Catedrala Mantuirii Neamului
Radio TRINITAS
TRINITAS TV
ianuarie 4th, 2015 
admin 
“Începutul Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, precum este scris în proorocie (la Maleahi şi Isaia): “Iată Eu trimit îngerul Meu înaintea feţei Tale, care va pregăti calea Ta. Glasul celui ce strigă în pustie: Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui”.
Ioan boteza în pustie, propovăduind botezul pocăinţei întru iertarea păcatelor. Şi ieşeau la el tot ţinutul Iudeii şi toţi cei din Ierusalim şi se botezau de către el în râul Iordan, mărturisindu-şi păcatele.
Şi Ioan era îmbrăcat în haină de păr de cămilă, avea cingătoare de piele împrejurul mijlocului şi mânca lăcuste şi miere sălbatică.
Şi propovăduia, zicând: Vine în urma mea Cel ce este mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic, plecându-mă, să-I dezleg cureaua încălţămintelor. Eu v-am botezat pe voi cu apă, El însă vă va boteza cu Duh Sfânt.”
Sfânta Evanghelie după Marcu 1, 1-8
“Cel mai scump lucru de pe pământ este lacrima pocăinței” (Părintele Arsenie Papacioc)
Mustrările de conştiinţă nu ne deschid porţile Raiului
Când ne gândim la pocăinţă, vedem mereu imaginea obscură sau cenuşie a durerii, a unei inimi strânse, a lacrimilor, a unei tânguiri fără capăt pentru trecutul nostru, atât de întunecat şi de nevrednic. Nevrednic de Dumnezeu, de noi, de viața care ne-a fost dată. Aceasta este doar o parte a pocăinţei, mai bine zis trebuie să fie doar o clipă a ei. Pocăinţa trebuie să crească în bucurie şi lucrare. Fără acestea, pocăinţa este neroditoare, fără acestea, ceea ce putea deveni pocăinţă se transformă în regret, regret steril care de cele mai multe ori omoară forţa de viaţă, în loc să o trezească, să o înnoiască.
Când, ca rezultat al unei cugetări profunde asupra noastră, asupra Evangheliei şi asupra căilor lui Dumnezeu, ne punem în faţa păcatului nostru, înaintea infidelităţii faţă de cea mai înaltă vocaţie a noastră, atunci desigur în inima noastră se înfige o durere acută, o ruşine adâncă pentru faptul că suntem atât de departe de ceea ce am fi putut fi, că semănăm atât de puţin cu ceea ce a pus la cale Domnul, făurindu-ne. Însă aceasta trebuie să fie doar un impuls pentru a începe să trăim o viață nouă. Când se întâmplă aceasta, nu trebuie nici să cădem în disperare, nici să ne oprim aici.
Mustrările de conștiință nu sunt încă pocăință; poți să-ți reproșezi toată viața faptele urâte și cuvântul răutăcios, gândurile și simțirile întunecate, și să nu te mai îndrepți. Mustrările de conștiință pot face din viața noastră un iad adevărat, însă mustrările acestea nu ne deschid porțile Împărăției Cerurilor; la ele trebuie să se adauge încă ceva: ceea ce alcătuiește inima pocăinței, și anume întoarcerea către Dumnezeu cu nădejde, cu încredere că lui Dumnezeu îi vor ajunge și dragostea ca să ne ierte, și puterea ca să ne schimbe. Amin.
(Mitropolitul Antonie de Suroj)
Conştiinţa – glasul lui Dumnezeu în om
Nu a trecut bine strălucirea unui praznic, că iată, lumina altuia se arată. Abia am prăznuit Nașterea și Tăierea împrejur a Domnului, că astăzi praznicul cel dumnezeiesc al Botezului își anunță apropiata sosire. Astăzi, lăsând Betleemul, să alergăm la Iordan, în pustie, acolo unde strigă ca o trâmbiță gura Sfântului Ioan Botezătorul și ca pentru botez să ne pregătim, cu mărturisire curată a păcatelor, cu căință pentru cele făcute, cu haine albe pentru botez și cu stâlpări de fapte bune.
Ca orice noi veniți la Iordan, așa și noi poate ne întrebăm astăzi: care e adevărata misiune a Sfântului Ioan Botezătorul? Ne-o spune Sfânta Evanghelie de astăzi, ne-o spun cei patru evangheliști, ne-o spune Însuși Iisus Hristos. Și anume: să vestească lumii că timpul întrupării Domnului a venit; să pregătească calea înaintea Lui, adică să pregătească sufletele oamenilor pentru a crede în Mesia; să cheme lumea la pocăință, la mărturisirea păcatelor, la o viață nouă; să meargă înaintea Fiului lui Dumnezeu ca un înger, ca o făclie aprinsă, așa cum se cuvine; să boteze lumea cu botezul pocăinței; să boteze pe Însuși Iisus Hristos în Iordan; să-L arate lumii pe Mielul lui Dumnezeu, Cel ce singur poate ridica păcatele ei; și, în sfârșit, să pătimească pentru adevăr și să vestească și celor din iad că a venit în lume Mântuitorul și Dumnezeul nostru.
Sfântul Ioan Botezătorul este Înaintemergătorul Domnului, care a fost trimis să gătească toată lumea pentru întruparea lui Hristos. Dar lumea aceasta mare este formată din nenumărate ființe omenești, care și ele – în felul lor – sunt niște lumi mici, numite de Sfinții Părinți “microcosmos”, adică “lume mică”. Fiecare om este un univers, o lume în mic, care are aceleași meniri, aceleași chemări, aceleași idealuri, drepturi și datorii ca și întreaga lume. Deci, dacă sunt două lumi – una mare și alta mică -, este nevoie ca să fie și doi înaintemergători. Da, mărturisim o singură Biserică, dar întru ea două lumi: omenirea întreagă și fiecare om. Mărturisim un singur Mântuitor, Iisus Hristos, dar înaintea Lui vedem două făclii, auzim două glasuri gătindu-I calea: Sfântul Ioan Botezătorul, pentru toată lumea, și conștiința omului, pentru fiecare dintre oameni.
Deci, precum este Sfântul Ioan Botezătorul pentru lume, asemenea este și conștiința pentru fiecare om. Sfântul Ioan este îngerul Domnului care a fost trimis înaintea feței Sale, este glasul celui ce strigă în pustie: gătiți calea Domnului, drepte faceți cărările Lui (Marcu 2, 3). La fel și conștiința omului, după toți Sfinții Părinți, este glasul lui Dumnezeu în om, este divan de judecată, este îngerul Domnului cel nevăzut care merge înaintea sufletului și-i îndreptează pașii pe calea cea bună a poruncilor Lui.
Sfântul Ioan este făclia care merge înaintea feței lui Hristos, pe care nimeni nu a putut-o stinge. Conștiința este scânteia dumnezeirii, care, ca o făclie merge înaintea sufletului și pe care nimeni nu o poate stinge – nici diavolul, nici omul, nici păcatul, nici plăcerea, nici moartea, nici viața.
Sfântul Ioan a fost trimis în lume să umple văile ei, adică să ridice pe cei smeriți și deznădăjduiți și să smerească tot muntele și măgura (Isaia 40), adică pe cei mândri. La fel și conștiința este dată omului de Dumnezeu pentru a-l smeri când se înalță, pentru a-l ridica din groapa deznădejdii, pentru a-l apropia mereu de Hristos.
Sfântul Ioan a început să predice în pustie, învățând popoarele să se pocăiască, să-și mărturisească păcatele, iar pe cei răi și fățarnici cu aspre cuvinte îi mustra. Asemenea și conștiința omului începe a striga asupra noastră după ce rămânem pustii la suflet, prin săvârșirea păcatului. Întâi ne mustră cu asprime pentru cele făcute apoi ne învață să ne pocăim la preot, să ne spovedim, să începem o viață nouă.
Sfântul Ioan nu tăcea nici când a fost închis de Irod și aruncat în temniță, pentru Irodiada, femeia cea desfrânată, ci din adâncul temniței striga: Nu-ți este îngăduit să ții pe femeia fratelui tău (Marcu 6, 18). La fel și conștiința lucrează. Chiar dacă satana robește uneori conștiința celui păcătos, chiar dacă i-o aruncă în temnița cea întunecoasă a nesimțirii sufletului, ea și de acolo, ca dintr-o groapă adâncă, strigă asupra omului: Nu ți se cuvine, ca și creștin, să faci aceasta! Nu este bine ce ai făcut! Ai să mori și te vei munci în veci!
Iată deci cât de minunat lucrează conștiința în om. Ea este făclia lui Dumnezeu care merge înaintea fiecărui om. Îi arată calea binelui, îl mustră, îi vorbește de Hristos, de moarte. Iar dacă nu se pocăiește, îl chinuie veșnic cu mustrarea în iad. Conștiința este legea lui Dumnezeu scrisă cu degetul Său în inima omului, din ceasul zămislirii lui.
Iar pentru faptul că este așa de mare puterea conștiinței, că pe mulți îi scoate din iad, pe mulți îi trimite la biserică, la pocăință, la Hristos, îi scoală din somn, îi trezește din lene, pentru toate acestea conștiința are cei mai mulți dușmani. Căci cu cât cineva are o comoară mai de preț, cu atât se silesc vrăjmașii să i-o răpească.
Cel mai mare și veșnic dușman al conștiinței omului este diavolul, care, ca un alt Irod caută să omoare glasul conștiinței prin pofte, ispite și păcate, pentru a nu-l mai mustra. Apoi este însuși omul, care cu propriile sale mâini caută să astupe gura conștiinței, s-o arunce în temnița nesimțirii, pentru a nu mai auzi limba cea aspru mustrătoare. Și în sfârșit alt dușman este însăși dulceața păcatului, care prin sabia deprinderii, ca o altă Irodiadă, se silește să taie conștiința. Dar oricât de ascuțită ar fi această sabie, oricât de grele ar fi păcatele omului, glasul conștiinței tot nu va tăcea: Nu ți se cuvine să faci aceasta…
Diavolul se silește să stingă făclia conștiinței, să izgonească pe străjerul sufletului, să arunce pe om în somnul păcatului, ca apoi cu ușurință să-i poată răpi puterea lui, să-i poată prăda grădina inimii lui de toată bunătatea.
Conștiința este glasul lui Dumnezeu în om. Și oricât ar fi omul de păcătos, conștiința nu poate muri în el. Deci greșit zic unii că cutare nu mai are conștiință. Da, conștiința poate adormi, se îngroașă din cauza păcatelor, se întunecă, stă ca într-o temniță în robia păcatelor, dar tot mustră pe om. Înfricoșată este mustrarea conștiinței asupra celor păcătoși, din care pricină unii până astăzi ajung de-și pun capăt zilelor, precum și Iuda. Dar vai, nici dincolo nu vor scăpa de ea. Deci ce trebuie să facem? Să nu ne deznădăjduim oricât de mari păcate am face. Pentru toate este îndreptare. Numai să nu amânăm vremea pocăinței.
Un Sfânt Părinte ne învață să ne păzim conștiința din trei părți: față de Dumnezeu, față de aproapele și față de materii.
Către Dumnezeu vom păzi conștiința dacă vom păzi poruncile Lui pe care ni le-a nouă, ca dragostea, rugăciunea, spovedania, postul, etc. Către aproapele ne vom păzi conștiința dacă nu vom face nimic din cele ce ar sminti sau supăra pe fratele nostru. Iar către materii ne vom păzi conștiința dacă nu vom face nici un lucru cu scop rău, dacă nu vom risipi în zadar munca noastră.
Să ne împăcăm cu conștiința noastră cât mai avem vreme pe calea acestei vieți. Să ascultăm și glasul Sfintei Evanghelii, să ascultăm glasul Bisericii care mereu ne așteaptă și ne învață ca o mamă. Să ascultăm de sfaturile ei și de învățăturile Sfinților Părinți. Să ascultăm sfaturile preoților și ale părinților care ne-au născut. Că de nu vom face aceasta, vom cădea în mâinile Dumnezeului Celui viu, vom muri în păcatele noastre, vom fi pârâți veșnic de viermele conștiinței, și apoi aruncați în focul cel nestins și nimeni nu ne va putea scoate de acolo. Amin.
(Părintele Ioanichie Bălan)
“Orice ai face și orice ai gândi, să ai totdeauna încredințarea că te afli în fața lui Dumnezeu. Fără acest gând nu te poți mântui.” (Părintele Petroniu Tănase)
†) Sf. Cuv. Antipa de la Calapodeşti (10 ianuarie)
Sfântul Antipa de la Calapodeşti s-a născut în anul 1816 în satul Calapodeşti, azi în judeţul Bacău, primind din botez numele de Alexandru. La vârsta de 20 de ani şi-a părăsit familia şi a intrat în obştea Mănăstirii Căldăruşani unde a fost tuns în monahism, dându-i-se numele de Alipie.
După doi ani a plecat la Muntele Athos, s-a aşezat la Schitul românesc Lacu, unde se nevoiau mulţi călugări de neam român. De 
asemenea, vreo patru ani a trăit în Mănăstirea Esfigmenu, în nordul Sfântului Munte. Aici a primit „schima cea mare” a călugăriei, care cere post aspru, rugăciune şi slujire neîntreruptă, devenind „schimonahul Antipa”.
În anul 1860, Cuviosul schimonah Antipa, după o vieţuire de aproape 20 de ani în Sfântul Munte, se reîntoarce în Moldova pentru a strânge ajutoare, în vederea terminării lucrărilor de zidire a Schitului românesc Prodromu care va fi terminat şi sfinţit în 1863. A stat la un metoc din Iaşi (Bucium) al unei mănăstiri din Sfântul Munte. Numele său ajunge să fie cunoscut şi aici, încât era căutat de mulţi credincioşi, pentru care era o adevărată pildă de smerenie, de dragoste şi de trăire cu adevărat creştină.
Se îndreaptă apoi spre Rusia, tot în vederea strângerii de ajutoare pentru Schitul Prodromu. S-a oprit la Kiev, pentru a se închina moaştelor Cuvioşilor părinţi din Lavra Pecerska, după care a pornit spre Moscova, şi în cele din urmă spre Petersburg. A vizitat Mănăstirea Valaam, situată pe o insulă din lacul Ladoga, în apropiere de Finlanda, care l-a impresionat în chip deosebit. Drept aceea, după ce a trimis ajutoarele la Schitul Prodromu, în noiembrie 1865 s-a aşezat pentru totdeauna la Mănăstirea Valaam. Aici şi-a continuat nevoinţele duhovniceşti, căutând să fie folositor obştei care îl înfiase.
Datorită vieţii sale alese a ajuns să fie cunoscut în părţile de nord ale Rusiei, încât era căutat de mulţi călugări şi credincioşi, pentru slujbe şi cuvânt de învăţătură. S-au format, sub îndrumarea lui, mai mulţi ucenici care l-au urmat în cele duhovniceşti.
După 17 ani de aspră vieţuire, în ziua de 10 ianuarie 1882, Cuviosul Antipa ieroschimonahul a trecut la cele veşnice. A fost înmormântat în gropniţa Mănăstirii Valaam.
Sfântul Antipa de la Calapodeşti este singurul român athonit prăznuit de Biserica Ortodoxă Română, Biserica Ortodoxă Rusă şi Sfântul Munte Athos.
Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.
„Ioan boteza în pustie,
propovăduind botezul pocăinţei întru iertarea păcatelor”
Lucrarea Sfântului Ioan Botezătorul era să propovăduiască botezul pocăinței, spre iertarea păcatelor. Ar spune cineva că, pentru noi, acestea nu mai sunt de folos, pentru că deja credem în Hristos, ne-am botezat, ne aflăm în Biserică, participăm la Tainele ei. Oare ne folosește nouă predica Sfântului Ioan Botezătorul? Care drum să-l apucăm și ce cărări să netezim, ca să treacă Domnul, de vreme ce deja L-am primit pe Acesta?
Sfinții Părinți, și în mod special Sfântul Isaac Sirul, spun că pocăința este și pentru începători și pentru cei de mijloc și pentru cei îmbunătățiți. Pocăința este anticamera Raiului. Starea de pocăință nu trebuie să se oprească niciodată. Dacă omul uită pocăința, dacă nu o are permanent înlăuntrul său, vor lăstări în suflet rădăcinile păcatului care mocnesc acolo și va deveni de nerecunoscut.
Trebuie așadar să luăm aminte, în mod special, la pregătire. Sfântul Ioan Botezătorul ne cheamă să pregătim calea Domnului și să facem drepte cărările Lui. Ceea ce trebuie să avem în vedere, împreună cu pocăința, este tocmai cuvântul „pregătiți”.Mă impresionează expresia: „Drepte faceți cărările Lui!”. Adică, să fim drepți, să fim sinceri înaintea lui Dumnezeu. Domnul vrea să intre înlăuntrul nostru. Prin urmare, nu vom găti alte drumuri, alte cărări, ci în sufletul nostru, înlăuntrul lui toate să devină netede. Nu înseamnă nimic altceva decât sinceritate, să devenim sinceri cu Dumnezeu. Amin.
(Arhim. Simeon Kraiopoulos, “Adame, unde ești? Despre pocăință“)
Publicat in 
Taguri: 
