Biserica Belvedere

Duminica a 33-a după Rusalii – Duminica Vameșului și a Fariseului

Vamesul si Fariseul

“Zis-a Domnul pilda aceasta: Doi oameni s-au dus la templu ca să se roage: unul era fariseu şi celălalt vameş.

Fariseul, stând drept, se ruga în sine astfel: Dumnezeule, Îţi mulţumesc pentru că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi şi desfrânaţi, sau ca acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână şi dau zeciuială din toate câte câştig.

Iar vameşul, stând mai departe, nu îndrăznea nici ochii să-şi ridice spre cer, ci îşi bătea pieptul său şi zicea: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului.

Vă spun vouă că acesta s-a pogorât mai îndreptat la casa sa, decât acela; pentru că oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel care se smereşte pe sine se va înălţa.”

Sfânta Evanghelie după Luca 18, 10-14


Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă  pe mine, păcătosul!


Despre mândrie şi slavă deşartă

Dacă suntem mândri, viaţa noastră este necurată, chiar dacă am fi curaţi trupeşte, chiar dacă am posti, ne-am ruga şi am face milostenii. Toată inima semeaţă este urâciune înaintea Domnului; hotărât, ea nu va rămâne nepedepsită (Pildele 16, 5).

Slava deşartă este un rău foarte mare nu numai pentru că îl împinge pe om spre păcat, dar mai ales pentru că, adeseori, însoţeşte chiar virtutea! Dacă diavolul nu va reuşi să ne îndepărteze de pe drumul virtuţii, atunci se va folosi de virtute:ne va îndemna să stăruim în nevoinţe, dar ne va răpi roadele acestora îndemnându-ne să ne trufim cu ele.

Nu se poate ca atunci când omul tânjeşte şi după virtute şi după slavă, să le dobândească pe amândouă. Le poate dobândi pe amândouă dacă urmăreşte doar virtutea cerească, pentru că la ea se poate adăuga şi slava. Dar când le doreşte pe amândouă, nimic nu izbândeşte.  (Sf. Ioan Gură de Aur)


Apropiaţi-vă de Dumnezeu!

Duminica trecută am ascultat istorisirea evanghelică despre Zaheu. Istoria mântuirii lui ne arată că dacă păcătosul se pătrunde de dorinţa aflării lui Dumnezeu şi de cea a dobândirii înnoirii duhovniceşti, mila dumnezeiască îi împlineşte în dar amândouă dorinţele.

Însă cum trebuie să-L căutăm pe Dumnezeu, şi ce este de trebuinţă pentru înnoirea duhovnicească? La această întrebare ne răspunde mai amănunţit pilda despre vameş şi fariseu. După cum spune evanghelistul, ea a fost rostită pentru cei “ce se nădăjduiau întru sine cum că sunt drepţi şi defăimau pe ceilalţi” (Luca 18, 9).

Prin pilda aceasta Domnul arată că Lui Îi plac nu cei încrezuţi şi mândri, ci oamenii smeriţi, care se pocăiesc. Cei dintâi sunt înfăţişaţi în pildă sub chipul fariseului, iar ceilalţi sub chipul vameşului. Atât vameşul, cât şi fariseul au venit la templu ca să se roage, dar câtă deosebire între ei atât în privinţa stării lăuntrice, cât şi în privinţa înfăţişării!

Fariseul a mers îndată în față, și primele cuvinte ale rugăciunii lui lăuntrice au fost cele prin care se înălța pe sine:Dumnezeule! Multumescu-Ți că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, preacurvari, sau ca și acest vameș” (Luca 18, 11). Câtă trufie și osândire a celorlalți se observă în această rugăciune a fariseului! El dă mulțumire lui Dumnezeu nu pentru milostivirea Lui, nu pentru Pronia Lui arătată lumii și oamenilor, ci pentru faptul că el, fariseul, ar fi fost pasămite cel mai bun dintre oameni. Trufia nu-i îngăduia să privească în propiul suflet, să vadă în el păcatele și să se numere pe sine între păcătoși, între cei ce au nevoie de pocăință și de milostivirea lui Dumnezeu. Nu păcatele și patimile, ci virtuțile și meritele a început fariseul să și le pună înaintea lui Dumnezeu: “Postesc de două ori în săptămână, dau zeciuială din toate câte câștig” (Luca 18, 12). Așa se poate purta numai trufia omenească, ce nu dorește să priceapă că prin aceasta se depărtează de Dumnezeu.

Cât de des ne mândrim atunci când păzim postul, socotindu-ne mai buni decât cei care nu postesc; cât de des ne cuprinde slava deșartă când ne ajutăm cu ceva aproapele; cât de des ne admirăm singuri și ne ridicăm în slăvi calitățile, uitând că înaintea lui Dumnezeu suntem doar “slugi nevrednice (Luca 17, 10), că la o faptă bună avem zeci și sute de fapte rele și că de lăudat n-avem de ce, și nu avem cu ce! Fiecare dintre noi se socoate în adâncul sufletului mai bun decât ceilalți sau, în orice caz, nu mai rău. Cât de aproape suntem prin trufia noastră de fariseul din pilda de astăzi, și câtă nevoie, neapărată nevoie avem, a urma vameșului, a fi mai aproape de el prin smerenie și prin simțământul de pocăință!

Deci, să ne adunăm acum luarea-aminte asupra vameșului, asupra purtării lui din templu. El a intrat acolo cu conștiința adâncii sale păcătoșenii și vinovății înaintea lui Dumnezeu, totodată și cu sete de înnoire duhovnicească. În pragul templului s-a oprit însă, neîndrăznind să pășească mai departe, nici să-și ridice ochii, nici să privească în jur.

Intrând, el a simțit îndată că Dumnezeu este de față, a înțeles că templul era loc sfânt al Celui Preaînalt, că Însuși Dumnezeu întâmpină acolo pe tot cel ce intră. Simțind aceasta, sufletul păcătos s-a cutremurat și s-a întors cu strigăt de rugăciune către milostivirea lui Dumnezeu: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! (Luca 18,13).

Inima lui a tresărit, și conștiința i s-a deschis pentru adâncă pocăință și mărturisire înaintea Feței lui Dumnezeu. Și iată că păcatele săvârșite au început să se ivească în amintire unul câte unul, iar el le retrăia cu simțământul vinovăției, al înțelegerii fărădelegilor săvârșite. Plecându-și capul și lovindu-se în piept, a continuat să strige către milostivirea lui Dumnezeu:Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului!“.

Câte necazuri și amaruri nu le făcuse săracilor, văduvelor și orfanilor, împilându-i cu dări nelegiuite! Câte lacrimi nu făcuseră acestea să se verse! Câte ocări, blesteme și amenințări nu fuseseră îndreptate către el! Toate acestea i-au umplut din nou sufletul, sfâșiindu-i inima cu durerea amară a pocăinței. Cu ce să se îndreptățească înaintea lui Dumnezeu, unde să afle ocrotire? Doar în milostivirea lui Dumnezeu – și iată că vameșul păcătos strigă iar, și iar, către Dumnezeu: “Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului!

Îndelung s-a rugat astfel vameșul cu pocăință și cu inima înfrântă, până ce de pe sufletul lui a coborât apăsarea și întinăciunea păcatului și s-a curățit prin milostivirea lui Dumnezeu. Îndreptățit de Dumnezeu (Luca 18, 14), a ieșit din templu – a ieșit cu totul alt om și de acum pregătit pentru o altă viață. Așa s-a petrecut renașterea vameșului.

De ce a reușit vameșul să trăiască în templu simțământul păcătoșeniei sale și să se curățească? Fiindcă pocăința lui începuse cu mult înainte de rugăciunea din templu. Acolo nu a făcut decât să se întărească și să se prefacă în mărturisire vie, din inimă curată, înaintea lui Dumnezeu.

Sfânta Biserică, pregătindu-ne pentru Postul Mare, ne dă drept călăuză chipul vameșului, pocăința și rugăciunea lui.

Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului! Mulți dintre noi cunosc această rugăciune, și totuși n-o rostesc din inimă – ea însă ascunde în sine putere harică și ne apropie de smerenie și de pocăință, iar prin aceasta și de milostivirea lui Dumnezeu. Amin.

(Sfântul Ierarh Luca al Crimeei)

Vameşul şi fariseul sau o inimă care plânge

Umilința este primul lucru pe care trebuie să-l facem. Ne umilim în fața lui Dumnezeu pentru că știm că săvârșim fapte rele în fiecare zi: cu lucrul, cu cuvântul și cu gândul. Aproape în fiecare minut. Și nu exagerez când spun că în fiecare minut facem o faptă rea. Gândim ceva rău, chiar dacă nu facem fapta, totuși gândim. Iar gândul, spune Sf. Apostol Iacov, odrăslește fapta cea rea care, odată săvârșită, introduce păcatul în noi.

În același timp, de multe ori suntem ispitiți ca și fariseul să facem câteva fapte pentru ochii lumii și nu pentru Dumnezeu. Cel care face fapta pentru ochii lumii va avea o atitudine vizibilă, ca și fariseii. Când posteau se îmbrăcau în sac, își puneau cenușă în cap, aveau fața tristă și nebărbierită, ca să se arate tuturor că postesc. Și spune Mântuitorul: pentru lume postesc! Își vor lua răsplata în lumea aceasta! În Cer nu mai au nici o plată! Dacă făceau o faptă bună, ieșeau la răscrucea drumurilor, puneau să sune din trâmbițe și veneau săracii ca să primească bani sau mâncare. Adeseori și noi suntem tentați să facem lucrul acesta. De altfel toată literatura, îndeosebi cea de azi, vorbește despre lume ca un teatru. Toți ne comportăm ca niște actori pe scenă. Una este viața noastră intimă și alta este viața cu care ne expunem în fața lumii. Acesta este fariseismul. Așa de general este fariseismul nostru, încât numai când intrăm în biserică ne dăm seama cine suntem, cât de păcătoși suntem.

Dacă te-ai pătruns de rugăciune, de cuvintele Mântuitorului, când intri în biserică te simți deodată copleșit de propriul tău păcat, îți dai seama că toate faptele tale le-ai făcut pentru lume și nu pentru Dumnezeu. De aceea măcar la biserică să nu venim pentru lume. Dacă veniți în biserică, faceți aceasta pentru Dumnezeu! Nu stați ca fariseii! Nu vă comparați cu cel pe care-l socotiți păcătos. Poate că cel păcătos face mai bine decât tine, căci se pocăiește. Ci asemenea vameșului bateți-vă cu pumnul în piept și strigați: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!” (Luca 18,13). Rugăciunea inimii sau rugăciunea lui Iisus, „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!” de aici are luat textul. Spun Sfinții Părinți și cei care practică rugăciunea inimii, că aceasta este cea mai completă rugăciune. Ea te așează în raportul real cu Dumnezeu.

Oricum ai fi și orice ai face în lumea aceasta, ești păcătos. Totdeauna diavolul te asaltează și tu nu poți să reziști, pentru că diavolul e numai duh, iar noi suntem trup și suflet. El te asaltează cu ispite, cu tot felul de imagini, cu mirosul, cu gustul, cu pipăitul, cu imaginația, cu nebunia. El te asaltează în toate chipurile și dacă găsește inima ta deschisă pentru ispite, atunci pune stăpânire pe tine și te demonizează. Numai așa alungăm pe diavol din inima noastră, spunând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!“. Accentuezi cuvântul păcătos, pentru că știi că ești păcătos. Suntem păcătoși prin naștere, pentru că moștenim păcatul strămoșesc. Psalmul 50 spune „că întru fărădelegi m-am zămislit și în păcate m-a născut maica mea“.

Suntem păcătoși prin faptul că adeseori gândim răul în inima noastră împotriva aproapelui și împotriva tuturor. Suntem păcătoși pentru că de multe ori depășim gândirea și intrăm în verbalitate și spunem prin cuvinte lucruri rele, care jignesc și rănesc și săvârșim păcatul bârfei. Multe sunt căile prin care păcatul intră în sufletul nostru. Iar singurul nostru scut împotriva păcatului este să spunem:Doamne, Iisuse Hristoase, milostiv fii mie, păcătosului!“.

Evanghelia ni l-a arătat pe fariseu, care nu avea o așezare a mărturisirii și a inimii, ci credea că el a făcut numai bine în viața lui. Dar el de fapt n-a avut o legătură reală cu Dumnezeu. Inima lui nu s-a mișcat, ci era ca un mecanism care spunea: „Acum fă bine! Acum dă milostenie! Acum du-te în templu! Acum dă zeciuială!“. Avea un mecanism, nu era o inimă vie. Pe când a vameșului era o inimă vie, care măcar plângea! O inimă care plânge este o inimă pe care Dumnezeu o iubește.

Încercați să plângeți! Încercați să vă pocăiți!

Suntem păcătoși, păcătuim în fiecare clipă, păcatele noastre sunt nenumărate, dar există o posibilitate de a fi iertați: Dumnezeu ne-a lăsat pocăința. Amin.

(Părintele Gheorghe Calciu)


Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!


Dar eu cum sunt?

În loc să căutăm mereu greșeli și lipsuri la apropiații noștri, găsind chiar o anumită satisfacție în a le judeca faptele, ar trebui să luăm aminte cu mai multă asprime la noi înșine și să ne străduim să evităm tot ce ar putea sluji drept sminteală fraților noștri. Suntem foarte ușuratici când este vorba de propriile noastre neajunsuri, uitând că prin purtarea noastră nechibzuită nu numai că îi ducem în ispită pe frații noștri mai mici, ci păcătuim împotriva legii căreia îi slujim, nerespectând acele reguli pe care le mărturisim.

Suntem necruțători când e să ne osândim aproapele și foarte îngăduitori față de noi înșine. Așadar, să ne întoarcem privirea către noi înșine, să ne judecăm pe noi înșine cu asprime, să ne ferim de orice înfățișare a răului (I Tesaloniceni 5, 22) și, fără vorbe mari, doar prin exemplul propriu, poate că-i vom aduce la Domnul pe frații noștri căzuți. Atunci toată viața noastră va fi o predică vie, mai folositoare aproapelui decât mustrările și îndemnurile.

Recunoscându-ne întotdeauna nenumăratele patimi și scăderi, să-i socotim pe ceilalți mai de cinste decât noi înșine (vezi Filipeni 2, 3), și ni se va da harul pe care l-a făgăduit Domnul: Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har (Iacov 4, 6). Amin.

(din cartea Fiecare zi un dar al lui Dumnezeu)


“Nu îl osândi pe aproapele tău, căci tu îi cunoşti păcatul, dar pocăinţa nu i-o ştii.” (Avva Dorotei)


Smerenia din păcate şi smerenia din virtuţi

Smerenia trebuie înţeleasă în două feluri, şi anume smerenia femeii păcătoase, de pildă, şi smerenia Maicii Domnului. Nu sunt la fel. Femeia păcătoasă avea mai mult conştiinţa păcatului, conştiinţa că este păcătoasă şi avea o smerenie din conştiinţa că a făcut păcate şi cerea de la Dumnezeu iertare. E un tip al smereniei, şi această smerenie o avea şi vameşul din pilda cu vameşul şi fariseul, care-şi bătea pieptul şi zicea: „Doamne, milostiv fi mie, păcătosului“, îşi recunoştea păcatele, iar smerenia lui era aceea de a-şi recunoaşte păcatele, izvora din recunoaşterea păcatelor. E un chip al smereniei.

Maica Domnului însă avea o smerenie care nu era întemeiată pe conştiinţa păcatelor, ci Maica Domnului avea o smerenie ca rezultat al virtuţilor. Sfântul Isaac Sirul vorbeşte despre smerenia ca rezultat al virtuţilor. Zice că smerenia este aceea pe care o avem când sufletul a trecut prin toate lăcaşurile virtuţilor şi a ajuns la smerenie. O astfel de smerenie a avut Maica Domnului şi o astfel de smerenie o are în vedere când zice „că a căutat – Dumnezeu – spre smerenia roabei Sale, că iată de acum mă vor ferici toate neamurile“ (Luca 1, 48).

Smerenia Maicii Domnului este, prin urmare, o smerenie ca rezultat al virtuţilor şi noi trebuie să avem smerenia cea corespunzătoare cu viaţa noastră: dacă ştim că avem păcate, trebuie să avem smerenia cea din păcate; dacă ne-am mutat de la păcate la virtuţi, să avem smerenia cea din virtuţi.

O astfel de smerenie din virtuţi nu a avut numai Maica Domnului, ci şi Sfântul Ioan Botezătorul, când zicea despre Domnul Hristos şi despre el însuşi: „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez“ (Ioan 3, 30). Amin.

(Părintele Teofil Părăian – în Ziarul Lumina)


Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă  pe mine, păcătosul!


Din înţelepciunea copiilor! - Aluatul fariseilor

- De ce a asemănat Iisus pe farisei cu aluatul, zicând: „Feriţi-vă de aluatul fariseilor!“ (Matei 16, 6)? – a întrebat odată un învăţător pe elevii săi.

– Pentru că – a răspuns copilul unui credincios – prin aluat totdeauna pâinea creşte, se umflă şi arată mai mare decât este.


 

Anunt pictura biserica