„Iar după aceste zile, Elisabeta, femeia lui Zaharia, a zămislit şi cinci luni s-a tăinuit pe sine, zicând: «Că aşa mi-a făcut mie Domnul în zilele în care a socotit să ridice dintre oameni ocara mea».

Iar în a şasea lună a fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. Şi intrând îngerul la ea, a zis: «Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei».

Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta în sine: «Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta?».

Şi îngerul i-a zis: «Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele Lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt Se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit».

Şi a zis Maria către înger: «Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?».

Şi răspunzând, îngerul i-a zis: «Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu Se va chema. Şi iată Elisabeta, rudenia ta, a zămislit şi ea fiu la bătrâneţea ei şi aceasta este a şasea lună pentru ea, cea numită stearpă. Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă. ».

Filă din Acatist- de Zorica Laţcu (Maica Teodosia)

Bucură-te, leagăn alb de iasomie,
Către care-n roiuri fluturii coboară,
Bucură-te, raza stelei din vecie,
Şipot care curge lin cu apă vie,
Bucură-te, Maică pururea Fecioară,
Dulcea mea Marie.

Bucură-te, brazdă plină de rodire,
Munte sfânt, în care s-a-ngropat comoara,
Bucură-te, cântec tainic de iubire,
Clopot de chemare, cântec de mărire,
Bucură-te, Maică pururea Fecioară,
Blândă fericire.

Bucură-te, floare fără de prihană,
Albă ca argintul nopţilor de vară,
Spicul cel de aur veşnic plin cu hrană
Mirul care vindecă orice fel de rană,
Bucură-te, Maică pururea Fecioară,
Ploaia cea de mană.

Bucură-te, mărul vieţii care-nvie,
Pomul greu de roadă-n plină primăvară.
Bucură-te, iarăşi, ţărm de bucurie,
Dintru care curge miere aurie,
Bucură-te, Maică pururea Fecioară,
Sfânta mea Marie.

“Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!”

Sărbătoarea de astăzi este numită Buna Vestire (sau Blagoveştenie, în popor) întrucât ne aduce Vestea cea Bună a mântuirii, aşteptată de zeci de veacuri de întreaga omenire şi ne aminteşte despre o bucurie ce a unit cerul şi pământul, Creatorul şi creatura Sa, în dorinţa de a reda omului chipul şi asemănarea cu Dumnezeu. Bucuria zilei de astăzi izvorăşte din hotărârea Sfintei Treimi de a trimite în lume pe Dumnezeu-Fiul.

Şi cum păcatul a intrat în lume printr-o femeie, tot prin femeie trebuia să se pună capăt întunericului. De data aceasta a fost aleasă cea mai sfântă fecioară de pe faţa pământului, Maria din Nazaretul Galileei. Fecioara Maria trăise la templu în curăţie şi sfinţenie, muncind şi rugându-se neîncetat. Ea era o copilă curată şi smerită, cu o credinţă puternică şi o iubire sfântă care se îndrepta doar către Dumnezeu. Sufletul ei era candelă de lumină, ca o grădină de pace şi binecuvântare.

Şi fiindcă prin ea avea să se vindece firea umană, n-a primit vestea cea bună de la oameni, ci de la Dumnezeu, prin slujitorul Său apropiat, Arhanghelul Gavriil. După ce dusese vestea naşterii lui Ioan Botezătorul Elisabetei, mătuşa Sfintei Fecioare, după şase luni, Arhanghelul Gavriil vine la locuinţa tinerei fecioare Maria.

Sfântul Grigorie Palama spune că Buna Vestire s-a petrecut într-o zi de vineri, la ceasul al şaselea, adică în ziua şi-n ceasul în care au păcătuit primii oameni, născătorii neamurilor, zi în care avea să se întâmple şi jertfa Crucii de pe Golgota mântuirii.

Deci, Arhanghelul Gavriil venind la Sfânta Fecioară sub forma unui tânăr strălucitor cu o floare de crin în mână, i-a zis:  „Bucură-te ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu Tine, binecuvântată eşti tu între femei.” Fecioara s-a spăimântat şi s-a tulburat la vederea îngerului şi mai ales la auzirea cuvintelor lui; ea a amuţit şi cugeta în sinea ei: «Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta?». Aducându-şi aminte cum şarpele a înşelat pe Eva şi pe Adam în rai, gândea întru sine: “Oare ce este lucrul acesta, ce mi se arată? Vreo nălucire sau ispită? Să nu fie cumva vreo înşelăciune de la diavolul!” Sfânta Fecioară, cunoscătoare a Legii mozaice, nu putea să-şi explice asemenea urare. Emoţiile sfinte o nelinişteau şi, mai mult, o duceau într-o stare de frică, mai ales că nu auzise, nu citise şi niciodată învăţătorii de la Templu nu-i spuseseră că îngerii se arată oamenilor în afara locaşurilor sfinte, dar mai ales femeii, considerată spurcată de la căderea în păcat până acum…

Nu era nimic mincinos, prefăcut sau înşelător în ea, ci totul era copilăros – simplu, neprihănit, curat şi nevinovat. Ea n-a văzut în sine desăvârşiri, măcar că sufletul şi trupul său erau împodobite cu ele, şi nu înţelegea cum puteau s-o privească pe ea asemenea laude, şi asta în aşa măsură că trimisul ceresc a fost nevoit să o ridice întrucâtva din umilirea ei de sine, însă totuşi nu prin descrierea vredniciilor ei, ci prin arătarea bunei voiri a lui Dumnezeu:„Nu te teme, Marie, căci ai aflat har de la Dumnezeu” – nu de la vrednicia ta vor fi toate acestea, ci harul va să lucreze în tine.

Sufletul Fecioarei Maria liniştindu-se, vestitorul înaripat al lui Dumnezeu îi vesteşte cea mai de preţ veste din ceruri:“Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt Se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit.”

Auzind această veste, Fecioara Maria, în curăţia ei ca de copil, l-a întrebat pe vestitorul cel neobişnuit: “Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?” Aceste cuvinte nu arată neîncrederea ei în bunavestire a îngerului, ci curăţia şi nevinovăţia ei.

Cuvântul îngerului nu este o poruncă şi nici vestirea unui fapt împlinit. Buna Vestire anunţă, deocamdată, doar faptul că Dumnezeu o alesese pe ea, Maria, să devină mama Fiului Său. Ea e lăsată să hotărască singură, în deplină libertate a cugetului. Îngerul aşteaptă din gura Mariei un singur cuvânt. Îl aşteaptă Dumnezeu, dar în acelaşi timp îl aşteaptă toată suflarea, căci, întrebând-o pe ea, Dumnezeu ne întreabă pe noi, iar prin răspunsul ei urmează să se pronunţe întreaga omenire. „Iată, Eu stau la uşă şi bat!”

Adâncimea smereniei care a fost în inima Preasfintei Fecioare Maria nu se poate grăi în cuvinte, căci ea, auzind şi înţelegând de la Arhanghelul Gavriil că va zămisli de la Duhul Sfânt şi va naşte pe Fiul lui Dumnezeu, nu s-a înălţat cu inima, ci cu mare smerenie socotindu-se pe sine o simplă roabă, a zis: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” Aici, cu adevărat, s-a împlinit cuvântul Sfintei Evanghelii, care zice: „Cine se va smeri pe sine, se va înălţa” (Mt 23,12). Numai Fiul ei, Mântuitorul şi Înnoitorul întregii zidiri o va întrece prin smerenia şi ascultarea Lui.

În clipa aceea, când Fecioara a acceptat porunca şi a rostit cuvântul „Fie mie după cuvântul tău!”, S-a şi zămislit Iisus Hristos în preacuratul ei pântece.

Deşi se numeşte Buna Vestire a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, aceasta este şi o sărbătoare împărătească a Mântuitorului Iisus Hristos, pentru că Cel ce a binevoit a Se întrupa pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire trebuie sărbătorit în primul rând.

De asemenea, auzim în textul Evangheliei de astăzi cum întreaga Sfântă Treime este prezentă în zămislirea Fiului lui Dumnezeu. Numai Fiul Cel veşnic al lui Dumnezeu se zămisleşte ca Om din pântecele Fecioarei Maria ca urmare a lucrării Duhului Sfânt asupra ei, dar este prezent şi Tatăl cu umbrirea, cu prezenţa.

Dacă ne gândim la faptul suprafiresc al întrupării, ne dăm seama că viaţa Fecioarei Maria a fost mai presus de fire şi totuşi ea a trăit printre noi. Cinstirea adusă de către noi trebuie făcută cu atâta curăţie sufletească încât cugetul nostru să fie aşa ca şi crinul din mâna arhanghelului; dacă arhanghelul i s-a închinat, noi, credincioşii, trebuie să-i aducem supracinstire şi să o purtăm cu evalvie în inimile noastre. În vreme ce pentru Domnul Hristos avem un dublu sentiment, de iubire pentru Mântuitor, dar şi de teamă pentru Judecător, pentru Maica Domnului nu avem decât unul, cel de iubire, pentru aceea că Maica Domnului niciodată nu ne va judeca, ci ea pururea se roagă pentru noi.

Evenimentul Bunei Vestiri, depăşind hotarele timpului şi ale spaţiului, rămâne mereu actual în viaţa Bisericii. Crearea lumii – întru începuturi – şi recrearea ei – prin întruparea Domnului, binevestită de Arhanghel – cer o a treia schimbare – de această dată personală, a fiecăruia dintre noi. Căpătăm starea de om nou în momentul în care şi noi, în smerenie şi ascultare, răspundem chemării, ca oarecând Fecioara: “Fie”. De aceea, urmând exemplul Maicii Domnului, rugăciunea noastră ar trebui să fie: Da, Doamne! Eu sunt robul Tău. Fie mie după cuvântul Tău! Amin.

Surse: Sf. Nicolae Velimirovici, Sf. Teofan Zăvorâtul, ÎPS Bartolomeu Anania, Arhim. Ilie Cleopa; Arhim. Timotei Aioanei;Diac. P.I. David, ziarullumina.ro; basilica.ro

Rolul Maicii Domnului în iconomia mântuirii

Maica Domnului a fost aleasă de Dumnezeu ca să fie mamă a Fiului lui Dumnezeu întrupat, mama Mântuitorului. Deci Maica Domnului are importanţă prin existenţa ei şi apoi prin mijlocirile ei, cum a mijlocit la Cana Galileii, când a zis: „Nu mai au vin” (Ioan 2, 3). Aşa mijloceşte pentru binele nostru, pentru că Maica Domnului este şi mama noastră, nu-i numai mama Mântuitorului, ci e mama tuturor creştinilor. Şi noi credem în mijlocirile Maicii Domnului şi cerem ajutorul de mijlocire al Maicii Domnului.

„Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi”. Amin.

(Părintele Teofil Părăian – Din ospăţul credinţei)

Marea nevoinţă a Maicii Domnului

Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău! (Luca 1, 38)

Preasfânta Fecioară Maria este exemplul deplinei supuneri și al nesfârșitei smerenii. “Vestea cea bună” pe care i-a adus-o îngerul ar fi trebuit să o încremenească de uluire, fiind un lucru neașteptat, necunscut, măreț și înspăimântător în măreția sa. În cele prevestite totul era nou pentru ea, și ar fi fost de așteptat ca sufletul nepregătit al tinerei fecioare ori să se tulbure, ori să se îngâmfe de soarta excepțională care se deschidea înaintea ei – însă în inima curată a Preasfintei Fecioare nu s-a iscat nici tulburare, nici îngâmfare. Aruncându-se în pulbere înaintea Celui Preaînalt, lepădându-se de sine, uitând cu totul de sine, ea răspunde dintr-o suflare: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!

Cât de rar se vorbește despre Preasfânta Fecioară în toată viața pământească a Mântuitorului! După nașterea lui Hristos o vedem numai atunci când El, prunc fiind, dădea învățătură în templu, apoi la nunta din Cana Galileii, iar apoi tocmai la picioarele Crucii. Maica Domnului parcă se estompează, nu se evidențiază prin nimic în ochii oamenilor; în schimb, înaintea lui Dumnezeu ea rămâne mereu la înălțimea sfintei sale chemări Binecuvântată este ea între femei în vecii vecilor.

Tainica nevoință a dragostei și a lepădării de sine, ascunsă de ochii oamenilor, neînțeleasă de către ei, însă măreață în smerenia sa, este și acum înaintea lui Dumnezeu un merit cu mult mai mare decât o faptă bună care se vede, stârnind lauda și aprobarea omenească. Amin.

“Astăzi este începutul mântuirii noastre şi arătarea tainei celei din veac.Fiul lui Dumnezeu, Fiu al Fecioarei se face şi Gavriil harul îl binevesteşte.

Pentru aceasta şi noi, împreună cu dânsul, Născătoarei de Dumnezeu să-i cântăm: Bucură-te cea plină de har, Domnul este cu tine!” (Tropar)

Istorioară – Adevărata mamă

S-a născut… Şi inima, în ritmul său, salută cu respect pământul: “Acum voi locui aici!”. Minunea s-a săvârşit şi braţele unei mame strâng la piept darul pe care l-a primit. Este o fetiţă… În ochii ei stăluceşte albastrul cerului din zorii unei dimineţi pe care o caută cu privirea şi în lumina căreia îi vede pe mama şi apoi pe tata.

Dragostea părintească a vegheat un timp, îndreptând paşii stângaci pe drumul marilor întrebări. Dar… totul a durat atât de puţin: tatăl a plecat, iar mama s-a recăsătorit. Şi, de-atunci singurătatea se cobora neîncetat, învăluind fiinţa plăpândă a unui copil de numai cinci anişori. Mâna mamei nu se mai pleca mângâind, ci lovind, şi glasul blând care-i striga numele nu mai răsuna ca altădată. Lacrimile, tot mai des, brăzdează obrăjorii loviţi de atâtea ori şi, în noaptea fără stele un glas plin de durere se înalţă în vazduh:

– Mamă! Mama mea, vino lângă mine!…

Uşa camerei se deschide cu nepăsare:

– Ce vrei? De ce m-ai chemat?

Parcă venind din altă lume, răspunsul fetiţei cade dureros de blând:

– Nu pe tine te strig! Eu am acolo sus în cer, o Mamă adevărată!

Speriată, mama a ieşit din cameră, neîndrăznind să privească chipul scăldat în lacrimi, care stălucea în lumina divină. Şi, Unica Mamă s-a coborât în clipele acelea, culegând din ochii fetiţei ultimele lacrimi. Strâgându-le în mâinile sale făcute căuş, le-a purtat până la tronul de Slavă al Unicului său Fiu.

Chiar dacă voi, mame, nu aţi unit mânuţele copiilor voştri la rugăciune şi nu aţi vrut să trăiţi frumos, privind la viaţa Maicii Domnului, totuşi, ei vor putea afla Adevărul şi fără voi şi atunci vor merge negreşit, pe Calea care duce la Viaţă, ascultând de glasul Celei care zice: „Să faceţi tot ce vă va spune El!”. Amin.