Biserica Belvedere

Duminica a 25-a după Rusalii (Pilda samarineanului milostiv)

Pilda Samarineanului Milostiv

În vremea aceea a venit la Iisus un învăţător de lege, ispitindu-L şi întrebându-L: Învăţătorule, ce să fac eu ca să moştenesc viaţa cea de veci?   Dar Iisus l-a întrebat: ce este scris în Lege? Cum citeşti? Iar el, răspunzând, a zis: să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată vârtutea ta şi din tot cugetul tău; iar pe aproapele tău, ca pe tine însuţi.

Atunci Iisus i-a spus: drept ai răspuns, fă aceasta şi vei fi viu.

Dar el, voind să se îndreptăţească pe sine, a zis către Iisus: şi cine este aproapele meu?

Iar Iisus, răspunzând, a zis: un om oarecare se cobora din Ierusalim în Ierihon şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, s-au dus, lăsându-l abia viu. Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea, dar, văzându-l, a trecut pe alături. Tot aşa şi un levit, sosind la acel loc, a venit, a văzut şi a trecut pe alături. Dar un samarinean care era călător, ajungând lângă lângă el şi văzându-l, i s-a făcut  milă de el şi, apropiindu-se, i-a legat rănile turnând peste ele untdelemn şi vin; apoi, punându-l pe asinul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a avut grijă de el. Iar a doua zi, la plecare, scoţând doi dinari, i-a dat gazdei şi i-a zis: ai grijă de el şi ce vei mai cheltui, când mă voi întoarce eu îţi voi da înapoi.

Deci care din aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui care căzuse în mâinile tâlharilor? Iar el a răspuns: cel care a făcut milă cu el.

Atunci Iisus a zis către el: du-te de fă şi tu asemenea.”

Evanghelia după Luca 10, 25-37

 


Dumnezeu face minuni când cineva participă cu inima sa la durerea celuilalt.” (Cuv. Paisie Aghioritul)

 

Cuvânt de folos duhovnicesc

Nu-i om pe lume să n-aibă nevoie de ajutorul tău. Ia seama mai întâi la suferinţa sufletelor. Cum să-l ajuţi, nu-i carte să te înveţe. Fă-o cu gingăşie. Şi cu mare umilinţă. Mândria otrăveşte roadele iubirii. Şi uneori e bine iubirea să lucreze, alteori mai bine e să aştepte până ce inima-i vesteşte. Că iubirea pururi cată la celălalt, gata în orice clipă să-i sară în ajutor. Şi rugăciunea o luminează când şi cum să ajute. Şi tot ea ne face în chip minunat văzători ai tainei celui de lângă noi… Iubirea nu cere mari isprăvi şi planuri mari; face mult bine doar cu o vorbă bună, cu o privire, cu o mică rugăciune…

(Cuviosul Părinte Serghie Şevici)

 

Adevăratul samarinean este cel carese îngrijeşte şi de sufletul cel bolnav al aproapelui

„Şi, apropiindu-se, a legat rănile lui, turnând pe ele untdelemn şi vin” (Luca 10, 34)

Model de purtare de grijă pentru mântuirea sufletească a altora ne dă nouă Însuşi Dumnezeu. Mai întâi S-a îngrijit pentru Adam, înainte de căderea lui în păcat, spre a-l feri de aceasta. De aceea, a zis către dânsul: „Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!” (Facerea 2, 16-17).

Iată că atât prin uşurinţa legii, cât şi prin mulţimea pomilor învoiţi şi prin asprimea pedepsei celei ameninţătoare, Dumnezeu S-a îngrijit de mântuirea sufletească a lui Adam şi voia a-l opri de la păcat. Aşadar, în tot chipul a căutat Dumnezeu să întărească pe Adam împotriva păcatului, însă cu toată această îngrijire, cu toată această îndemnare şi sfătuire, cu toată bunătatea lui Dumnezeu, Adam totuşi a căzut şi nu a păzit porunca. Totuşi, Dumnezeu n-a zis: „Ce să mai fac Eu şi ce ar folosi aici? El a mâncat, a căzut în păcat, a călcat porunca, a crezut diavolului, a dispreţuit rânduiala Mea. Pentru care acum a căzut în nenorocire, în moarte şi întru osândă, ce să mai vorbesc cu dânsul de acum?”.

Nu a grăit Dumnezeu aşa, ci S-a apropiat iarăşi de Adam îndată după căderea sa în păcat, l-a mângâiat şi a întrebuinţat alt mijloc pentru mântuirea lui, adică osteneala, sudoarea şi suferinţele şi nu a încetat a face totul până ce iarăşi a restaurat firea cea căzută, a slobozit-o de la moarte, iarăşi a dus-o la cer şi iarăşi i-a dat bunuri încă şi mai mari decât cele pierdute.

Din acestea vedem îndeajuns că noi, pe fraţii cei căzuţi, nu trebuie să-i părăsim, nici să-i nesocotim, ci încă înainte de căderea lor să-i sprijinim împotriva păcatului, iar după căderea lor în păcat să arătăm o grijă mare pentru dânşii. Că aşa fac şi doctorii. Oamenilor sănătoşi ei le dau povăţuire cum să-şi păzească sănătatea şi să poată înlătura bolile. Iar dacă cineva nu a păzit poveţele lor şi a căzut în boală, ei totuşi nu lasă un asemenea om fără ajutor, ci, mai ales atunci îi arată cea mai mare îngrijire, pentru ca pe cel bolnav iarăşi să-l slobozească din boală.

Deci, aşa trebuie să faci şi tu. Urmează acelui samarinean din Evanghelie (Luca, cap. 10), care a arătat atâta grijă pentru cel rănit. Levitul trecuse pe lângă dânsul, asemenea şi fariseul, şi niciunul dintre cei doi nu s-a plecat la cel ce zăcea, ci l-au lăsat să zacă fără compătimire şi au trecut mai departe.

Iar un samarinean, care de altminteri nu avea nici o legătură cu cel nenorocit, n-a trecut pe lângă dânsul, ci s-a oprit, a simţit compătimire şi a turnat untdelemn şi vin pe rănile lui. Apoi l-a pus pe asinul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a dat şi a făgăduit bani, ca să nu fie lipsit de grijă.

El n-a zis întru sine: „Ce treabă am eu cu omul acesta, eu sunt samarinean şi nu am nimic comun cu dânsul. Pe lângă aceasta, cetatea este încă departe şi el nu este în stare de a merge acolo; de voi rămâne cu dânsul, aş putea şi eu cădea între tâlhari, ba încă aş putea fi socotit făptaş al nelegiuirii săvârşite aici”. Căci unii, în călătoriile lor, văd adeseori un rănit care se luptă cu moartea, şi nu se apropie de el, nu pentru că n-ar avea milă de el, sau că n-ar voi să cheltuiască cu dânsul, ci de frica de a nu fi traşi înaintea judecăţii, şi a fi ei înşişi bănuiţi că ar fi ucigaşi. Totuşi, samarineanul cel milostiv nu s-a temut de toate acestea, ci fără multă gândire l-a pus pe asinul său, l-a dus la casa de oaspeţi şi nu s-a speriat nici de primejdie, nici de cheltuială, nici de nimic altceva.

Deci, dacă samarineanul a fost atât de plin de dragoste şi atât de compătimitor către un om necunoscut, cum ne vom putea noi îndreptăţi când nu ajutăm pe fraţii noştri în vreo nenorocire încă mai mare? Căci cei căzuţi în păcate sunt mai nenorociţi decât acela; căci păcatele şi prihănile sunt mai cumplite decât toţi tâlharii; ele schingiuiesc pe cei căzuţi în ele mai cumplit decât aceia. Ele răpesc nu numai hainele şi rănesc nu numai trupul, ci şi sufletul, şi după ce le-au pricinuit mii de răni, îi lasă să zacă în prăpastia necucerniciei şi se duc de acolo.

La o astfel de nenorocire să nu rămânem cu sânge rece, să nu trecem fără compătimire pe lângă o privelişte atât de vrednică de tânguire. Şi chiar de ar face alţii aceasta, tu să nu o faci. Să nu zici întru tine: „Eu sunt mirean, am soţie şi copii, aceasta se cuvine preoţilor!”. Iată, samarineanul nu grăia astfel, ci a apucat pe cel nenorocit ca pe un câştig mare. Deci, când vezi pe cineva care are trebuinţă nu de vindecarea trupului, ci a sufletului, să nu zici: „Pentru ce nu-l vindecă acesta sau acela”, ci slobozeşte-l tu din boala sa şi nu întreba pentru ce alţii pregetă.

Când vezi o bucată de aur jos, cu siguranţă că nu întrebi de ce n-a ridicat-o acesta sau acela, ci te sârguieşti a întrece pe toţi ceilalţi şi a o ridica. Tot aşa trebuie să cugeţi şi cu privire la fratele tău cel căzut; trebuie să crezi că în îngrijirea de dânsul ai găsit o comoară. Când torni în rănile sufletului său untdelemnul învăţăturii creştineşti, când îl legi cu blândeţe şi-l vindeci cu răbdare, prin aceasta ai dobândit comoara cea mai mare şi această singură faptă va stinge întru tine multe pete ale păcatului.

Când vezi pe cale un sărac, un nevoiaş, nu trece uşor pe lângă dânsul fără a-i da milostenie! Aceasta este frumos şi bine. Dar şi când vezi un frate pe calea păcatului, nu trece pe lângă dânsul, ci printr-un cuvânt prietenesc, ca printr-un frâu, opreşte-l de la calea sa cea rea şi adu-l iarăşi la Biserica lui Hristos. O astfel de milostenie este mai bună decât alta şi are mai mare preţ decât mii de talanţi de aur. Ce zic eu: decât mii de talanţi? Nu! Milostenia aceasta are mai mare preţ decât toată lumea cea văzută, căci omul este mai preţios decât lumea. Pentru dânsul s-au făcut chiar cerul şi marea, soarele şi stelele.

Gândeşte deci la înălţimea vredniciei aceluia pe care tu poţi să-l mântuieşti şi nu vei pregeta a te îngriji de dânsul, adică de sufletul lui cel nemuritor. Cine dă unui păcătos milioane, nu i-a dat aşa de mult ca cel ce mântuieşte sufletul lui, căci îl abate de la calea lui cea rea şi-l întoarce la fericirea cea dumnezeiască. Cine dă săracului pune capăt foamei. Cine îndreaptă pe păcătos pune capăt necucerniciei. Unul mângâie sărăcia, celălalt opreşte prihana. Unul slobozeşte trupul de la răutate, celălalt răpeşte sufletul de la iad.

Vedeţi, eu v-am arătat cum puteţi să câştigaţi o comoară; să nu pierdeţi deci acest câştig. De aceasta nu vă puteţi apăra nici prin sărăcie, nici prin propriile nevoi, căci aici        n-aveţi altă cheltuială de făcut decât aceea a cuvântului şi a vorbei.

Însă cu totul împotriva acestei milostenii duhovniceşti este obiceiul cel rău, nu numai de a învinovăţi păcatele altora, ba încă a le şi dezvălui şi a le face cunoscute, fără a le îndrepta. Nu trebuie să trâmbiţăm asupra slăbiciunilor celor bolnavi, ci să le tămăduim. Acest obicei rău, noi trebuie să-l dezrădăcinăm, căci el pricinuieşte multe rele.

Descoperirea greşelilor altora face pe aceştia adeseori cu totul fără curaj spre îndreptare, pe când descoperirea însuşirilor celor bune ale lor ridică sufletul lor şi întăreşte duhul lor. Pentru aceasta, să răspândim ştiri care aduc obştei noastre cinste, iar nu de acelea care aduc ruşine fraţilor noştri. De auzim ceva bun, să facem aceasta cunoscută tuturor; însă de aflăm ceva rău şi păcătos, să încuiem aceasta în noi şi să tindem ca să se dea uitării.

Aşadar, nu faceţi cunoscute păcatele oamenilor, cei asemenea nouă şi nu pregetaţi a vă îngriji de mântuirea lor, ci faceţi şi încercaţi toate, ca pe cei bolnavi la suflet iarăşi să-i aduceţi la noi, pentru ca noi, atât în viaţa aceasta vremelnică, cât şi în veşnicie, să ne facem părtaşi răsplătirii celei mari, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh se cuvine slavă, acum şi în vecii vecilor. Amin.

(Sfântul Ioan Gură de Aur)

Împotriva legii dragostei

În parabola despre bunul samarinean vedem mai întâi doi oameni care se socoteau cucernici: un preot şi un levit. Amândoi, văzându-l pe nefericitul călător rănit, prădat de tâlhari, trec liniştiţi pe alături – și pentru noi este limpede că aceşti oa­meni nu-și iubeau aproapele ca pe sine însuși. Totuși, la drept vorbind, nici preotul, nici levitul nu-i făcuseră omului aceluia nici un rău. Ei nu l-au lovit, nu l-au prădat, ci pur şi sim­plu au trecut mai departe după ce s-au uitat la el. Veţi spune că nu au păcătuit, fiindcă adevărații vinovați erau tâlharii, care fuseseră atât de cruzi cu acel om, rănindu-l, prădându-l și lăsându-l aruncat în drum. Nici preotul, nici levitul nu fuseseră părtași la această fărădelege – și totuși, ei au păcătuit împotriva legii dragostei, neajutându-și aproapele.

Nu obișnuim să ne reproșăm ceea ce n-am făcut. Firește, ne pare rău când se întâmplă să-i aducem vătămare cuiva, însă foarte rar ne învinuim că am scăpat ocazia de a face un bine, de a da un ajutor ce ținea de noi. Totuși, fără îndoială că luăm asupra noastră un păcat mare atunci când nu dăm aproapelui acea dragoste și acel bine care stăteau în puterea noastră.

Vom da seama pentru fiecare prilej de a ne ajuta aproapele pe care l-am scăpat din neglijență, din neatenţie, din lene sau egoism. Acel prilej nu se va mai întoarce, iar noi ar fi trebuit să-l folosim, fiindcă ne-a fost trimis chiar de Dumnezeu.

Pe calea vieţii întâlnim la tot pasul fraţi răniţi, dezmoșteniți ai sorții, părăsiţi fără ajutor. Ce vom fi pentru ei: preot, levit ori samarinean?

(Din cartea “Fiecare zi un dar al lui Dumnezeu”)


IstorioarăA doua şansă

După ce a trăit o viaţă plină de egoism, în care nu s-a gândit decât la el, nepăsându-i de cei din jur, un om a ajuns în iad. Cât de mult s-a căit atunci pentru tot ce făcuse! Dar era prea târziu. Chinuindu-se zi şi noapte în flăcările iadului, se ruga încontinuu: «Iartă-mă, Doamne, am greşit, dar acum m-am lecuit. Nu mai sunt egoist deloc, ajută-mă, Doamne, că m-am schimbat şi nu mai am pic de răutate în mine!» În timp ce se ruga el, a apărut deodată un înger, care i-a spus:

- Bucură-te omule! Dumnezeu ţi-a ascultat rugăciunea şi vrea să-ţi dea o şansă să vii în rai, dar oare te-ai schimbat cu adevărat?

- Sigur că da – zise omul cu nerăbdare – sigur că m-am schimbat!

- Bine! – a mai spus îngerul. Vezi firul care coboară acum spre tine? Dacă te vei urca pe el, vei ajunge în rai şi vei scăpa de chinurile de aici.

Nespus de bucuros, omul a început să se caţăre pe firul ce atârna deasupra iadului, numai că, pe măsură ce se urca, a băgat de seamă că firul se subţia din ce în ce mai tare. Când   s-a uitat dedesubt, să nu-şi creadă ochilor! Mulţi păcătoşi se atârnaseră de firul său, încercând cu disperare să scape din flăcările iadului.

- Ce faceţi?! – strigă omul speriat. Daţi-vă imediat jos, o să se rupă firul şi o să cad iarăşi. Daţi-vă jos, n-auziţi?! – ţipă omul cu disperare şi începu să-i lovească cu picioarele; în clipa aceea, firul s-a rupt şi au căzut cu toţii.

- Of, îngerule, uite ce mi-au făcut ceilalţi! Spune-I lui Dumnezeu     să-mi trimită alt fir, ca să scap odată de aici!

- Nu se poate! – i-a răspuns îngerul.

- Cum aşa? Doar n-am nici o vină, firul s-a rupt din cauza lor!

- Ba nu, firul s-a rupt din cauza ta şi a invidiei tale. Firul acela era firul credinţei şi ar fi putut ţine şi tot iadul dacă ai fi avut încredere în cuvântul lui Dumnezeu şi dacă nu te-ai fi gândit doar la tine. Ai spus că te-ai lecuit de egoism şi că acum îţi pasă de aproapele tău, dar nu este adevărat. Fiind la fel de păcătos şi rău, firul nu te-a ţinut; de aceea s-a rupt.

În viaţă nu va reuşi cel rău, cel zgârcit şi interesat doar de propria persoană. Poate că va strânge averi, dar în sufletul său cu ce se va alege? Dar cel ce îi ajută mereu şi cu dragoste pe ceilalţi, acela strânge în inimă comori cereşti, devenind om cu adevărat, căci om este doar cel ce trăieşte pentru oameni. Amin.


Anunt pictura biserica