” În vremea aceea a venit Iisus în părţile Tirului şi ale Sidonului. Şi iată o femeie cananeeancă, din acele ţinuturi, ieşind striga, zicând:  Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de diavol. El însă nu i-a răspuns nici un cuvânt; şi apropiindu-se, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Dă-i drumul, că strigă în urma noastră.

Iar El, răspunzând, a zis: Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel.

Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă. El însă, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor. Dar ea a zis: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor. Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti! Şi s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela.”

Duminica a 17-a după Rusalii (a Cananeencei) – Sf. Evanghelie după Matei 15, 21-28

Întâmpinarea Domnului

În ziua a 40-a de la Naşterea Sa, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu L-a adus pe Pruncul Iisus la Templul din Ierusalim, după Lege (vezi Ieşirea 13, 2 și Leviticul 12, 2-7), ca să-L închine lui Dumnezeu şi ca să se curăţească pe  sine. Chiar dacă nici una, nici cealaltă nu erau de trebuinţă, totuşi Dătătorul de Lege nu a voit câtuşi de puţin să calce Legea de El Însuşi dată prin Moise, sluga şi prorocul Său.

În această vreme Zaharia, tatăl Botezătorului Ioan, slujea înaintea lui Dumnezeu, în rândul săptămânii sale (Luca 1, 8). Iar Zaharia, intrând Maica Domnului să aducă Pruncul la Templu, a rânduit-o pe ea să stea nu în partea femeilor, ci în partea în care stăteau fecioarele.

Tot acum au venit la Templu două persoane care demult nu mai obişnuiau să iasă, anume Bătrânul Simeon şi Prorociţa Ana, fiica lui Fanuil (oameni aflaţi la bătrâneţi adânci).

Dreptul Simeon L-a luat pe Mesia în braţele sale şi a spus: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace; Că ochii mei văzură mântuirea Ta” (Luca 2, 29-30). A mai spus atunci Simeon despre Pruncul Hristos: „Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel şi ca un semn care va stârni împotriviri” (Luca 2, 34).

Apoi Ana, care din tinereţea ei slujea la Templu cu rugăciuni şi cu post, Îl recunoscu pe Mesia şi Îl preaslăvi pe Dumnezeu şi vesti locuitorilor Ierusalimului că a venit Cel mult aşteptat.

(Sf. Nicolae Velimirovici – Proloagele de la Ohrida)

Întâmpinarea Domnului – sărbătoare a omului trăitor în Hristos

Întâmpinarea Domnului nu se referă numai la Împăratul Hristos, prin înfățișarea uneia dinte etapele sfintei iconomii, ci este în același timp și o sărbătoare a omului trăitor în Hristos. Din praznicul împărătesc al împlinirii de către Hristos a vârstei de 40 de zile, Biserica a făcut o ceremonie, adică o slujbă care se săvârșește pentru fiecare copil la împlinirea a 40 de zile de la naștere. Pruncul este adus în biserică de către mama sa în cea de-a 40-a zi de la venirea pe lume. Această aducere are un dublu înțeles:

- În primul rând, mama este binecuvântată la sfârșitul perioadei de curățire de după lăuzie. La fel cum Biserica se roagă pentru orice boală, ea se roagă și pentru femeia care a născut și care, firește, simte slăbiciune trupească după efortul nașterii. În plus, se face rugăciune pentru curățire, fiindcă modalitatea de naștere a omului este cea care a urmat căderii.

- În al doilea rând, aceasta este o slujbă de mulțumire pentru nașterea unui copil. Deoarece zămislirea și nașterea unui copil nu sunt numai lucruri după fire, ci și rezultat al intervenției lui Dumnezeu, simțim că pruncul aparține Ziditorului. Prin urmare, acesta este oferit lui Dumnezeu, iar Dumnezeu ni-l dă înapoi prin intermediul preotului pentru ca noi să îl creștem. Dar în realitate, el aparține lui Dumnezeu.

După cum spune Sfântul Grigorie, Episcopul Nisei, la jertfelnicul cel de sus, în loc de perechea de turturele, trebuie să aducem curăția sufletului și a trupului, iar în loc de doi pui de porumbel, să fim cu luare-aminte nu numai înaintea lui Dumnezeu, ci și a oamenilor. Și așa cum, după săvârșirea celor după lege, Hristos S-a întors în patria Sa, împlinindu-Se și crescând în înțelepciune, și noi trebuie să ne întoarcem în adevărata noastră patrie, care este Ierusalimul ceresc, trăind duhovnicește, după legea sfântă, crescând în înțelepciune și în har și ajungând la vârsta împlinirii lui Hristos, desăvârșiți cu sufletul și vase adevărate ale Duhului Sfânt.

Este datoria noastră, după cum spune Sfântul Atanasie cel Mare, să ne asemănăm cu Dreptul Simeon și cu Proorocița Ana. Trebuie și noi să Îl întâmpinăm pe Hristos îmbrăcați în nevinovăție, în pocăință, în cumințenie, în curăție și, în general, în dragoste de Dumnezeu și de oameni. Nimeni nu poate să Îl întâlnească într-un alt fel pe Hristos, Care este adevărata viață.

Praznicul Întâmpinării Domnului arată că Hristos este viața și lumina oamenilor și că omul trebuie să țintească spre dobândirea acestei lumini. Biserica înalță rugăciunea: “Luminează-mi sufletul și cu lumina simțită să văd limpede și să Te vestesc pe Tine Dumnezeu“. Pentru ca omul să Îl propovăduiască pe Dumnezeu, trebuie mai întâi să Îl vadă cu limpezime. Dar pentru ca omul să-L vadă pe Dumnezeu, trebuie mai întâi să primească iluminarea sufletului și a simțurilor trupului. În acest fel, praznicul Întâmpinării Domnului se face praznic al întâmpinării fiecărui credincios. Amin.

Femeia cananeiancă – credinţă, stăruinţă şi înţelepciune

Învățămintele ce se impun din pericopa evanghelică de astăzi sunt ușor de desprins de fiecare dintre noi. Și noi putem fi uneori femeia aceasta care a alergat după Iisus.

Ce oare L-a determinat pe Hristos s-o laude în cele din urmă pe aceasta: „O, femeie, mare este credința ta” și ce anume ar trebui să învățăm de la ea? Ei bine, trei lucruri ar trebui să râvnim la această păgână, socotită prea ușor de „poporul ales” câine: credința ei, deși mentalitatea vremii îi era potrivnică,stăruința, în pofida „ignorării” și „jignirii” cu care a fost tratată aparent până și de Hristos, și înțelepciunea, cu care până la urmă ne-a cucerit pe toți. Ea își va fi zis, în simplitatea ei, dar cu intuiția omului care se agață plin de speranță de orice simte că i-ar putea aduce împlinirea rugăciunii:„Nu-i adevărat, Acest Mesia pe care eu L-am văzut că învață atât de înțelept și de puternic trebuie să fi fost trimis și pentru mine și pentru poporul meu. Dacă este Dumnezeu, trebuie să fie și al nostru, al tuturor, pentru că nu putem avea fiecare Dumnezeul său.”

Stăruința!... Sunt între noi oameni credincioși care, dacă nu li s-a împlinit astăzi rugăciunea, mâine nu se mai roagă… Păi, dacă nu s-a împlinit?… Ei bine, cananeanca nu a făcut așa! A insistat. A stăruit. Și cred că Hristos a acceptat să intre pentru câteva momente în jocul mentalității evreilor și pentru a-i încerca stăruința și credința acestei femei. Să vadă, își iubește îndeajuns de mult fiica, ori se va supăra și va pune mai presus de dragostea ei de mamă orgoliul rănit de „jignirea” cu care, de altfel, ar fi trebuit să fi fost deja familiarizată?

Sunt între noi oameni care ar dori să „negocieze” cu Dumnezeu, eventual de pe poziții egale! Oameni care, dacă au avut într-o zi ghinion și s-a întâmplat să nu fie serviți cum se cuvine de doamna de la lumânări, ori părintele a fost prea ocupat sau insuficient de dispus să-i asculte și nu le-a citit rugăciunea când au vrut ei, au făcut stânga împrejur, le-au întors spatele, au plecat și pe la biserică nu au mai dat. Ce face femeia de astăzi? Ea stăruie. Nici gând să se simtă jignită! Ea nu știe ce este acela orgoliu, căci iubirea jertfelnică alungă mândria. Ea o ține una și bună:„Doamne, Te rog să mă ajuți! Știu că poți, pentru că ești Mesia, Te rog să mă ajuți!”

Înțelepciunea!… A știut să răspundă înțelept, nu obraznic, cum facem noi adeseori: suntem jigniți, jignim și noi; m-ai făcut „câine”, mă voi răzbuna pentru asta! Femeia răspunde cu o înțelepciune care-L „cucerește” și pe Mântuitorul Hristos, dar și pe noi. Era înțeleaptă: „Da, Doamne, așa este, cum zici Tu, dar și câinii mănâncă din fărămiturile ce cad de la masa stăpânilor lor, și pentru aceasta Te rog, dă-mi și mie o fărămitură pentru copilul meu”...

Învățăm, așadar, din evanghelia de astăzi, cum să ne comportăm față de Dumnezeu. Înțelegem că nu avem voie să ne supărăm pe El atunci când nu ne ascultă sau întârzie să ne împlinească cererea, ci doar să insistăm. Nu avem voie să ne simțim jigniți de faptul că El pare a nu ne auzi. Noi doar să stăruim, pentru că s-ar putea ca Dumnezeu să dorească să ne încerce credința, așa cum a încercat-o și pe a cananeiencii astăzi. S-a prefăcut că nu o aude: „Ia să vedem, stăruie în credință, sau pleacă și nu vrea să Mă mai vadă în veci!” Aceeași atitudine să o avem și noi față de Dumnezeu, pentru că El uneori ne încearcă, dorind să vadă dacă avem credință, iar apoi dacă aceasta este dublată și de răbdare și stăruință, ori este încununată și de înțelepciune… Știm să stăruim? Sau doar să cerem, ba încă ne lipsește și răbdarea de a aștepta să ni se împlinească rugăciunea? Suntem înțelepți, sau ne supărăm precum copiii și nu mai venim la biserică pentru că nu m-a mulțumit atitudinea părintelui într-o zi sau alta?…

Cuvânt de învăţătură către părinţi

Părinții L-au adus pe Pruncul Iisus în templu. (Luca  2, 27)

Și aduceau la El copii ca să Se atingă de ei. (Marcu 10, 13)

Exemplul acestor evlavioși părinți care L-au adus pe Pruncul Iisus în templu, al acestor mame care își aduceau copiii la Iisus, trebuie urmat de toți părinții creștini. În aceasta constă baza oricărei educații. Duceți-i pe copiii voștri în templul adevărului și al dragostei, închinați-i Domnului, dați-i în slujba Lui de la cea mai fragedă vârstă; în rugăciunile voastre fierbinți aduceți-i jertfă Domnului Celui Viu, încredințați-i deplin în mâinile Lui, și inima voastră va fi liniștită în privința lor, și asupra lor se va pogorî binecuvântarea cea de Sus.

El, Cel Atotputernic, rămâne în veci același. Cel ce i-a primit atunci pe copii cu dragoste, binecuvântându-i, rămâne Același Părinte iubitor până astăzi.

El se află, nevăzut, în fiecare familie, și sufletele curate ale copiilor Îi sunt deosebit de apropiate. Duceți-i la El pe micuții voștri de la cea mai fragedă vârstă. Aruncați în ogorul gingaș al sufletului de copil semințele cuvântului lui Dumnezeu. Copiii voștri să aibă mereu înaintea ochilor chipul luminos al Mântuitorului, să se obișnuiască să-L cheme în orice necaz, în orice amărăciune. Nu îngăduiți ca micuții să crească fără să știe că El le este aproape. Fie ca ei să se simtă mereu ocrotiți de umbra prezenței Lui și, întăriți de cunoașterea acestui fapt, să fie înarmați împotriva tuturor încercărilor care îi așteaptă în viață.

Astăzi, ca și în timpul vieții pământești a Mântuitorului, se vor găsi oameni care vor încerca să pună bețe în roate dorinței voastre de a vă duce copiii la Iisus. În curentul rece al necredinței și nepăsăsrii această dorință va întâmpina piedici, dar voi să nu vă tulburați, să nu

cedați în fața lor, știind că nicăieri nu vor fi mai în siguranță copiii voștri decât lângă Cel ce a spus: Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți (Marcu 10, 14).

Ferice de părinții și de educatorii care, ținând minte cele spuse, își vor aduce la Mântuitorul, fără a șovăi, cea mai mare comoară! Amin!

Istorioară – Simplitatea atrage harul

L-au întrebat unii ucenici pe avva Macarie: – Cum trebuie să ne rugăm?

– Nu e nevoie de vorbărie, ci întindeți-vă mânile și ziceți „Doamne, cum vrei și cum știi, miluiește!“ și dacă vă vine vreo luptă (ispită), „Ajută-mă, Doamne!“ Și El știe ce e bine și ne miluiește.

“Doamne miluiește” este rugăciunea cea mai scurtă și cea mai reprezentativă a Bisericii Ortodoxe. În două cuvinte este cuprinsă toată esența vieții sub ocrotirea și binecuvântarea Domnului de care toți avem nevoie, în același timp și cel mai de preț lucru pe care îl cerem de la Dumnezeu…

Este răspunsul pe care fiecare din noi în taină îl șoptește în fața Domnului după cererea care este pusă în fața Lui prin slujitorii Sfântului Altar, căci după tipicul bisericesc vechi, poporul trebuie să dea răspunsurile pe care astăzi strana le cântă.

“Domnului să ne rugăm… Doamne miluiește!”