Partea cea bună

Domnul a spus-o limpede: un singur lucru este de trebuință, toate celelalte sunt de însemnătatea a doua, vor apărea de la sine, în măsura în care vom avea nevoie de ele și nu trebuie să le ducem grija! Dar care este partea cea bună pe care și-a ales-o Maria și care s-a învrednicit de încuviințarea Mântuitorului? După cât se vede, Maria nu făcea nimic: ședea la picioarele Lui cufundată în discuția cu El, și cuvintele dumnezeiești îi erau izvor de credință și adevăr.

De câte ori grijile și preocupările noastre zilnice nu înăbușă în noi acest glas al Mântuitorului, de care, totuși, avem atâta nevoie pentru viața noastră duhovnicească! Adesea ne lăsăm absorbiți prea mult de de tot ce e exterior; în această vânzoleală febrilă nu mai găsim timp pentru reflecție și rugăciune. Să nu mai îngăduim să se întâmple asta, să ne amintim de Maria, să ne amintim că Domnul a numit partea cea bună ceea ce alesese ea. În fiecare zi să consacrăm neapărat o parte din timpul nostru convorbirii cu Dumnezeu.

În liniștea însingurării, înălțându-ne sufletul către El, să ne grăbim către Acest Izvor Viu, să sorbim din El cu putere pentru a împlini osteneala noastră de zi cu zi – și această putere, acest bun care este cel mai înalt dintre toate, aceasă “parte bună” nu se va lua de la noi vreodată. Amin.

Pe urmele Maicii lui Dumnezeu

Astăzi este adusă în Templu Preasfânta Fecioară, prunca Maria, viitoarea Maică a Mântuitorului şi a tuturor celor ce cred în El! Prăznuind acum, ca fii ai ei după credinţă şi după duh, această lucrare din viaţa sa, să ne silim şi să urmăm acestei lucrări, potrivit puterii şi însemnătăţii ei. Pentru că prorocul a preînchipuit: Aduce-se-vor împăratului fecioare în urma ei, cele de aproape ale ei se vor aduce ţie… aduce-se-vor în Biserica împăratului (Psalmi 44, 16, 18). Fecioarele sunt sufletele credincioşilor; Biserica împăratului este petrecerea lui Dumnezeu în adâncul cel mai lăuntric al sufletului. Dacă noi suntem credincioşi, atunci trebuie să ne suim, pe urmele Maicii lui Dumnezeu, în templul lăuntric, înaintea feţei Însuşi împăratului Dumnezeu.

Maica lui Dumnezeu a suit pe trepte. Şi suişul minţii spre Dumnezeu are treptele sale. Multe asemenea trepte putem număra. Vi le voi arăta pe cele mai însemnate:

1. Cea dintâi treaptă este întoarcerea de la păcat la virtute. Omul păcătos nu îşi aduce aminte de Dumnezeu şi de mântuirea sufletului său nu se îngrijeşte, ci trăieşte fără păs, îndestulându-şi patimile şi înclinările fără să se înfrâneze în nici un fel, îngrijindu-se doar, cel mult, ca asta să nu îi strice relaţiile cu ceilalţi. Este limpede unde îl duce pe om o asemenea cale! Însă păcătosul, în nepăsarea şi negrija sa, nu vede asta. Domnul veghează, totuşi, asupra lui. Şi se întâmplă ca fie îngerul păzitor – în inimă, fie cuvântul lui Dumnezeu – prin auz să descopere ochilor lui prăpastia spre care se îndreaptă cu ochii închişi. Când păcătosul simte primejdia stării sale şi se trezeşte în el dorinţa să scape de pierzarea ce îl aşteaptă, el ia în inima sa hotărârea nestrămutată să se lase de faptele şi obiceiurile sale rele de mai înainte şi să înceapă a trăi potrivit poruncilor lui Dumnezeu. Tocmai această schimbare în bine a vieţii sau, după cum am zis, întoarcere de la păcat la virtute este cea dintâi treaptă a suişului către Dumnezeu. Pe cel ce a păşit pe această treaptă îl vedeţi îndeletnicindu-se cu încordarea puterilor sale pentru a săvârşi această singură faptă bună. El nu pierde niciodată vremea degeaba: fie la datorie, fie cu ostenelile de familie, fie cu lucrurile evlaviei şi facerii de bine. Merge la biserică pentru slujbe îndată ce are putinţa, şi păzeşte toate rânduielile Bisericii; ajută în fel şi chip celor nevoiaşi, îşi face treaba conştiincios, rabdă, când e nevoie să rabde, şi pentru sine, şi pentru alţii, păzeşte pacea şi împacă, se deosebeşte prin statornicie şi prin seriozitate, nu flecăreşte, nu se ceartă, doarme cu măsură, mănâncă cu măsură şi aşa mai departe. Iată cea dintâi treaptă!

2. A doua treaptă este întoarcerea de la facerea de bine cea dinafară la stârnirea şi păzirea simţămintelor şi aşezărilor sufleteşti bune. Lucrurile dinafară sunt preţuite mai mult după simţămintele şi aşezările sufleteşti cu care sunt săvârşite. Aceste simţăminte nu sunt întotdeauna aşa cum trebuie, chiar dacă par astfel, şi ca atare pierd cea mai mare parte a faptelor noastre bune. De pildă, a merge la biserică este un lucru plăcut lui Dumnezeu – însă pe el se poate altoi slava deşartă, care îl face neplăcut lui Dumnezeu. Omul poate sta cu plăcere în biserică, dar pentru a trage cu ochiul la una şi la alta sau pentru a-şi gâdila auzul, potrivit mustrării Apostolului. Şi asta nimiceşte bunătatea petrecerii în biserică. Acelaşi lucru se poate întâmpla cu oricare faptă bună. Putem da milostenie, putem posti – ca să fim văzuţi; ne putem osteni mult pentru alţii – din dorinţa de a plăcea oamenilor; ne putem însingura şi răbda – din dispreţ; ne putem îndeplini îndatoririle de serviciu aşa cum trebuie – din interes şi din dorinţa de câştig nedrept. Aşa că dacă vom urmări întreaga sumă a faptelor noastre bune şi vom judeca cu asprime simţămintele cu care au fost săvârşite ele, s-ar putea să iasă la iveală că acestea nu înseamnă nimic – sunt nimicite de netrebnicia simţămintelor ascunse îndărătul lor. Şi este păcat!

Aşadar avem nevoie să luăm aminte cu de-amănuntul ca nici un simţământ rău, nici o aşezare sufletească rea să nu întineze faptele noastre bune. La început, când cel ce s-a întors de la păcat de-abia se dezvaţă de faptele şi obiceiurile păcătoase şi se deprinde cu facerea de bine, nu are când să-şi urmărească simţurile, chiar dacă lucrul acesta nu este cu neputinţă şi nici măcar neobişnuit. Mai apoi însă, după ce s-a deprins cu facerea de bine şi s-a statornicit în rânduiala vieţii îmbunătăţite şi evlavioase, el trebuie negreşit să intre înlăuntrul inimii sale şi să îşi cerceteze simţămintele cu de-amănuntul.

Această întoarcere de la facerea de bine cea dinafară la îmbunătăţirea simţămintelor şi aşezărilor sufleteşti lăuntrice este cea de-a doua treaptă în suişul spre Dumnezeu. Ea se numeşte petrecere lăuntrică, luare-aminte a minţii, trezvie, deosebire a gândurilor sau curăţire a inimii. Această lucrare stă pe de-a-ntregul în a goni simţămintele rele şi a le atrage, a le stârni şi a le întări pe cele bune… începând dis-de-dimineaţă, zice Sfântul Diadoh, stai la intrarea inimii şi taie capetele gândurilor rele ce ies de acolo. Pentru că orice lucru va trebui să facem, îndată se iţeşte din inimă un gând rău ca să-l întineze. Datoria noastră este de a izgoni gândul rău,  punându-l pe cel bun în locul lui, şi a săvârşi lucrul cu gândul acesta bun. De pildă, vă pregătiţi să mergeţi la biserică, şi vin gândurile: „Îmbracă-te mai bine, ca să se uite lumea la tine…”, sau: „Mergi, mergi, acolo o să-l vezi pe cutare sau o s-o vezi pe cutare…”, sau şi: „Du-te, ca să zică lumea că eşti evlavios…”, şi aşa mai departe. Toate acestea trebuie alungate şi în locul lor trebuie primit în inimă simţământul îndatoririi de a fi în biserică întru slava lui Dumnezeu, şi cu simţământul acesta trebuie mers la biserică. La fel trebuie să facem şi în toate celelalte.

3. A treia treaptă este întoarcerea dinspre sine spre Dumnezeu, care este alcătuită din starea cu mintea şi cu inima înaintea feţei lui Dumnezeu, ceea ce şi înseamnă de fapt intrare în cele mai dinlăuntrul catapetesmei pe calea cea nouă şi vie. Primele două trepte sunt numai pregătire pentru aceasta, însă de aşa fel că fără ele nu se poate – şi, pe de altă parte, fără cea din urmă ele nu duc la scop. Începutul ei stă în a te întări în gândul la aceea că Dumnezeu este de faţă. Oriunde ai fi, orice ai face, să îţi dai seama că atotvăzătorul ochi al lui Dumnezeu este aţintit asupra inimii tale şi o pătrunde.

Această aşezare sufletească vine de la sine înlăuntrul nostru după împăcarea gândurilor şi curăţirea inimii de patimi, care au loc pe a doua treaptă. Pentru că Domnul grăieşte astfel: Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu (Matei 5, 8). Însă nu numai în vedere ca stare rece înaintea lui Dumnezeu este esenţa acestei trepte. Acesta e doar pridvorul, ca să zic aşa, iar treapta în sine este a năzui cu inima către Dumnezeu uitând de tot ce este în tine şi în jurul tău, a dispărea în Dumnezeu, altfel spus a fi răpit la El. Sfinţii Părinţi numesc aceasta extaz, adică ieşire din rânduiala cea obişnuită a vieţii şi cufundare în Dumnezeu.

Pentru a vă aduce mai pe înţeles ceea ce vreau să spun, vă voi da o pildă: despre un oarecare Bătrân se spunea că îşi amintea de sine doar până la prima „slavă”, adică timp de trei psalmi, după care se cufunda în vederea dumnezeiască şi aşa, în chip gândit, se ruga fără cuvinte Domnului, stând în picioare nemişcat. Despre alt Bătrân se spunea că seara se punea la rugăciune întorcându-se cu faţa spre răsărit, îşi ridica mâinile, era răpit la Dumnezeu şi aşa rămânea fără schimbare până când soarele, răsărind, îl cobora din înălţimea cea fericită cu loviturile razelor sale.

Tocmai aceasta este răpirea înaintea feţei lui Dumnezeu, altfel spus intrarea în cele mai dinlăuntru, de care ne-a adus aminte Intrarea în Biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care o prăznuim astăzi. De fapt, aceasta e starea ei cea mai înaltă; felul în care se vădeşte starea aceasta de obicei, la începuturile sale, este arderea inimii, altfel spus aprinderea simţămintelor în timpul citirii, al rugăciunii, al facerii de bine, acasă şi la biserică, la treabă şi pe drum. Rodul ei este rugăciunea. Simţământul cade asupra inimii – omul intră cu conştiinţa înlăuntru şi nu mai vrea să aibă nimic în gând afară de Dumnezeu. Dacă el se roagă în starea aceasta, nu se mai satură de metanii şi de suspinări rugătoare către Dumnezeu. Arderea inimii îl face fericit şi el şi-ar dori să fie totdeauna în starea aceasta dacă ar fi cu putinţă, după cum încredinţează Macarie Egipteanul. Iată, cine a început să ajungă la asemenea stări a păşit pe a treia treaptă, adică a început să suie de la sineşi la Dumnezeu! Aceasta este marginea suişurilor, însă margine fără margine, pentru că Dumnezeu este nesfârşit!

Iată, deci, cele trei trepte ale suişului în urma Preasfintei Fecioare înaintea feţei lui Dumnezeu! Pe care dintre ele ne aflăm, fraţilor? Pe prima, pe a doua sau pe a treia? Însă pe oricare ar sta omul, tot este bine. Dar dacă cineva se tăvăleşte în păcat şi în patimi fără să se îngrijească de mântuire, e foarte rău! Şi dacă s-a întors cineva de la păcat şi a păşit pe calea virtuţii, acela este deja de partea cea bună. Numai să nu stea pe loc, pentru că lucrul acesta este primejdios, ci să se tot mişte înainte câte puţin, uitând cele ce sunt în urmă şi către cele dinainte tinzând, cum a dat poruncă Apostolul (Filipeni 3, 14). Amin!

Intrarea în Biserică a Maicii Domnului

La începutul Postului Naşterii Domnului, Biserica a rânduit o sărbătoare prin care o preacinstim pe Sfânta Fecioară Maria, cea care avea să devină Maica Domnului nostru Iisus Hristos.

Alegerea Mariei nu a fost întâmplătoare. Trecuseră atâtea generaţii de oameni până ce avea să se ivească „cea plină de har”, „vasul cel ales” dintru care Cel necuprins a luat trup omenesc. Ea însăşi a fost rodul rugăciunii şi al dăruirii părinţilor săi, Ioachim şi Ana, oameni drepţi înaintea lui Dumnezeu. Căci ei, fiind sterpi şi neroditori, numai prin rugăciuni, post şi milostenie au dobândit această pruncă, Maria. “Doamne, de ne vei da nouă un prunc, ziceau ei, noi îl vom închina Bisericii Tale pentru toată viaţa, numai să nu ne laşi sterpi şi neroditori, spre ocara lumii”. Aducându-şi aminte de această făgăduinţă, pe când Maria avea trei ani, părinţii au adus-o la Templul din Ierusalim, pentru a o închina lui Dumnezeu, chiar dacă era singurul lor copil. Au condus-o la Templu împreună cu rudele lor; un grup de fecioare cu lumânări aprinse în mâini îi însoţeau, cântând psalmi iar nevăzut mergeau mulţime de îngeri şi Însuşi Împăratul cerului şi al pământului, Iisus Hristos.

Când au ajuns la Ierusalim, după o cale de trei zile, s-a făcut şi acolo o minune preaslăvită. Fiind încă mică, părinţii au vrut să o ajute pe fetiţă să urce treptele dar, spre surprinderea tuturor, Maria, prin harul divin, a urcat repede toate treptele, fără a se mai opri conform ritualului. Apoi, luând-o în braţe marele prooroc Zaharia (tatăl Sfântului Ioan Botezătorul) care era şi arhiereu şi căruia i se descoperise de la Dumnezeu cine este această dumnezeiască pruncă, a dus-o în biserică şi, după ce a închinat-o, a făcut un lucru cu totul neobişnuit şi cu totul neîngăduit de Legea Veche: a adus-o pe Fecioara Maria, nu în Sfânta unde intrau preoţii, ci după a doua catapeteasmă, în Sfânta Sfintelor, unde doar Marele Preot avea voie să intre şi doar o singură dată pe an, după ce aducea jertfe pentru sine şi pentru popor.

După ritualul de primire la Templu, Proorocul Zaharia a încredinţat-o pe Preacurata Fecioară Maria fecioarelor mai în vârstă care vieţuiau la Templu în partea numită “aripa fecioarelor”, unde a locuit 12 ani. Numai rugăciunea o făcea în Sfânta Sfintelor.

Fiind foarte luminată de Duhul Sfânt aici a învăţat Fecioara Maria toată Scriptura, precum şi lucrul de mână. Priveghea de seara până dimineaţa în Sfânta Sfintelor, cugetând adânc şi rugându-se lui Dumnezeu. În zorii zilei adormea puţin, apoi iar se scula la rugăciune. Şi era pururea în genunchi de la ceasul al treilea până la al nouălea, când se ducea la locaşul fecioarelor şi începea lucrul mâinilor. Însă, cum spun Sfinţii Părinţi, pururea era în rugăciune şi cugeta la legea lui Dumnezeu ziua şi noaptea. Seara la ora şase venea Arhanghelul Gavriil şi-i aducea Fecioarei Maria hrană îngerească din cer în Sfânta Sfintelor. Arhanghelul Gavriil îi tâlcuia şi locurile mai greu de înţeles din Biblie, pregătind-o pentru Vestea cea bună.

Aşa a fost petrecerea Preasfintei Fecioare Maria în Sfânta Sfintelor. Inima ei era în cer, iar trupul ei curat era în Sfânta Sfintelor, ca un înger cuvântător şi dumnezeiesc căreia îi slujea cel mai mare peste arhangheli, Arhanghelul Gavriil.

Intrarea Maicii Domnului în Biserică a fost primul semn din rânduiala bunăvoinţei lui Dumnezeu de a mântui neamul omenesc. Amintirea acestui moment sfânt din viaţa Maicii Domnului trebuie să ne fie un îndemn puternic de a căuta să urmăm această cale a bunătăţii, a iubirii, a sfinţeniei – calea vieţii veşnice alături de Dumnezeu. Intrarea Maicii Domnului în Biserică este o chemare sfântă pentru toţi credincioşii de a frecventa Casa Domnului în duminici şi sărbători. Sf. Ioan Gură de Aur zice: “Nu te depărta de Biserică! Nimic nu e mai puternic decât ea! Speranţa ta e Biserica, mântuirea ta e Biserica, Scriptura ta e Biserica. Ea este mai înaltă decât cerul, mai întinsă decât pământul. Nu îmbătrâneşte niciodată, ci este pururi înfloritoare”.

Maica Domnului stă mereu în genunchi înaintea Preasfintei Treimi, fiind mijlocitoarea şi rugătoarea noastră caldă către Stăpânul făpturii; ea se roagă pentru toate mamele creştine şi pentru copiii lor, pentru toţi cei ce cred în Dumnezeu şi împlinesc poruncile Lui, pentru pacea lumii, pentru iertarea păcatelor şi mântuirea tuturor oamenilor. Amin.