„Zis-a Domnul pilda aceasta: unui om bogat i-a rodit ţarina. Şi se gândea în sine, zicând: ce voi face,  căci nu am unde   să-mi strâng roadele mele?

Dar şi-a zis: aceasta voi face: voi strica hambarele mele şi mai mari le voi zidi; şi voi strânge acolo toate roadele mele şi bunătăţile mele. Apoi voi zice sufletului meu: suflete, acum ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te.

Însă Dumnezeu i-a zis: nebune, în această noapte vor cere de la tine sufletul tău; iar ce ai strâns tu, ale cui vor mai fi?

Nu vă daţi inima celor materiale!

- Părinte, la ce vă referiţi când spuneţi: “Mâinile şi picioarele să le daţi la muncă, dar inima nu?”

- Vreau să spun că nu trebuie să vă daţi inima lucrurilor materiale. Sunt unii care se preocupă cum să facă bine o treabă, dar nu se gândesc deloc la Dumnezeu. Să nu ajungem acolo. Să folosiţi mâinile şi picioarele la muncă, dar să nu lăsaţi mintea voastră să se depărteze de Dumnezeu. Să nu vă daţi toată fiinţa, toată puterea dimpreună cu inima voastră celor materiale. În felul acesta, omul devine închinător la idoli. Pe cât puteţi,nu vă dăruiţi inima treburilor; mâinile şi mintea, da.Să nu vă daţi inima lucrurilor stricăcioase, nefolositoare – fiindcă după aceea cum vă saltă inima pentru Hristos? Când inima e la Hristos, atunci şi treburile se sfinţesc, există şi o continuă odihnă sufletească lăuntrică, şi un astfel de om simte adevărata bucurie. Să vă puneţi inima în valoare; să n-o risipiţi.

- Părinte, la toate treburile se poate ca omul să nu îşi dea mintea şi inima?

- Când treaba este simplă, nu e nevoie ca mintea să fie absorbită; însă când munca e complexă, se justifică puţină absorbire a minţii – nu însă şi a inimii.

- În ce fel poate fi absorbită inima?

- În ce fel? Diavolul o droghează cu “morfină”!!! El fură inima prin iubirea de sine. Atunci când inima este dăruită lui Dumnezeu, cugetarea va fi şi ea la Dumnezeu, iar mintea la treabă.

- În ce fel trebuie să înţelegem expresia “fără grijă”?

- Atunci când lucrezi, să nu-L uiţi pe Hristos. Să-ţi faci treaba cu bucurie, iar cugetarea şi inima să-ţi fie la Hristos. Atunci nici nu te vei obosi, şi vei putea lucra şi cele duhovniceşti.

Patima lăcomiei – robie a sufletului

Sfânta Evanghelie din Duminica a 26-a după Rusalii ne prezintă chipul unui bogat lacom, nemulţumitor şi nemilostiv, ajuns într-o stare de robie a sufletului său, printr-un ataşament exclusiv de bunurile materiale limitate şi trecătoare din lumea aceasta.

Evanghelia ne arată că, deodată, pe neaşteptate, Dumnezeu i-a făcut bogatului o surpriză cu o recoltă foarte mare de cereale, ca să vadă cum o foloseşte. Dumnezeu l-a miluit din belşug pe bogat fără ca acesta să fi avut vreun merit; i-a făcut un mare dar, aşteptând ca şi el, la rândul său, să facă daruri altora. Dar nu a fost aşa. Recolta aceasta neaşteptată, în loc să îl umanizeze pe bogat, îl dezumanizează; în loc să îl apropie de Dumnezeu şi de semeni, îl îndepărtează de Dumnezeu şi de semeni, îl însingurează. De ce? Pentru că atitudinea lui spirituală faţă de un dar material neaşteptat care vine din mărinimia lui Dumnezeu devine o atitudine pătimaşă, care-i schimbă însuşi modul de a raţiona, îl “înnebuneşte” din cauza lăcomiei sufletului său pentru bunurile materiale.

În loc să mulţumească lui Dumnezeu şi să îi ajute pe semenii săi care au nevoie de hrană, bogatul lacom uită de Dumnezeu şi de semeni. El nici nu mulţumeşte lui Dumnezeu, nici nu miluieşte pe săraci, ci se gândeşte doar la sine, se asigură material, dar se însingurează spiritual, nu se consultă cu nimeni, ci vorbeşte doar cu sine însuşi, pentru că se gândeşte numai la sine însuşi:“Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te” (Luca 12, 19).

Deci, bogatul era stăpânit de o lăcomie fără margini şi o iubire pătimaşă de sine, despre care Sfinţii Părinţi ai Bisericii învaţă că este începutul tuturor patimilor.

Astfel, păcatul ca rupere a comuniunii de iubire a primilor oameni (Adam şi Eva) cu Dumnezeu, prin nerecunoştinţă, neascultare, nepostire şi nepocăinţă, a avut ca urmare moartea spirituală şi fizică a omului (cf. Romani 6, 23). Pentru Adam şi Eva, darurile create şi limitate au devenit mai importante decât Creatorul şi Dăruitorul lor nelimitat şi veşnic. Atitudinea lor n-a fost euharistică, ci posesivă şi exploatatoare. Profitul devine mai valoros decât Persoana. Dar când omul pierde comuniunea sa cu Dumnezeu-Creatorul, creaţia devine ostilă omului, iar relaţiile dintre oameni se degradează (cf. Facere 3, 1-18). Când creaţia încetează de a mai fi fereastră şi scară de urcuş spiritual al omului spre Dumnezeu, ea devine zid despărţitor, idol şi mormânt al omului (cf. Facere 3, 19).

Iar din acest determinism înrobitor al păcatului – fiindcă şi iubirea plăcerii, şi refuzul durerii nasc deopotrivă patimile – firea omenească a putut fi eliberată numai prin iconomia Întrupării Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu,“ţinta fericită (sfârşitul) pentru care s-au întemeiat toate”. Numai prin Hristos Domnul şi în El, firea umană a biruit definitiv atât puterea ispitei plăcerii, cât şi pe cea a fricii de durere. Astfel a fost dobândită pentru om putinţa nepătimirii, adică a libertăţii desăvârşite faţă de păcat şi faţă de patimile egoiste – boli sufleteşti prin care el este subjugat şi împins spre moarte de duhurile viclene.

Viaţa omului care trăieşte fără a se mai raporta la Dumnezeu şi la semeni este de obicei împovărată de ataşarea cu patimă de bunurile vremelnice, de anumite persoane, de slava şi privilegiile demnităţilor lumeşti, de căutarea aproape cu disperare a plăcerii egoiste. Astfel, omul uită uşor, aşa cum constată Sfântul Ioan Gură de Aur, că Dumnezeu a unit lumea aceasta “cu luptele, ostenelile, sudorile”, că veacul de acum este doar “stadion”, iar abia cel ce va să fie este “cunună”.

Însă omul secularizat contemporan percepe această lume ca şi cum ar fi realitatea ultimă şi unică, pe care o foloseşte ca şi cum Dumnezeu Creatorul ar fi absent din creaţie. Astfel, omul nu mai este responsabil în faţa Creatorului şi se comportă în creaţie de o manieră egoistă, posesivă şi chiar iresponsabilă, fără a se îngriji de viaţa generaţiilor viitoare. Lacom de câştig sau profit imediat şi nelimitat, omul secularizat exploatează în mod excesiv şi neraţional pământul, fără să-i protejeze sănătatea sa naturală. Prin urmare, omul nu mai sfinţeşte pământul, ci îl otrăveşte, îl degradează şi-l îmbolnăveşte.

Pe de altă parte, raţiunea umană credincioasă şi rugătoare vede toată creaţia ca dar al lui Dumnezeu, un dar care trebuie cultivat şi împărtăşit. Deci, ea este o casă euharistică sau recunoscătoare în faţa Raţiunii divine care a creat lumea. Mai mult, raţiunea rugătoare consideră pe fiecare om ca fiind o icoană sau un chip al lui Hristos. Hristos ne spune că trebuie să ne iubim aproapele aşa cum El îl iubeşte, aşa cum Dumnezeu îl iubeşte (cf. Ioan 15, 12).

Aşadar, Evanghelia de azi, rânduită de Biserică să fie citită la începutul Postului Naşterii Domnului, ca perioadă de urcuş interior al sufletului în comuniunea sfinţilor împlinitori ai voii lui Dumnezeu şi pregătire duhovnicească pentru întâmpinarea marii sărbători a Crăciunului, este un îndemn la schimbarea modului de a vieţui, căutând mai întâi de toate “îmbogăţirea în Dumnezeu” prin comuniunea cu El în rugăciune şi cu semenii în faptele iubirii milostive. Perioada postului este un interval de timp în care omul trebuie să asculte mai mult cuvântul lui Dumnezeu din Scripturi şi din Scrierile Sfinţilor, să postească şi să se roage mai mult.

Postul pacifică patimile egoiste, luminează mintea, sfinţeşte simţirile, schimbă atitudinea şi comportamentul faţă de oameni şi faţă de natură, înţelegându-le pe toate în lumina prezenţei iubitoare a lui Dumnezeu. Astfel învăţăm să “avem gândul (gândirea) lui Hristos” (1 Corinteni 2, 16), să vorbim duhovniceşte ca Hristos: “Dacă vorbeşte cineva, cuvintele lui să fie ca ale lui Dumnezeu” (1 Petru 4, 11) şi să trăim duhovniceşte: “umblaţi întru iubire, precum şi Hristos ne-a iubit pe noi” (Efeseni 5, 1-2; cf. Coloseni 3, 1-4 şi 17).

Aşadar, postul sfinţeşte gândul, cuvântul şi fapta noastră. De la cuvântul demolator, degradant şi tulburător, care ia forma jignirii, a minciunii, a defăimării, a clevetirii, a judecării aproapelui nostru, postul şi rugăciunea ne ajută să trecem la cuvântul ziditor, care întăreşte comuniunea dintre oameni; care nu înjoseşte, ci înalţă; care nu dezbină, ci uneşte. De aceea, Sfinţii Părinţi spun că atunci postim cu adevărat când ne înfrânăm şi de la vorbirea de rău sau de la judecarea altora.

Prin credinţă dreaptă şi vieţuire sfântă, creştinul răstigneşte în el patimile egoiste (mândria, lăcomia şi lenea sau comoditatea), luptă împotriva autosuficienţei şi autoafirmării ca mulţumire de sine şi ca laudă de sine.

Existenţa egoistă păcătoasă, numită simbolic “trup” sau “carne”, înţeleasă nu ca materie, ci ca despărţire sau înstrăinare a omului de Dumnezeu şi ca autosuficienţă sau autoafirmare egoistă, în afara comuniunii de iubire, poate fi vindecată numai prin refacerea comuniunii duhovniceşti a omului cu Dumnezeu: “Dar voi nu sunteţi în carne, ci în Duh, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi. Iar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui. Iar dacă Hristos este în voi, trupul este mort pentru păcat; iar Duhul, viaţă pentru dreptate. (…) Dacă vieţuiţi după trup, veţi muri, iar dacă ucideţi, cu Duhul, faptele trupului, veţi fi vii” (Romani 8, 9-10 şi 13).

Întrucât “faptele trupului”, ca manifestări ale existenţei umane egoiste şi căzute, împiedică pe om să intre în Împărăţia iubirii şi sfinţeniei veşnice a lui Dumnezeu, vremea postului, unit cu rugăciunea, Spovedania, Împărtăşania şi milostenia, este o perioadă de pregătire pentru a primi lumina Betleemului în sufletele noastre. Astfel, simţim că Hristos Se naşte în sufletul nostru, aducând în el pacea şi bucuria cerească, pentru ca pe pământ să fie pace şi între oameni bunăvoire, spre slava Preasfintei Treimi şi mântuirea oamenilor. Amin.

Suntem chemaţi să postim

Încă din Vechiul Testament întâlnim posturi de patruzeci de zile; toate aceste posturi au fost pricinuite de împrejurări aparte, au avut înaintea lui Dumnezeu o însemnătate aparte şi au adus roade aparte. Chiar la începutul Vechiului Testament citim despre Moise, cel mai blând dintre oameni, că L-a văzut pe Dumnezeu faţă către faţă.

Chiar la începutul grelei sale nevoinţe – al luptei sale  necontenite şi anevoioase cu un popor care Îl întărâta pe Domnul Dumnezeul său, s-a suit pe munte, şi a stat Moise acolo la Domnul patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, şi nici pâine n-a mâncat, nici apă n-a băut. Şi a scris Moise pe tablă cuvântul legământului: cele zece porunci (Ieşirea 34, 28).

Şi-a lăsat pentru un timp lucrarea sa pământească, grijile şi ostenelile sale, şi s-a ridicat drept la Domnul: L-a văzut, s-a desfătat de El, a fost luminat de El, aşa încât faţa sa a strălucit după aceea vreme îndelungată, şi a rămas singur cu El în această minunată, necontenită împărtăşire, luând aminte la voia Lui şi la cuvintele Lui vreme de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi! Ce post uluitor, post al unei strânse împărtăşiri cu Dumnezeu şi al unei împreună-vorbiri de taină cu El!

Cum L-a putut vedea Moise pe Dumnezeu? Asta nu ni se spune şi nici nu s-ar putea descrie prin vorbe, însă ştim precis că această întâlnire a avut loc şi că a lăsat urme de neşters. Faţa lui strălucea fiindcă grăise Dumnezeu cu el (Ieşirea 34, 29), iar sufletul lui, înfăţişându-se înaintea Tatălui, Care este într-ascuns, a primit putere şi har pentru tot restul vieţii sale. Acesta a fost un post al întâlnirii îndeaproape cu Dumnezeu.

Dar postul nostru cum este? Oare constă în căutarea feţei lui Dumnezeu, aşa cum spunea David: Dumnezeule, Dumnezeul meu, pe Tine Te caut dis-de-dimineaţă, însetat-a sufletul meu de tine…. Ca să văd puterea Ta şi slava Ta (Psalmi 62, 1-3)? Oare ne însingurăm pentru a vorbi în taină cu Dumnezeu, lucru în care constă puterea tainică a vieţii creştine?

Postul plăcut lui Dumnezeu înseamnă apropierea şi împărtăşirea sufletului cu Dumnezeu, şi la un post de acest fel a fost chemat nu numai Moise, ci fiecare dintre noi. Amin.

“Unii oameni îşi aleg mâncarea cu multă luare aminte şi nu îngăduie să intre în gura lor anumite alimente, dar ei nu sunt atenţi şi nu îşi aleg cuvintele care ies din gura lor.” (Fericitul Augustin)

„Eşti bogat? Foarte bine! Eşti zgârcit? Foarte rău! Nu bogaţii vor fi osândiţi, ci aceia care slujesc bogăţiei.” (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Istorioară – „Te-am făcut pe tine”

Într-o zi, o fetiţă stătea ca întotdeauna la colţul străzii şi cerşea ceva de mâncare, bani sau orice altceva ar fi putut primi. Îmbrăcată în zdrenţe, era murdară şi neîngrijită.

Se întâmplă ca un om bine îmbrăcat să treacă pe acolo, aruncându-i o privire în treacăt. Ajungând însă la casa sa confortabilă, la familia sa fericită şi fără griji, şi aşezându-se la masa sa îmbelşugată, gândurile i se întoarseră la mica orfană şi se revoltă împotriva lui Dumnezeu, Care îngăduia să existe atâta nefericire.

Îi reproşă lui Dumnezeu: „Cum poţi permite să se întâmple aşa ceva? De ce nu faci ceva ca să ajuţi biata fetiţă?”

Apoi auzi răspunsul în inima sa: „Am făcut ceva. Te-am făcut pe tine!”