“Zis-a Domnul: Dacă veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre.

Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi întunecă feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor.

Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.

Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură.

Cum ar trebui să fie postul nostru pentru a fi primit de Dumnezeu?

Pentru a-şi dobândi roade folositoare de suflet şi mântuitoare, înfrânarea trupească de la anumite mâncăruri, băutură şi plăceri trebuie să fie dublată de un post duhovnicesc.

În evlavia ortodoxă, s-a impus un aşa-numit “decalog al postului“, adică zece poveţe sau reguli ce trebuie urmărite atunci când postim, dacă vrem ca postul sau înfrânarea noastră să fie o adevărată “înflorire” a sufletului:

1. Înfrânează-te de la mâncare, băutură şi de la orice plăcere trupească!

2. Nu ţine ură, vrăjmăşie sau invidie în inimă; mergi şi te împacă cu cei ce ţi-au greşit! Iartă din toată inima ta pentru ca şi Domnul să te ierte pe tine!

3. Spovedeşte-te cât mai grabnic la preot! Mărturiseşte toate păcatele, greşelile şi patimile! Ai grijă: păcatul cel mai mare este acela care te stăpâneşte pe tine! Leapădă-l!

4. Nu te certa, nu blestema, nu înjura! Cei care înjură se aseamănă celor ce au scuipat faţa lui Hristos în timpul patimilor Sale!

5. Roagă-te în fiecare zi, dimineaţa şi seara, după puterile tale! Însoţeşte rugăciunea ta smerită cu îngenuncheri şi metanii! Roagă-te şi pentru duşmani, ca Domnul să aducă pace şi înţelegere între toţi!

6. Fă milostenie după puterile tale! Dă de pomană acolo unde sunt văduve, orfani, săraci, familii nevoiaşe sau cu mulţi copii!

7. Întoarce la credinţă pe un om păcătos şi neştiutor, dă-i un sfat bun, îndeamnă-l la o faptă bună, vino împreună cu el la biserică!

8. Mergi şi vizitează un bolnav, un muribund, un infirm sau un neputincios; uşurează suferinţa lui, după puterile tale!

9. Pomeneşte-i pe cei morţi, după rânduielile Bisericii!

10. Ai grijă să nu te mândreşti cu postul tău şi cu nimic din ceea ce faci bun, ci în fiecare zi să-ţi spui:Slugă netrebnică sunt, pentru că nu am făcut decât ceea ce eram dator să fac!”

Duminica iertării

Această duminică, a Izgonirii lui Adam din Rai, a fost numită de Sfinţii Părinţi şi Duminica iertării, pentru a ne arăta că nimeni nu poate intra cum se cuvine în rânduiala postului dacă nu este în pace cu semenii. Cântările Vecerniei acestei duminici anunţă începutul postului, iar la sfârşitul ei cei prezenţi îşi cer iertare unii de la alţii, într-o rânduială emoţionantă. Tot așa, creștinii se iartă cu cei din familie, cu vecinii și cu toți cei cu care au sau nu vreo pricină.

Iar începând de mâine, timp de patru zile, de luni până joi, se citeşte, în biserică, “Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul”, o prea frumoasă rugăciune de pocăinţă.

Să începem aşadar Sfântul Post prin a ierta tuturor şi prin a cere iertare Domnului şi tuturor celor cărora le-am greşit; să ne ridicăm din căderea lui Adam pe scara celor patruzeci de zile ale Postului Mare cu post, cu rugăciune şi cu milostenie, crescând duhovniceşte în credinţă, în dragoste şi în nădejdea mântuirii, până vom ajunge înaintea lui Hristos Înviat şi în lumina cea neapusă a Preasfintei Treimi. Amin.

(basilica.ro; ziarullumina.ro)

Sus să avem inimile!

Căci unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta. (Matei 6, 21)

Iată, în timpul Sfintei Liturghii preotul vestește în numele Bisericii înaintea săvârșirii Tainei preacerești: Sus să avem inimile! Altfel spus, să ne înălțăm inimile către Dumnezeu, să ne rupem de toate cele pământești – și cine este în stare să se înalțe Sus cu hotărâre măcar în aceste clipe înfricoșătoare și atotmântuitoare dacă gândurile și inimile noastre sunt atât de prinse cu comorile, plăcerile, grijile pământești, cu obiectele împătimirilor noastre lumești? Cât de des sapă inima noastră hoții duhovnicești chiar și în aceste clipe, furându-ne luarea-aminte, credința și iubirea de Dumnezeu și evlavia față de Taina mântuitoare, față de această Jertfă de mijlocire, de împăcare și de mulțumire adusă pentru întreaga lume! Și de ce? Fiindcă unde sunt comorile noastre, acolo sunt și inimile noastre. Fiindcă noi, mergând la biserică pentru a lua parte la săvârșirea cereștii Taine, nu ne-am curățit inimile de patimi, nu am lăsat orice păcat dincolo de pragul bisericii, am uitat că stând în biserică suntem datori să stăm ca în cer, fiindcă aici sunt altarul lui Dumnezeu și jertfa cea Cerească, înfricoșătoare, mântuitoare; aici puterile cerești slujesc împreună cu noi în chip nevăzut, iar dimpreună cu ele sunt Preasfânta Împărăteasă a cerului și a pământului și sfinții toți.

Iată, vin zile de post și de pocăință, în care trebuie să ne cunoaștem păcatele, să ni le aducem aminte, să ne îndurerăm pentru ele, să ne frângem inima, să ne pocăim și să ne îndreptăm. Cum va fi postul nostru? Cum va fi pocăința noastră? Dacă comoara noastră este Dumnezeu, sfânta Lui voie, dreptatea Lui și viața veșnică cu bunătățile ei nesfârșite, și postul nostru va fi adevărat, neprefăcut, și pocăința noastră va fi neprefăcută, înflăcărată, neclintită și neschimbată, fiindcă doar o asemenea pocăință ne înapoiază comoara neprețuită pe care am pierdut-o păcătuind: pe Domnul Dumnezeu și Harul Său – dar dacă, la fel ca înainte, ne vom face comoară, idol, din trupul nostru mult-pătimaș, din lumea preacurvară și păcătoasă cu bunătățile ei înșelătoare, amăgitoare, însă degrab trecătoare, și postul nostru va fi neadevărat sau nu va fi deloc, și pocăința noastră va fi numai de suprafață și, ca urmare, nesinceră, nehotărâtă, neroditoare, lucru de care Dumnezeu să ne izbăvească pe fiecare, pentru că o asemenea pocăință e nesimțire păcătoasă, nerecunoștință față de Dumnezeu, Care din milostivirea Sa cea nesfârșită ne-a dăruit darul pocăinței nouă, păcătoșilor, spre viață veșnică, este călcare în picioare a darurilor Duhului Celui Sfânt, Care curățește păcatele noastre pentru meritele lui Hristos și ne sfințește sufletele și trupurile.

Așadar, luați aminte la voi înșivă cu osârdie, ca să vedeți unde este comoara voastră: pe pământ sau în cer! Căci unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră. Amin.

(Sfântul Ioan de Kronstadt)

Din dragoste pentru Dumnezeu

Cel ce este îndrăgostit de o persoană citeşte şi reciteşte scrisorile pe care le-a primit de la ea. Când iubim pe Dumnezeu şi dorim să-I împlinim voia Lui, Îi citim scrisorile Lui către noi, adică Sfânta Scriptură şi Scrierile Sfinţilor Părinţi, care sunt prietenii lui Dumnezeu. De aceea, postul însoţit de mai multe rugăciuni, cântări şi citiri duhovniceşti devine izvor de bucurie şi de libertate duhovnicească.

Postul unit cu rugăciunea ne ajută să vedem mai întâi chipul lui Dumnezeu în fiecare om, lumina din el, mai mult decât răul pe care l-a făcut. Amin.

(Preafericitul Părinte Daniel)

Postul Mare

Multă lume ignoră sau nu doreşte să cunoască sensul acestor zile (ale Postului Mare), continuându-şi viaţa monotonă de fiecare zi. Omul se plânge că viaţa îl oboseşte, totuşi nu face nici un pas spre o schimbare esenţială. Dietă severă ţine, dar post nu. La psiholog merge, la televizor stă cu orele, dar la duhovnic nu se duce, nici la biserică. Omul de azi nu vrea să dea şi el ceva, vrea doar să primească, fără osteneală şi fără nici o jertfă personală. Se teme să se privească pe sine în ochi. Sistematic fuge de sine însuşi. Se zbate în golul său lăuntric.

Postul Mare funcționează ca un aparat de radiografiere, ca un aparat fotografic, ca o oglindă. Într-un anume fel, nu-l dorim, tocmai pentru că ne va dezvălui realitatea noastră ascunsă. Duhul consumului, al traiului uşor, al cugetului nesmerit nu îl lasă pe om să se elibereze de multe lucruri inutile care i-au umplut viaţa. Postul Mare este un popas în goana obişnuită a vieţii şi un prilej de transfigurare.

Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, care în toată această perioadă se spune de sute de ori la sfintele slujbe, ne îndeamnă să părăsim duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert şi să dobândim curăţie, gând smerit, răbdare şi dragoste.        Această rugăciune frumoasă şi plină de înţeles se încheie cerând de la Dumnezeu:„dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile şi să nu osândesc pe fratele meu”. Să lăsăm, adică, bârfa, judecata celuilalt, critică aspră care neîncetat ne urmăreşte şi să ne îndreptăm asupra noastră înşine, corectându-ne greşelile.

Postul Mare urmăreşte să ne întoarcem către propriul sine şi contribuie la tămăduirea noastră de bolile duhovniceşti care ne întunecă mintea, ne îngreuiază şi ne amărăsc viaţa. Dacă vom reuşi să ajungem la o anume măsură de autocunoaştere şi de pocăinţă, atunci Postul Mare nu va fi pentru noi o perioadă posomorâtă şi neroditoare, nu va fi un simplu răstimp plin de îndatoriri morale, ci un prilej de înmuiere a inimii noastre împietrite, care ne va duce la iubire de oameni şi de Dumnezeu.

În timpul Postului Mare adesea apar ispite, încercări, scandaluri şi căderi. Acestea ne vin ca să ne maturizăm mai mult, ca să ne echilibreze şi să ne cuminţească. Viaţa creştinilor, să nu uităm niciodată acest lucru!, este una a Crucii. Fără răstignire nu vine Învierea.

Postul Mare este o frumoasă şi bună pregătire, un coridor semiîntunecat care conduce către cămara cea plină de lumină. Picioarele pe care umblă Postul Mare sunt rugăciunea şi postul. Însă rugăciunea şi postul fără smerenie şi dragoste nu aduc nici un rod. Postul şi rugăciunea ţintesc să tempereze egoismul nostru. Amin.

“Nu postul în sine este greu de ținut sau fără folos, ci îl face greu lipsa de smerenie, de căință, de obișnuință, de înțelegere și nerecunoașterea păcatelor noastre, trufia și puținătatea duhovnicească a celui care nu se mărturisește ca păcătos și vinovat înaintea lui Dumnezeu, dator cu umilință și cu îndreptare.

Este un păcat a nesocoti postul, defăimându-l, și a-l ține de formă, nerespectându-l și nefolosindu-l pentru adevărata pocăință și îndreptare sufletească.” Amin.

(Pr. Teodor M. Popescu  – “Meditații teologice“)

Nu-ţi privi uşor păcatul – de Traian Dorz

Nu-ți privi ușor păcatul

care-l faci când nu asculți

- uită-te cum neascultarea

i-a zdrobit pe-atât de mulți.

Nu-ți privi ușor păcatul

clipei peste care treci,

- un prilej pierdut acuma

poate fi pierdut pe veci.

Nu-ți privi ușor păcatul

ruperii de soțul tău,

- mulți, lăsându-se ispitei,

au ajuns nespus de rău.

Nu-ți privi ușor păcatul

că n-asculți când ești chemat,

- viitorul neascultării

este-un blestem necurmat.

Nu-ți privi ușor păcatul

nepăsării de Hristos,

- râsul nebunesc se plânge

cel mai lung și dureros.

Nu-i păcat ușor pe lume,

orișice păcat e greu

- fiecare naște-un demon

și-ți ucide-un dumnezeu.

Rugăciunea de taină

“Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta și, închizând ușa, roagă-te Tatălui tău, Care este întru ascuns;

și Tatăl tău, Care vede întru ascuns, îți va răsplăti ție la arătare.” (Matei 6,6)

La temelia fiecărei vieți sfinte trebuie să se afle o convorbire vie, statornică, a sufletului cu Dumnezeu, în tainița inimii, departe de oameni, față către față, dacă se poate spune așa, cu Domnul Însuși. Întreaga însemnătate a rugăciunii stă în această relație nemijlocită, strânsă și personală a omului cu Dumnezeu, prin care omul află intrare la tronul Celui Preaînalt. Fără îndoială, peste tot și întotdeauna suntem în prezența lui Dumnezeu, dar Însuși Hristos ne-a arătat că trebuie neapărat să ne retragem pentru a ne ruga în singurătatea odăii noastre, și experiența ne arată întregul folos al unei asemenea retrageri atunci când devine obișnuință. Acolo, în acest sanctuar al nostru, departe de tot ce este pământesc, omenesc, vom găsi izvor de apă vie pentru a ne potoli setea duhovnicească, iar flacăra credinței ni se va aprinde cu puteri noi; acolo ne vor fi date aripi pentru a zbura fără de primejdie peste adâncul îndoielilor și păcatului.

Deși Domnul nu cere de la noi rugăciuni lungi și nu socoate a fi un merit rostirea de vorbe multe, trebuie totuși ca, începând ziua, în care poate că ne așteaptă nu puține griji și greutăți, să prindem puteri noi în singurătatea odăii noastre. Acolo vom pune la picioarele Lui tot ce ne sperie la lucrarea ce ne așteaptă și, chemând binecuvântarea Lui asupra lucrării acesteia, luminați de lumina Lui, plini de Duhul Lui, înarmați cu rugăciunea, să ieșim fără frică în întâmpinarea încercărilor care ne așteaptă.

Istorioară - Toţi ochii sunt la antrenor

Adeseori când cineva zice în prezenţa unui creştin mai râvnitor sau a unei feţe bisericeşti o glumă mai deplasată sau ia numele Domnului în deşert şi descoperă cu ruşine că acesta nu e de acord cu cele spuse, omul zice spăşit:„Doamne iartă-mă“. Aceste momente sunt prilejuri rânduite de Dumnezeu ca să ne aducem aminte că indiferent dacă e vreun preot sau nu prin apropiere, Împăratul Hristos e mereu de faţă.Ne ducem viaţa în prezenţa Lui necontenit. EL, nu preotul sau creştinul de rând, este Cel ce ne va judeca la sfârşit. Şi noi toţi trebuie să fim atenţi la cuvântul Lui.

Aţi văzut că dacă în tribunele unui stadion se află 60.000 de oameni care huiduie sau dau tot felul de sfaturi jucătorilor de pe teren, aceştia iau aminte doar la un singur om – antrenorul – care stă cu ochii pe ei şi pe a cărui strategie trebuie să o pună în aplicare.

Oare nu e la fel şi cu noi, creştinii? Viaţa nu se trăieşte după capriciile a 60.000 de spectatori care ne trag în tot atâtea direcţii, ci după regulile unei singure Persoane, Hristos, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor,Care e totdeauna prezent alături de noi.