Învierea noastră duhovnicească

Aţi auzit astăzi, în citirea Evangheliei, cum Domnul Iisus Hristos l-a înviat în mod minunat pe fiul văduvei din oraşul Nain. Ştiţi că Domnul i-a înviat şi pe fiica lui Iair, şi pe Lazăr cel aflat în mormânt de patru zile. Oamenii necredincioşi râd pe seama credinţei noastre în învierea morţilor, considerând-o basm, legendă. Dar straniu, cu toate acestea ei cred cu naivitate că morţii pot fi înviaţi prin metode ştiinţifìce.

Pilda spune că într-un orăşel mic, Nain, era dus spre înmormântare singurului fìu al unei văduve nefericite. Domnului Iisus Hristos i S-a făcut milă de ea, i-a oprit pe cei care purtau sicriul şi a spus: Tinere, ţie-ţi spun scoală-te! Şi s-a sculat mortul şi s-a ridicat, privind cu uimire împrejur.

Cu frică şi cu evlavie citim despre învierea fiicei lui Iair, ascultăm cu frică şi cu cutremur cum a fost înviat Lazăr, citim în Faptele Apostolilor că Sfântul Petru a înviat-o pe creştina Tavita. El i-a scos pe toţi din cameră, s-a rugat şi a spus:  Tavita, scoală-te! Iar ea şi-a deschis ochii şi, văzându-l pe Petru, a şezut. El, dându-i mâna, a ridicat-o şi, chemând pe sfinţi şi pe văduve, le-a dat-o vie (Fapte 9, 36-41).

Noi credem din toată inima în faptul că, cu ajutorul numelui Domnului Iisus Hristos, putem face totul, că toate sunt în puterea Lui, totul este posibil, totul e realizabil. Aşadar nimeni dintre noi să nu se îndoiască despre veridicitatea acestor învieri minunate!

Dar să ne gândim: de ce Domnul Iisus Hristos învia morţii? Ce L-a determinat la aşa ceva?Dragostea şi compătimirea pentru omul cel căzut,condamnat la moarte, Îl îndeamna spre aceasta. Citim în Evanghelie că, înaintea învierii lui Lazăr, Hristos era emoţionat şi I-au curs lacrimi din ochii sfinţi… nu putea să privească cum se sfâşiau de durere Marta şi Maria, surorile lui Lazăr. Mila şi dragostea Îl călăuzeau atunci. Dar oare numai mila? Doar dragostea? A fost şi o altă cauză: trebuia să arate neamului omenesc că El, Domnul Iisus Hristos, este stăpân şi peste moarte. Era necesar ca oamenii, văzându-L pe cruce răstignit, să nu se tulbure. Trebuia să arate că El putea să nu moară, dar de bunăvoie S-a dat pe Sine la moarte, pentru a ne mântui pe noi toţi din moartea cea veşnică. A fost şi o a treia cauză. Învierea lui Lazăr trebuia să însemne pentru noi chipul învierii noastre duhovniceşti, al mântuirii din moartea păcatelor spre viaţa veşnică. Sfântul Apostol Pavel mărturiseşte că învierea noastră din moartea păcate­lor la viaţa veşnică a fost principalul scop al Domnului Iisus Hristos. Pentru aceasta a venit El pe pământ, pentru aceasta S-a adus pe Sine jertfă.

Pătrundeţi sensul cuvintelor Apostolului Pavel despre Hristos: Căci întru El locuieşte trupeşte toată deplinătatea Dumnezeirii, şi deplini sunteţi voi întru El Cel ce este Cap a toată Domnia şi Stăpânia. Întru El aţi fost tăiaţi împrejur cu tăiere împrejur nefăcută de mână, prin dezbrăcarea de trupul cărnii întru tăierea împrejur a lui Hristos (Coloseni 2, 9-11).

În Vechiul Testament, lui Moise i s-a dat porunca tăierii împrejur. În Noul Testament ea este abandonată; nu mai trebuie să ne tăiem împrejur trupeşte, fiindcă în Hristos primim tăierea împrejur duhovnicească, ce are drept scop dezbrăcarea de trupul cărnii, întru tăierea împrejur a lui Hristos.

Îngropaţi fiind împreună cu El prin Botez - spune Apostolul Pavel -, cu El aţi şi înviat prin credinţa în lucrarea lui Dumnezeu Cel Ce L-a înviat pe El din morţi. Iar pe voi, care eraţi morţi în fărădelegile şi în netăierea împrejur a trupului vostru, v-a făcut vii împreună cu Sine, iertându-ne toate greşalele, ştergând zapisul ce era asupra noastră, care ne era potrivnic cu rânduielile lui, şi L-au luat din mijloc, pironindu-L pe cruce (Coloseni 2, 12-14).

Viaţa în păcate, în slujirea josnică a patimilor şi poftelor, nu este viaţă, ci descompunere. Descompunerea duce la moarte. De la această descompunere se moare, mor cu această moarte duhovnicească mii şi milioane de oameni nefericiţi care nu L-au găsit pe Hristos, care nu caută la El mântuire din descompunerea duhovnicească.

Iar pe noi, cei care înţelegem aceasta, care L-am primit pe Hristos în inima noastră şi am primit de la El puterea de a fi copii ai lui Dumnezeu, Domnul ne cheamă să renaştem: Dacă, într-adevăr L-aţi ascultat şi aţi fost învăţaţi întru El, aşa cum este adevărul întru Iisus, să vă dezbrăcaţi de vieţuirea voastră de mai înainte, de omul cel vechi, care se strică prin poftele amăgitoare, şi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre, şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit întru dreptatea şi în sfinţenia adevărului (Efeseni 4, 21-24).

Ca pe nişte haine murdare, vechi, îmbibate de necurăţie, trebuie să aruncăm de pe noi păcatele, trebuie să ne curăţim de această îmbrăcăminte urât mirositoare, cu toată inima să dorim haină albă şi curată, să ne dezbrăcăm de omul cel vechi, care se descompune în pofte şi păcate, şi să ne îmbrăcăm în cel nou, zidit du­pă chipul lui Dumnezeu – să ne îmbrăcăm în Hristos!

Iată spre ce ne îndeamnă Domnul, iată pentru ce era necesară învierea morţilor, această preînchipuire a învierii duhovniceşti, dezbrăcarea omului cel vechi şi îmbrăcarea lui în cel nou, zidit după Dumnezeu în curăţie şi adevăr.

Pentru aceasta a venit Domnul Iisus Hristos în lume şi a suferit moarte mucenicească, îngrozitoare, pentru a ne izbăvi din stăpânirea diavolului, care ne ademeneşte cu păcatele şi ne duce la moartea veşnică. Hristos ne-a dat pu­tere să fim copii ai lui Dumnezeu şi în numele Lui să călcăm pe diavolul, să zdrobim capul şarpelui. Trebuie doar să vrem, trebuie să primim această pute­re din mâinile lui Hristos, trebuie să ne ruşinăm de mirosul nostru urât al păcatului şi de necurăţia noastră şi să dorim sfinţenia în Dumnezeu şi adevărul.

Şi dacă se va atinge de inima noastră harul lui Dumnezeu, daca ne vom înnoi mintea, atunci va trebui să ne trăim viaţa cu totul altfel – o viaţă strălucind de curăţie şi de sfinţenie. Ar trebui ca atunci, lepădând minciuna, să grăim ade­vărul fiecare cu aproapele său, căci unul altuia ne suntem mădulare (Efeseni 4, 25). Trebuie să urâm minciuna, fiindcă tatăl minciunii este diavolul. Mâniindu-ne, nu trebuie să greşim – soarele să nu apună peste mânia voastră (Efeseni 4, 26). Trebuie să fim liniştiţi şi blânzi, iar nu mânioşi, aspri şi necruţători.

Cine a furat să nu mai fure, ci mai degrabă să se ostenească lucrând cinstit cu mâinile sale, ca să aibă să dea celui ce are nevoie. Nici un cuvânt rău să nu iasă din gura voastră, ci numai cel care este bun, spre zidirea cea de trebuinţă, pentru ca el să dea har celor ce-l aud. Să piară de la voi toată amărăciunea şi întaratarea şi mânia şi strigarea şi blasfemia împreună cu toată răutatea. Ci fiţi buni între voi, milostivi, iertându-vă unul altuia, aşa cum şi Dumnezeu v-a iertat vouă în­tru Hristos (Efeseni 4, 28-29, 31-32).

Şi atunci vom trăi o viaţă nouă, ca cei renăscuţi cu adevărat în apa Botezului, ca unii care am murit păcatului. Atunci vom fi ucenici adevăraţi şi autentici ai lui Hristos!

Istorioară – Veşnicie

Era odată un călugăr care ducea o viaţă senină. Deşi era liniştit, îl tulbura totuşi un singur lucru: îi era frică de veşnicie. Ştia că aleşii lui Dumnezeu cântă slava Lui în ceruri, aşa cum fac şi monahii. Una este însă s-o faci o vreme, şi alta o veşnicie. Eşti fericit în prezenţa lui Dumnezeu aici pe pământ, dar dincolo, după milioane de ani, cine ştie ce plictiseală o mai fi… gândea omul lui Dumnezeu.

Dar, într-o zi, călugărul ieşi din chilia sa şi merse, după obiceiul său, să se plimbe în păduricea de lângă mănăstire. Suspină gândindu-se la problema lui, când o ciocârlie începu să-i cânte chiar deasupra capului. Era un cântec atât de plăcut, de dulce şi de curat, încât,   ascultându-l, monahul îşi uită frământările. Niciodată nu auzise ceva atât de frumos… Se opri pentru o clipă, să asculte minunatele triluri ale ciorcârliei.

Socoti apoi că era timpul să se alăture fraţilor săi pentru rugăciunea de seară şi se grăbi, înapoi, spre mănăstire. Dar, surpriză! Fratele portar fusese înlocuit cu alt monah. Ce doriţi, îl întrebă acesta? Uşor nedumerit, călugărul nostru răspunse că nu voia decât să intre pentru a nu întârzia la slujbă. Portarul nu înţelegea. Atunci călugărul protestă şi ceru insistent să-l vadă pe stareţ. Dar şi stareţul era necunoscut. Bietul călugăr fu cuprins de frică. Bâlbâindu-se puţin, explică cum ieşise din mănăstire pentru o scurtă plimbare şi că zăbovise câteva momente pentru a asculta cântecul unei ciocârlii.

Stareţul îl ascultă în tăcere, după care spuse: „Cu o sută de ani în urmă, un părinte din această mănăstire a plecat din mănăstire exact aşa cum povesteşti tu. Dar nu s-a mai întors şi nimeni nu l-a mai văzut de atunci.“