părinte pentru povățuire. Acesta a catehizat-o, după care a botezat-o și a făcut-o cu adevărat frumoasă, plină de frumusețe duhovnicească, fapt pentru care, noaptea, în altă vedenie preadumnezeiască, Ecaterina L-a văzut pe Domnul și El i-a spus că e „foarte plăcută”, „prealuminată” și „slăvită” și i-a dat un inel prin care I-a devenit mireasă duhovnicească. Acest inel i-a rămas pe deget şi există şi astăzi; toţi cei care au bucuria să se închine la moaştele ei din Mănăstirea Sf. Ecaterina din Sinai primesc un astfel de inel, simbol că şi-au închinat viaţa lui Hristos şi au păstrat legământul între ei şi Dumnezeu.
Venind la Alexandria nelegiuitul împărat Maxenţiu şi poruncind tuturor să-i urmeze în aducerea necuratelor jertfe idolilor, Ecaterina i-a ieşit înainte şi i-a arătat cu îndrăzneală toate erorile idolatriei şi i-a vorbit despre îmbrăţişarea vieţii creştine. Împăratul, văzând că nu poate face faţă marii ştiinţe, înţelepciuni şi elocinţe a Ecaterinei, a convocat 150 dintre cei mai înţelepţi filosofi şi retori ai vremii pentru a o birui şi a o face astfel de ruşine. Dar, prin harul lui Hristos şi prin înţelepciunea care îi fusese dăruită de către Înţelepciunea cea de sus, Ecaterina nu numai că a reputat victoria în dezbateri asupra celor 150 de învățați, ci şi, în urma unei frumoase pledoarii pentru viaţa creştină, i-a convins pe aceştia să îmbrăţişeze credinţa cea adevărată a lui Hristos. Nebun de furie, împăratul a poruncit ca toţi acei filosofi să fie arşi de vii; prin rugăciunile Sfintei Ecaterina ei au primit prin focul cel mucenicesc Sf. Botez şi darul Sfântului Duh.
Pe Sfânta Ecaterina, după ce a încercat zadarnic – atât prin vorbe mieroase cât şi prin ameninţări – să o determine să se lepede de credinţa ei, împăratul a supus-o la chinuri înfricoşătoare, după care a aruncat-o în închisoare, poruncind să nu i se dea de băut şi de mâncare. Dar milostivul Dumnezeu îi purta de grijă şi îi trimitea zilnic hrană, printr-o porumbiţă. Mai mult, Însuşi Iisus Hristos a venit la ea pentru a o îmbărbăta.
Dar un înger a venit şi a sfărâmat roata şi bucăţi din ea au sărit către păgânii care erau de faţă atunci, omorându-i. Văzând aceasta, împăratul Maxenţiu a hotărât ca Sfintei Muceniţe să i se taie capul. După ce a îngenunchiat, Sfânta Ecaterina şi-a înălţat mâinile şi s-a rugat lui Dumnezeu pentru ea şi pentru întreaga lume. Apoi şi-a plecat capul şi a fost decapitată. Şi din grumazul Sfintei, în loc de sânge, a curs lapte spre dovada curăţiei şi a vieţii ei fecioreşti.
Trupul ei a fost luat de către îngeri şi dus într-un loc pustiu ştiut numai de Dumnezeu, unde a rămas mai bine de 500 de ani neîngropat, până ce unui călugăr din Muntele Sinai i s-a descoperit unde se află moaştele Sfintei. Acestea au fost așezate cu multă cinste şi dragoste în mănăstirea din Muntele Sinai construită de Sf. Împărăteasă Elena, mama Sfântului Constantin cel Mare.
Sfânta Mare Muceniţă Ecaterina este ocrotitoarea tuturor celor învăţaţi, a celor care caută lumina cunoştinţei şi a cunoştinţelor. Ea este cea care se roagă pentru studenţi, pentru elevi, pentru toţi cei iubitori de carte. Ea este ocrotitoarea teologilor, profesorilor, avocaţilor, procurorilor, medicilor, pentru că ea a fost părtaşă la învăţăturile acestor înţelepţi întotdeauna.
Ea este îndreptătoarea în credinţă şi în căsnicie, ocrotitoarea tuturor mamelor, a acelor femei care doresc să fie mame şi nu pot să nască, este ajutătoarea celor aflaţi în pragul căsătoriei, rugătoarea neobosită a copiilor, fecioarelor şi văduvelor, vindecătoarea celor bolnavi, izbăvitoarea celor în necazuri, apărătoarea bătrânilor. Ea este ocrotitoarea sărmanilor şi a săracilor, pentru că ea a lăsat bogăţia lumii şi a îmbrăţişat mucenicia.
Sfânta Ecaterina sărbătorită astăzi trebuie să ne dea prilejul de a-i imita viaţa, virtuţile şi credinţa ei înflăcărată şi statornică. Să o rugăm toţi cu credinţă fierbinte să ne acopere cu harul ei. Să o rugăm să ne dăruiască mult dorita sănătate sufletească şi trupească. Să o rugăm să mijlocească pentru mântuirea noastră. Amin.
Sfântă Mare Muceniță Ecaterina, roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi! Amin!
Sfinții ascultă rugăciunile noastre
Sfinţii ascultă rugăciunile noastre şi primesc de la Dumnezeu puterea de a ne ajuta. Aceasta o ştie tot neamul cel creştinesc. Prin Duhul Sfânt, sfinţii văd suferinţele oamenilor pe pământ. Văd şi ştiu cât de plini suntem de osteneli, cât de secătuite sunt inimile noastre, cât de mult paralizează descurajarea sufletele noastre şi neîncetat mijlocesc pentru noi la Dumnezeu.
Părintele Matvei păştea, fiind copil, ca şi prorocul David, oile tatălui său. Fratele lui mai mare lucra de cealaltă parte a câmpului. Deodată, vede o haită de lupi năpustindu-se asupra lui Mișa (acesta era numele părintelui Matvei în lume), dar micuţul Mișa a strigat: „Sfinte Nicolae, ajută-mă!” şi îndată lupii au fugit fără a face nici un rău nici lui, nici turmei.
Cunoaştem o mulţime de cazuri în care sfinţii au venit în ajutorul nostru, de îndată ce i-am chemat. Din aceasta se vede că cerurile ascultă rugăciunile noastre.
Sfinţii se duc la Domnul, dar şi toţi oamenii care păzesc poruncile lui Hristos se duc la El, însă cei ce trăiesc după patimile lor şi nu se căiesc se duc la vrăjmaşul. Dacă această taină s-ar descoperi oamenilor, ei ar înceta să mai slujească vrăjmaşului şi fiecare ar năzui cu toată puterea să cunoască pe Domnul şi s-ar duce la El.
Sfinţii au fost oameni ca noi toţi. Mulţi dintre ei au fost mari păcătoşi, dar prin pocăinţă au ajuns în împărăţia cerurilor. Şi toţi cei ce intră aici intră prin pocăinţa pe care Domnul Cel Milostiv ne-a dăruit-o prin pătimirile Sale. Amin.
Ce îi trebuie omului? – “Un singur lucru trebuie” (Luca 10, 42)
Căutăm – uneori vreme îndelungată – ceva de care să ne legăm inima. Sărmana de ea bate ba într-o ușă, ba în alta, căutându-și liman, dar aici este sfâșiată, dincolo e întinată cu păcatul sau luată în derâdere, iar după toate astea rămâne pustie și amărâtă – și uite că dintr-odată aude: “Un singur lucru trebuie”. Atunci i Se înfățișează Dumnezeiescul Cunoscător al inimilor, Care, cunoscându-l deplin pe om, cunoscând deplin căutările lui, și zbuciumul lui, și năzuințele lui, îi spune atât de categoric că are nevoie de un singur lucru: de legătura cu Dumnezeu, Care l-a zidit pentru Sine Însuși. El trebuie să-L primească pe Mântuitorul, Care a venit pe pământ să-l caute, ca să nu mai fie orfan vreodată. Îi trebuie puterea Duhului, Care poate preface o inimă împietrită și întinată într-o inimă curată, renăscută de Dumnezeu, în care este întipărită voia lui Dumnezeu. Cine se va îmbogăți cu aceasta va da mărturie că-i e de ajuns.
Doamne, Tu spui: Un lucru trebuie, și eu Îți răspund din tot sufletul: De ajuns îmi este harul Tău, nimic altceva nu-mi mai trebuie!
Nu se va găsi nici un creștin adevărat care să nu dea slavă lui Dumnezeu pentru faptul că este bine să trăiești cu El – atât de bine, încât ai răbda orice, numai să nu te desparți de El. Hristos a spus că cel care crede în El nu va flămânzi: sufletul aceluia se va sătura pe deplin și nu va mai cerși de la lume, de la păcat. Oricine poate simți adevărul acestor cuvinte!
Istorioară – Raza de lumină dumnezeiască
Într-o temniță, sub pământ, într-un ungher întunecos, a crescut o iederă. Nici o picătură de ploaie sau de rouă n-o stropise vreodată; frunzele ei firave, pe jumătate uscate, sorbeau doar umezeala mucegăită a hrubei – însă odată cu venirea verii, o rază de soare a pătruns și în acel loc întunecos de întemnițare și, în fiecare zi, vreme de un ceas, această rază încălzea sărmana plantă care trăgea să moară – și uite că viața a început să se trezească în ea, rădăcinile s-au înviorat, frunzele au prins să se ridice către lumină; tulpina îngălbenită s-a umplut de sevă proaspătă; au apărut noi lăstari, și o ramură subțirică, ridicându-se tot mai mult pe perete, a ajuns în cele din urmă la deschizătura îngustă a ferestrei și, răzbătând la libertate printre gratiile de fier, s-a putut deja bucura o zi întreagă de razele dătătoare de viață ale soarelui. Ramura aceea a tot crescut, până când a acoperit cu verdeață deasă tot peretele dinafară al închisorii, dând culoare și prospețime clădirii întunecate.
Așa se întâmplă și cu sufletul omenesc închis în întunericul păcatului și desfrâului. Atunci când raza iubirii dumnezeiești, pătrunzând în el, se atinge de inima împietrită, în suflet se iscă un fior de bucurie; el prinde viață și crește, sorbind binefăcătoarea rază a luminii dumnezeiești, se trezește la o viață nouă. La fel ca ramura de iederă înviată, se îmbracă într-un preafrumos frunziș proaspăt și, în cele din urmă, aduce roadele dreptății întru slava lui Dumnezeu.
Înțelepciunea omenească are un loc de frunte în istoria popoarelor, însă nici o filozofie nu poate readuce la viață un suflet mort. Știința face minuni în zilele noastre: toate piedicile pe care le ridică natura în fața noastră dispar una câte una; nu mai există, practic, distanțe; luminătorii cerești sunt măsurați cu exactitate matematică. Totuși, nici cea mai exactă știință nu poate rezolva marea problemă a vieții și a morții, și cu atât mai puțin poate reface viața care s-a stins. Numai Hristos dă viață, ca viață să avem, și din belșug s-o avem (Ioan 10, 10).
Cuvântul Său, Duhul Său înnoiesc, dau viață sufletului omorât; numai în El este mântuirea și deșteptarea din somnul păcatului, fiindcă cine crede în El are viață veșnică (Ioan 6,40) Amin!
“Îi cinstim pe sfinţi imitându-i.“ (Sfântul Ioan Gură de Aur)
Publicat in 
Taguri: 
