„Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale. Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga.

Atunci va zice împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii.

Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine.

Atunci drepţii Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine?

Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă: întrucât aţi făcut unuia dintre-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut.

Atunci va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau. Străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat.

Atunci vor răspunde şi ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit?

El însă le va răspunde, zicând: Adevărat zic vouă: Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut.

Mare este puterea milosteniei, fraţilor! Cine face milă, află milă. Cine dă cu bucurie săracului ce are, va lua răsplată veşnică de la Hristos. Cine primeşte pe străin, va fi primit de Domnul în rai. Cine hrăneşte şi adapă pe călător, pe lipsit, va fi hrănit din frumuseţile cerului. Cine cercetează pe bolnavi, va fi cercetat de Hristos cu multă sănătate. Cine îmbracă pe cel înfrigurat, va fi încălzit de căldura Duhului Sfânt. Cine cercetează pe cel din necaz, va fi cercetat în suferinţa sa de duhul mângâierii divine. Amin.

(Părintele Ioanichie Bălan)

Cuvânt despre Înfricoşata Judecată

Ziua judecății: o zi strașnică și înspăimântătoare. Nu mai avem de-a face cu Mielul Acela blând, Care a venit pentru iertare și răscumpărare, ci cu un plin de mărire Judecător, înconjurat de îngeri, Care va da sentința cea grozavă: “Duceți-vă de la Mine!”

O, dar pentru ce îi gonești Mântuitorule, Tu, Care ești lumina și acoperământul oamenilor? Și unde îi trimiți, Tu, Care ai venit să îi chemi la Tine pe toți? “Duceți-vă, blestemaților, în focul cel de veci, care este gătit diavolului și îngerilor lui.” A trecut vremea milei și a îndurării. Acum nu mai au trecere nici lacrimile, acum este judecata nepăsătorilor la pocăință. Despărțire de dumnezeiasca slavă, foc veșnic.

Nici cu mintea nu mai înțeleg, nici cuvinte pe limba pământească nu pot descrie sau înfățișa deznădejdea celor ce merg acolo. O, Dumnezeule, Dumnezeule, de atâtea ori am auzit de munci, de viermele neadormit și gheena, de foc neadormit, și numai una din ele înspăimântă și pe cel mai nesimțitor și de rea credință. Dar cât de înfricoșate vor fi toate la un loc și vor fi veșnice, veșnice! Foc care nu luminează. Căința că ce ușor puteai să fii în rai…

Lumina în rai va fi nu soarele acesta material ci lumina Sfintei Treimi, și cei care vor fi despărțiți de Dumnezeu, vor fi în adânc de întuneric. Amarul ce îl vei avea fiind depărtat de cei mântuiți, această mare căință, este viermele neadormit. Dorința arzătoare de a scăpa este setea. Se produce un amar și o furie pe ei înșiși, și aceasta va fi scrâșnirea dinților.

Ferice, de mii de ori ferice, de cei care, prin o mică venire în fire, se pregătesc, după cum spune Biserica, prin Evanghelii, pentru mântuirea lor. Ferice deci de cel care cunoaște lucrul și-și mântuie sufletul, căci atunci amar mare va fi.

Fiul lui Dumnezeu, rupt de păcatele oamenilor, plin de sânge, răstignit, alungat, scuipat, insultat, lovit cu bice cu plumb, bătut în cuie pe cruce între tâlhari, împuns în coastă… Cine le-a făcut altcineva decât păcatele tale? Ce va zice Dumnezeu Tatăl, păcătosule care nu ai făcut o cât de mică căință la o spovedanie fermă și curată și plină de bunăvoință din partea unui duhovnic care te-ar fi înțeles? Va zice Tatăl: “Nemulțumiților, viața Fiului Meu este mai de preț decât toate viețile întregii omeniri și a îngerilor, și Eu am jertfit-o. Sângele Fiului Meu era cel mai scump mărgăritar al raiului, și l-am vărsat tot pe pământ. Tu M-ai silit să-ți șterg păcatele și tu nu ai vrut să înțelegi câtă ură am față de păcat. Sunt Judecător, sunt Tată. Ca Judecător, te judec după dreptatea Mea, și ca Tată te judec pentru moartea Fiului Meu.”

Dacă nu ai vrut cu nici un chip să-ți rânduiești viața după învățătura sigură a Bisericii, mai poți nădăjdui atunci mila de la un Judecător și Tată ca Acesta? Fără hotar este dragostea pentru Fiul Lui, dar tot fără hotar este ura pentru păcatul de care omul nu s-a pocăit.

Greșelile pentru care vom fi judecați, se împart în patru feluri: răutățile pe care le facem noi; răutățile pe care le fac alții din cauza noastră; bunătățile pe care nu le-am făcut; bunătățile pe care nu le-au făcut alții, împiedicați de noi. Toate, toate cu tot amănuntul vor fi cercetate. Sfântul Grigorie de Nissa spune: “toate câte am gândit cu gândul, fie mici, și cu vorba.” Sfântul Grigorie de Nazianz spune: “De orice cuvânt în plus vom da răspuns, cu atât mai mult de orice cuvânt rușinos, și cu atât mai grozav, de orice cuvânt care a rănit pe cineva, chiar dacă acela este păcătos, că și pentru el s-a răstignit Domnul Hristos”.

Acolo, atunci nu se va putea ascunde nimic, așa cum se păcălește aici lumea cu fel și fel de fețe, adică de înfățișări. Sfântul Vasile cel Mare spune: “Le vom vedea toate deodată, așa cum s-au făcut”. A vorbit cineva împotriva cuiva? Cine? Nu știm. Este laudă adevărată sau fățămicie? Nu știm. Acolo, atunci se știu toate, toate se știu, că este Dumnezeu Care cunoaște ascunsurile inimii fiecăruia.

O, înfricoșată judecată a lui Dumnezeu! O, și mai înfricoșată hotărâre: “Mergi în focul cel de veci. Du-te de la Mine, blestematule! Ce nu am făcut să te scap de această osânda și cât de vinovat ești, de chiar pe Mine Mă pui în situația să te blestem și să te lipsesc de fața Mea?”

Acum ascultați: pentru toate păcatele omului, Dumnezeu a rânduit două judecăți. Ori aici, cu lacrimi, la duhovnic, care te înțelege, și păcatele de care te pocăiești nu se mai au în vedere la judecată, că mila Domnului te iartă; ori rămâi la judecata cea mare unde nu te va mai judeca mila Lui, ci dreptatea Lui. Deci vă pun înainte apă și foc; alegeți pe care voiți! Amin.

A sluji lui Hristos

“N-a venit ca să I se slujească, ci ca să slujească El.” (Marcu 10, 45)

Prin exemplul Său, Mântuitorul ne-a învățat să nu trăim ca să ni se slujească, ci ca să slujim noi înșine. Asta nu e ușor de împlinit. Deși oamenii vorbesc adesea despre măreția slujirii aproapelui, pentru a sluji cu adevărat trebuie totuși să fim pătrunși de lucrarea Duhului Sfânt. Esența învățăturii lui Hristos constă în a vedea în orice întâlnire, chiar și într-una întâmplătoare, prilejul de a sluji cuiva.

Iubindu-L pe Dumnezeu din toată inima noastră, nu putem să nu ne iubim și aproapele; orice slujire adusă acestuia este o slujire adusă lui Hristos Însuși. În parabola despre Înfricoșătoarea Judecată ni se arată limpede acest lucru: Domnul primește El Însuși tot ce facem pentru frații noștri sărmani, umili. Toată viața noastră s-ar transfigura dacă am reuși să-L vedem pe Hristos Însuși în fiecare om aflat în suferință pe care îl întâlnim.

Uneori regretăm că nu ne-a fost dat să  trăim pe vremea Mântuitorului; ni se pare că am fi lăsat totul deoparte cu bucurie ca să-L urmăm și să Îi slujim – dar să nu uităm că și credința noastră, și slujirea noastră au mare preț înaintea Lui și astăzi, când au trecut atâtea veacuri de la viețuirea Sa pe pământ. Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut (Ioan 20, 29), a spus Domnul.

Văzând în fiecare om pe Însuși Hristos, nu vom îndrăzni să nesocotim pe nimeni, să ne purtăm disprețuitor sau nepăsător față de cineva. Fără agitație și fără zarvă, trebuie să fim mereu gata a sluji oricui cu tot ce putem. Atâta nevoie, atâta răutate, atâta foamete duhovnicească a inimii ne înconjoară din toate părțile: credeți că va fi greu să găsim o arenă largă pentru faptele dragostei, pentru faptele plăcute lui Dumnezeu?

Nu scrie nicăieri că Domnul a ajutat cu bani, dar ceea ce dădea El era neasemuit mai de preț. Nu a respins pe nimeni, nu a jignit pe nimeni, nu a lăsat pe nimeni să plece de la El fără un cuvânt de dragoste și de mângâiere. În acest înțeles, fiecare poate urma lui Hristos fiind blând și bun cu oricine i se adresează. Având mereu în inimă dorința sinceră de a-i ușura aproapelui nostru povara, putem face multe, aducând folos și mângâiere oriunde este cineva apăsat de o povară istovitoare.

Orice simțământ meschin de orgoliu și de trufie, care ne împinge să așteptăm ceva de la alții, va dispărea din omul ce are cu adevărat în el Duhul lui Hristos. Mulțumindu-ne să ocupăm în viața noastră un loc cât se poate de modest, să ne străduim să stăm de veghe, având mijloacele încinse (Luca 12, 35) pentru a fi mereu gata să spălăm picioarele fraților noștri mai mici, luând pildă de la Hristos.

Nici o muncă nu i se poate părea înjositoare celui ce are în el Duhul lui Hristos! Dimpotrivă, la gândul că El, Cel Atotputernic și Atotsfânt, a fost între oameni ca unul ce slujește (Luca 22, 27), vom năzui să fim vrednici a ne atinge de orice trudă care înnobilează omul: Care este mai mare între voi să fie slujitorul vostru… și cine se va smeri pe sine va fi înălțat (Matei 23, 11-12). Amin.

Săptămâna pregătitoare pentru Postul Mare

Duminica de astăzi marchează începutul ultimei săptămâni dinaintea Postului Mare, numită în Biserică Săptămâna brânzei sau Săptămâna albă, deoarece până în duminica următoare, când se lasă sec complet, este dezlegare la brânză, lapte, ouă şi peşte în toate zilele.

Este o săptămână pregătitoare pentru Postul Mare şi aminteşte de perioada petrecerii lui Adam şi Eva în grădina Edenului, când mâncau numai ce le oferea natura în mod liber. Perioada se încheie cu Duminica izgonirii strămoşilor neamului omenesc din Rai.

Pentru creştinul care, pe lângă faptul că nu consumă carne, mai şi participă “cu luare aminte” la sfintele slujbe, Săptămâna albă devine o călătorie duhovnicească uşoară, menită  să-l pregătească mai bine pentru intrarea în post sau mai degrabă pentru o călătorie mai grea, de 40 de zile, un drum al pocăinţei adânci, care va culmina în bucuria Învierii.

În această săptămână nu se fac nunţi şi petreceri, iar duminica următoare este obiceiul ca toţi credincioşii să-şi ceară iertare unii de la alţii pentru a începe postul împăcaţi.

Până când e ziuă

Cât de des pierdem ocazia de a ajuta pe cel sărac, de a arăta compătimire celui cuprins de suferinţă, de a-l vizita pe cel bolnav, de a-l bucura şi a-l mângâia pe cel bătrân şi neînsemnat şi aflăm prea târziu cât de mult a dăunat vieţii acelui om lipsa noastră de grijă!

Poate că amărăciunea i s-a aşezat pe suflet sau este înecat de răul pământesc, iar cuvântul bun, spus la timpul potrivit, ar fi putut să-i risipească întunericul care ameninţă cu bezna veşnică.

Copilul se află lângă noi – i-am influenţat oare cu dragoste adevărată sufletul gingaş? Nu! Şi copilul a crescut necredincios, poate că rătăceşte şi acum pe căile bunului plac sau destrăbălării, pentru că noi nu l-am oprit la timp.

Inima bătrânului este apăsată de singurătate, lacrimi tainice se varsă, iar noi trecem pe lângă el şi deodată moartea sa ne ia ocazia de a mai îndrepta aceasta! Atunci ne îndreptăm cu durere amară către trupul lipsit de viaţă, ducem în mormânt lacrimile noastre şi suspinele – dar e prea târziu, deja nu mai putem face nimic! Inima ni se strânge, conştiinţa ne chinuie, vedem cu claritate toate cele pe care le-am pierdut, ne conştientizăm indiferenţa, lipsa de atenţie, însă deja nu le mai putem îndrepta, nu mai avem putere să în­toarcem nimic!

Să nu amânăm, să ne grăbim să ne dăruim sufletul celor din jurul nostru! Să facem cu râvnă faptele Domnului nos­tru, cât e ziuă! Amin!

Istorioară - Mântuirea noastră este în Domnul

“Domnul va zdrobi  mândria lui și silințele mâinilor lui… Doamne Dumnezeul meu, pe Tine Te voi înălța, lăuda-voi numele Tău, că Tu ai făcut lucruri minunate.” Isaia 25,11

În secolul trecut a murit în Germania, la vârsta de 30 de ani, o persoană bogată și faimoasă care până în clipa morții a tăgăduit cu îndărătnicie viața de după moarte. În virtutea convingerilor sale, ea a dispus prin testament ca mormântul să-i fie acoperit cu o lespede grea de granit și înconjurat cu un zid de piatră masiv, întărit cu benzi groase de fier. Dorința i-a fost îndeplinită, și pe placa de granit a fost săpată inscripția: Acest loc de îngropare, dobândit pentru veșnicie, trebuie să rămână neatins pentru totdeauna. Este interzis cu strictețe să fie deschis vreodată acest mormânt. În acest fel, persoana cu pricina Îl înfrunta pe Cel Preaînalt chiar și dincolo de mormânt.

Și totuși, o sămânță mică, nimerită sub lespede, a încolțit și a răzbătut printre pietrele de la suprafața pământului. Cu timpul, din ea s-a dezvoltat un arbore uriaș. Puternicele lui rădăcini, împânzind pământul, au căpătat o forță uriașă: au dărâmat zidul, au rupt benzile de fier și chiar au ridicat puțin lespedea de granit. Viața a triumfat acolo unde totul era condamnat la moarte. Stejarul înalt stă și acum deasupra mormântului, martor tăcut al adevărului și dovadă vădită împotriva necredinței răposatei. Oamenii de rând din locul acela privesc acel monument funerar cu o teamă superstițioasă.

Iată, peste câteva zile începem nevoinţa postului. Înainte de a schimba bucatele la foc, să schimbăm zgârcenia inimii noastre în milostenie; înainte de a ne schimba culoarea hainelor, să ne schimbăm veşmântul răutăţii noastre.

Ce mult se-ndreptăţeşte omul – de Traian Dorz

Ce mult se-ndreptăţeşte omul că n-a ucis şi n-a furat
Că n-a aprins la nimeni casa, că strâmb spre nimeni n-a jurat
Că n-a nedreptăţit pe nimeni luând ce nu era al lui.
Oricând s-ar măsura cu alţii, ca el pe lume nimeni nu-i.

Se poate, n-a ucis cu parul; se poate, n-a furat comori;
Dar cu cuvântul şi cu ura, el n-a ucis, de-atâtea ori?
Se poate, n-a prădat avutul cel pământesc al nimănui;
Dar n-a furat el de la Domnul, când dezbina lucrarea Lui?

Se poate, n-a făcut păcate cum face orice vinovat;
Dar când putea să facă-un bine şi nu-l făcea, n-a fost păcat?
Când el vedea că alţii sufăr bolnavi şi singuri şi trecea
Şi-ar fi putut să facă-un bine, dar n-a făcut, el ce făcea?

Când va veni Hristos în slavă la judecata Lui
Atunci nu de păcate-o să ne-ntrebe, ci de-ale dragostei porunci.
Nu pentru rele-o să ne-alunge, ci pentru binele ştiut
Putând la semeni a-l face, dar noi, trecând, nu l-am făcut.