Catedrala Mantuirii Neamului
Radio TRINITAS
TRINITAS TV
decembrie 7th, 2014 
admin 
„În vremea aceea Iisus învăţa, într-o zi de sâmbătă, în sinagogă. Şi iată era acolo o femeie care avea, de optsprezece ani, un duh de slăbiciune, şi care era gârbovă de nu putea să se ridice în sus nicidecum.
Iar Iisus, văzând-o, a chemat-o şi i-a zis: femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta. Şi Şi-a pus mâinile peste dânsa şi îndată s-a îndreptat şi a început să slăvească pe Dumnezeu.
Atunci, mai marele sinagogii, mâniindu-se, pentru că Iisus o vindecase sâmbăta, a luat cuvântul şi a grăit poporului: şase zile sunt în care trebuie să lucreze omul; deci veniţi în aceste zile şi vă vindecaţi, şi nu în ziua sâmbetei.
Iar Domnul i-a răspuns şi i-a zis: făţarnicilor, fiecare dintre voi nu-şi dezleagă, oare, în ziua sâmbetei, boul sau asinul de la iesle şi nu-l duce să-l adape?
Dar această femeie, care este fiica lui Avraam şi pe care a legat-o Satana, iată, de optsprezece ani, nu se cădea, oare, să fie dezlegată de legătura ei în ziua sâmbetei?
Şi zicând El acestea, s-au ruşinat toţi cei care erau împotriva lui, iar poporul întreg se bucura de toate faptele măreţe săvârşite de Dânsul.”
Evanghelia după Luca 13, 10-17
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!
Despre făţărnicie
În această pericopă evanghelică vedem marea milostivire, iubirea şi puterea Domnului nostru Iisus Hristos, îndreptate spre binele femeii necăjite. Vedem în acelaşi timp şi făţărnicia brutală a mai-marelui sinagogii, auzim o acuzaţie gravă drept răspuns lui: “Făţarnice!”
Ce este făţărnicia? În ce privinţă l-a mustrat Domnul Iisus Hristos pe acest mai-mare al sinagogii? Făţărnicia – este ceva caracteristic pentru mulţi dintre noi. Făţarnic este cel care vrea să pară ce nu este de fapt. Făţarnic este cel care poartă masca evlaviei, fiind în sufletul său lipsit de orice evlavie. Făţarnic este cel care îşi exprimă dragostea şi loialitatea faţă de aproapele său, îi spune cuvinte blânde, bune, linguşitoare, dar în suflet simte ură faţă de el, urzeşte rele împotriva lui. Făţarnic este cel care ascunde de oamenii din jur toate pornirile rele, întunecate ale sufletului lui, toate gândurile întinate, şi vorbeşte cu aproapele său, prefăcându-se iubitor, curat cu inima, neavând nimic rău în sufletul său.
În ce constă făţărnicia mai-marelui sinagogii, pentru care l-a mustrat grav Domnul Iisus Hristos? În aceea că, fiind unul dintre învăţătorii poporului, conducătorul sinagogii se prezenta drept purtător al cinstei şi al dreptăţii, iar în sufletul său nu era deloc aşa. În sufletul său, după cum a arătat cuvântul rostit în timpul vindecării acestei femei necăjite, era nemilos, aspru, neiubitor de oameni, se îngrijea numai de respectarea literei legii, iar duhul legii, de dragoste faţă de aproapele, îi era străin.
(Sfântul Luca al Crimeei)
Duminica vindecării femeii gârbove
Dumnezeu ne-a binecuvântat în această zi să fim aici în măreaţa biserică pentru o clipă de har izvorâtă din Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie. Peste doar câteva săptămâni, cu mila Celui Atotputernic, vom fi în inima sărbătorii Naşterii Domnului, praznicul anului nou şi marea sărbătoare a Botezului Domnului Iisus Hristos. Febra, mai bine zis agitaţia sărbătorilor, începe deja să se simtă: cumpărături, pregătiri pentru praznic, pregătiri pentru concediu, pentru noaptea dintre trecere dintr-un an în celălalt. Viaţa curge, un an se scurge, un altul se apropie. Anul care tocmai se încheie nu este un an tocmai uşor: ispitiri multe, încercări numeroase, împlinindu-se ceea ce s-a rostit înaintea citirii Apostolului, că „tăria mea şi lauda mea este Domnul, certând m-a certat Domnul, dar morţii nu m-a dat.” (Ps 117, 14, 18). Ne-a certat Domnul în acest an cu multe greutăţi. Ispitirile au fost multe, dar iată, prin mila Lui, suntem în viaţă, morţii El nu ne-a dat.
Este vreme potrivită, este ocazie binecuvântată să medităm la toate slăbiciunile noastre – la toată gârbovia noastră – care au 
definit trecerea noastră prin acest an. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „acela care îşi aminteşte în permanenţă de păcatele sale, Dumnezeu le uită pe acestea”. Amintindu-ne de slăbiciunile noastre, aducem asupra noastră iertarea lui Dumnezeu faţă de aceste păcate, faţă de aceste slăbiciuni. Spun aceasta pentru că, acum câteva clipe, la Dumnezeiasca Liturghie, s-a rostit un text din Evanghelia după Sfântul Luca în care ni se aşează în faţă slăbiciunea unei femei care „de optsprezece ani era gârbovă”, spune Evanghelia. Păcatele probabil, păcatele tinereţii ei, păcatele strămoşilor ei, neputinţa ei fizică au făcut în aşa fel încât ea să nu mai aibă putere să privească cerul. Era încovoiată, era gârbovă, privea doar pământul. Domnul Hristos o vede, spune Sfântul Luca, şi aşează mâna pe capul ei şi îi rosteşte cuvântul vindecător: „Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta!” (Luca 13, 12).
Fiecare om are cel puţin o neputinţă. Unul este cuprins de o suferinţă sau alta, celălalt este prea mândru, pentru un al treilea orgoliul şi ambiţia nemăsurate se aşează în adâncul inimii sale, pentru un altul pofta de putere sau avere sau un păcat trupesc aduc mult întuneric şi beznă în viaţa lui. În toate aceste slăbiciuni, gârbovii şi probleme, omul din totdeauna şi omul zilele noaste aleargă: unul la medic, altul la psiholog, altul la vrăjitoare, altul încearcă să-şi rezolve problema prin relaţii, prin mită sau corupţie. Prin mila lui Dumnezeu, în faţa atâtor numeroase slăbiciuni, sunt şi oameni care, precum femeia gârbovă care s-a îndreptat spre sinagoga timpului său, se îndreaptă spre Biserică, îşi recunosc neputinţa şi gârbovia trupească şi mai ales cea sufletească. Se îndreaptă spre Biserică pentru că ştiu că acolo Hristos aşează mâna Sa Dumnezeiască peste creştetul lor şi, într-o formă diferită de la un caz la altul, Hristos rosteşte cuvântul vindecător: „Fiică ridică-te, fiule fii eliberat de neputinţa ta”.
Pentru ca acest lucru, însă, să se împlinească, omul trebuie să fie înarmat cu armele lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel, în scrisoarea trimisă către Efeseni, capitolul 6 – scrisoare care s-a citit astăzi înaintea lecturării textului Evangheliei – ne pune, ne aminteşte, ne îndeamnă să luăm armele lui Dumnezeu, pentru ca gârbovia sufletească să fie învinsă, pentru ca vindecarea adusă de Domnul Hristos să fie consistentă şi de durată.
Spune dumnezeiescul apostol: „Fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi întru puterea tăriei Lui. Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului”, zice el.
Prin aceste arme şi mai ales prin sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu – care este în esenţă rugăciunea – omul se întăreşte în vindecarea primită de la Domnul Hristos şi luptă împotriva atâtor duhuri care se îndreaptă asupra lui şi se aşează cu greutate pe trupul sufletului pentru a-l îndoi pe acesta, a-l gârbovi, a-l obliga să se uite doar în pământ.
Da, viaţa omului este o luptă. Dumnezeu ne înzestrează cu armele sale. În acelaşi timp însă, din această luptă, care este în cele din urmă prelungirea crucii lui Hristos în viaţa noastră, omul primeşte nebănuită mângâiere. Dumnezeiescul Apostol Pavel spune că „precum prisosesc pătimirile lui Hristos întru noi, aşa prisoseşte prin Hristos şi mângâierea noastră” (II Corinteni 1, 5), iar Sfântul Isihie Sinaitul spune că „acela care luptă să-şi lipească pe buzele inimii sale în permanenţă numele lui Iisus, acela va câştiga neapărat liniştire în sufletul său”.
Ne apropiem de sărbătoarea Naşterii Domnului. Îngerii vestesc minunea, păstorii se pregătesc să îngenuncheze în faţa minunii, magii vin de departe pentru a fi aflat în contemplaţie dumnezeiască în faţa minunii petrecută în peştera din Betleem. Suntem chemaţi în această perioadă să ne îmbrăcăm în veşmânt de înger, în veşmânt de mag, în veşmânt de păstor pentru a fi pregătiţi să ne aflăm în faţa minunii pogorârii lui Dumnezeu pe pământ.
Pentru aceasta se cuvine să luăm armele amintite de dumnezeiescul Apostol Pavel şi, lipindu-ne numele Dumnezeiescului Hristos pe buzele inimii noastre, vom găsi cu certitudine picătura de linişte sufletească în inima noastră prea mult agitată, vom găsi cu certitudine o picătură de apă vie care să se aşeze pe buzele sufletului nostru însetat după linişte sufletească, după mângâiere duhovnicească, în esenţă după legătura cu cerul.
Dumnezeu să ne binecuvânteze pentru a parcurge acest drum de câteva săptămâni până la slăvita sărbătoare a Domnului Hristos, pentru ca sufleteşte, dar nu mai puţin real, avându-L în faţa noastră, mai bine zis în lăuntrul peşterii din Betleem, să cântăm şi noi împreună cu îngerii: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” Amin!
Să facem mereu binele
Ca şi altor pătimitori, Domnul, din proprie iniţiativă şi nesolicitat, îi vine în ajutor femeii gârbove pe care o află printre enoriaşii unei sinagogi într-o zi de sâmbătă. Din milă şi bunătate; întru mărirea lui Dumnezeu; ca să se vădească puterea Tatălui şi a Fiului.
<Curând, însă, măreţia şi tăria înduioşătoare a tabloului evocat de Sfântul Evanghelist Luca sunt parcă înceţoşate de veninoasa intervenţie intempestivă a mai-marelui locului. Domnul este deasupra micimilor, invidiei mărunte, pizmei intrate pe furiş în suflete, procedurismului, meschinăriei. Domnul este şi slujitor vrednic al Sabatului, pentru că îl socoteşte a fi ceea ce este: zi de mărire, de bucurie, de cât mai multe vindecări, de binefaceri fără număr şi cu nemiluita. Un sabat al sănătăţii, belşugului şi bunelor vestiri, cu totul îndepărtat, cu totul ostil şi străin sabatului sec, mohorât şi tiranic, al falşilor săi apologeţi zeloşi: fariseii, fanaticii logicii absurde, în inima cărora nu-şi află loc îndurarea, în mintea cărora nu poate intra acea puţină lumină, acel pic de bun simţ, acea fărâmă de milă. Nu aşa este la Domnul. Totul la Domnul este numai simplitate, bunătate, compătimire şi urgenţă în biruirea răului, a bolilor, a neputinţelor, a suferinţei.
Domnul ne învaţă că suntem şi trebuie să fim slobozi a face binele şi a veni în ajutorul aproapelui nostru: nici o lege, nici un regulament, nici o formă de orice fel, nici o precauţie sau teamă, nici un motiv de tipul „să nu se spună că…”, ori „să nu pară că…” nu ne poate fi stavilă, pretext, justificare.
Pericopa femeii gârbove ni-L arată pe Hristos ca Biruitor. Fariseii ies ruşinaţi; mânia mai-marelui sinagogii e înfrânată şi făcută de basm şi de ocară, în vreme ce toţi ceilalţi participanţi şi gârbova se bucură şi preamăresc. Scena întreagă este de mare dramatism, iar lecţia – dublă – e limpede: mereu este vremea de a săvârşi binele, pe loc, fără nici o amânare, nici o căutătură a minţii ori a ochiului şi în altă parte decât într-acolo unde se află răul, ori durerea, ori necazul ce urmează a fi stârpite; mereu suntem datori a ţine piept îngustimii şi răutăţii. Amin.
În tranşeul… – de Costache Ioanid
În tranşeul cămăruţei tale, Dar tu, ţine calea ta prin gloată,
tu te rogi şi te păstrezi curat. chiuind ca cei ce dau de larg.
Dar, cum ieşi în lume, ce rafale, Când Hristos îţi este cazemată,
câte gloanţe şuieră turbat! în fărâme gloanţele se sparg.
Zboară-n jurul tău priviri deşarte, Fii ca Iosif cu priviri senine,
zvârle pofta schije pe asfalt. fii ca Lot cu sufletul curat.
Lăudăroşenia vieţii moarte Nu uita că-n lupta pentru tine
dă năvală-n care de asalt. Iadu-ntreg în Mielul Sfânt a dat.
Dacă porţi pe mână şi pe frunte Să-ţi încingi cu adevăr fiinţa,
semnul că eşti liber de cel rău, să te-ncalţi cu râvna cea de sus,
mii de demoni sar să te înfrunte, pavăză să-ţi fie-n mers credinţa,
mii de pofte bat în trupul tău. sabie, Cuvântul Lui Iisus!
Cad alături cei ce n-au putere, Orice pată de păcat, mârşavă,
zece mii în partea dreaptă cad. spal-o-n har şi fii bărbat de fier.
Clănţănesc în duh de mitraliere, Fără luptă, nimeni n-are slavă.
trag obuzierele din Iad. Fără slavă, n-ai cuvânt în Cer!
“Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului” (Efeseni 6, 11)
Istorioară – Semănatul scaiului
O femeie păcătoasă şi-a pus îndreptare la o mănăstire şi a început să ducă o viaţă sfântă. Mai avea un păcat, săraca, pe care nu-l putea lăsa: făcea şi milostenie multă şi post ţinea, dar nu tăcea din gură; să spună ea ceva de cumătra, de cumnata, de cutare. Vine la duhovnic şi-i zice:
- Părinte, am postit posturile, am făcut milostenie, fac pravila, citesc din sfintele cărţi! Dar mai vorbesc de unul, mai zic de altul, mai spun o minciună, mai spun o glumă, mai cutare…
Era primăvară, când se arau grădinile şi ogoarele. Duhovnicul îi zice:
- Uite ce este, mătuşă, nici eu nu-ţi dau canon mare; dar n-ai voie să te împărtăşeşti până nu vei face canonul acesta. Şi i-a dat mătuşii un pumn bun de sămânţă de scai zicându-i:
- Când vei ara grădina, să semeni scaiul ăsta prin grădină, cât e grădina de lungă.
Şi a semănat femeia scaiul. A crescut porumbul, dar au ieşit şi scaii. La prăşit a tăiat din ei, dar n-a putut să-i taie pe toţi. Când a venit femeia în Postul Sfintei Marii, o întreabă duhovnicul:
- Ai semănat scaii?
- Da.
- Ţi-am spus că nu-i greu. Mata ai zis că păcatele pe care le faci cu limba nu-s grele. Eu ţi-am dat să semeni scai. Du-te şi-mi adu acum înapoi toate seminţele acelea pe care le-ai semănat.
- Vai de mine, părinte, zice femeia, ce de am mai prăşit, dar din nebăgare de seamă scaii aceia au făcut sămânţă, a venit vântul şi a dus-o pe tot câmpul.
- Nu-ţi dau împărtăşanie până nu-mi aduci sămânţa înapoi, zice preotul.
- Imposibil, părinte. S-a dus sămânţa de scai! A luat-o vântul, a făcut scai, s-a înmulţit….
Vezi? Aşa sunt şi cuvintele noastre. Cuvintele noastre, dacă sunt rele, pe unde nu au ajuns? Au făcut sămânţă, au prins rădăcină şi s-a umplut lumea de cuvinte rele. Cuvintele noastre sunt sămânţa de scai. După cum nu poţi aduna sămânţa înapoi, după ce-ai semănat-o – la vreun an de zile, după ce s-a umplut câmpia de scai –, aşa nu putem să adunăm răutatea şi păcatul pe care le-am semănat noi prin limbă. De aceea trebuie mare pază a limbii.
(din volumul “Ne vorbeşte Părintele Cleopa”)
Publicat in 
Taguri: 
