“Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi semănând el, una a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o. Şi alta a căzut pe piatră, şi, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală.Şi alta a căzut între spini şi spinii, crescând cu ea, au înăbuşit-o. Şi alta a căzut pe pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod însutit. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit să audă.

Şi ucenicii Lui Îl întrebau: Ce înseamnă pilda aceasta?

El a zis: Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde, ca, văzând, să nu vadă şi, auzind, să nu înţeleagă. Iar pilda aceasta înseamnă: Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu.

Iar cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască.

Iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă.

Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând cu grijile şi cu bogăţia şi cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc.

Pilda Semănătorului şi cele patru tipologii umane

În această pildă Mântuitorul creează patru tipologii umane.

Mai întâi, tipologia omului nepăsător. Un autor mistic, un filozof, Kierkegaard, numea acest tip de oameni omul-fluture, degustătorul, adică acela care merge din floare în floare, caută bucuria acestei vieţi şi sfârşeşte cu aripile frânte şi căzute în ţărână. Aceştia sunt oamenii care nu primesc cuvântul lui Dumnezeu, ci se lasă târâţi în toate curentele ideologice, gnostice sau filozofice, în toate părţile. Ei n-au niciun fel de stabilitate. Peste ei calcă toate învăţăturile greşite ale lumii acesteia. Sunt ca un zid pe care se scriu toate ideile false ale veacului nostru sau ale veacurilor anterioare. Să ne cercetăm cine dintre noi se aseamănă pământului în care cade sămânţa lui Dumnezeu fără să rodească? Gândiţi-vă!

Deci noi suntem aceştia care auzim cuvântul lui Dumnezeu, îl primim, ne bucurăm şi vine o persecuţie sau căldura soarelui, aşa cum se spune în parabolă. Soarele cald dă căldură şi usucă pământul şi sămânţa moare în sufletul nostru.

Ştiţi că atunci când a fost, în comunism, persecuţia aceea religioasă, s-au cernut foarte uşor cei care erau români temeinici de cei care erau numai piatră. Unii au cedat, alţii au colaborat, alţii au făcut lucruri foarte rele, alţii au suferit sau, dacă n-au fost arestaţi, au rezistat tăcuţi în subterane, rugând pe Dumnezeu să îi ajute în viaţa aceasta de prigoniri. M-am întrebat: oare din România, câţi oameni n-au făcut compromisul religios?

Am fost mişcat când am văzut cum în biserică oamenii ridicau braţele în sus, strigând cu glas mare Doamne, miluieşte-mă!, când citeam rugăciunile de iertare. M-am tulburat mult văzând această credinţă, pe care n-o găseşti în Occident. Aceste manifestări spontane ale sufletului care strigă către Dumnezeu, aici nu se fac. Însă m-am tulburat mai mult după aceea, când am văzut că mulţi din oamenii aceştia au o dublă personalitate: la biserică sunt credincioşi, aprind lumânări, vin, poate stau toată slujba, poate nu stau toată slujba, dar când ies afară devin ca nişte fiare. Se ceartă frate cu frate pentru o bucată de pământ, se înşeală cum pot, în toate chipurile. Este un fel de dedublare a personalităţii.

Această dedublare era în comunism altfel decât acum. Atunci fiecare asculta Europa liberă, mergea la biserică, dar în public striga eu nu cred şi lăuda pe Ceauşescu sau pe Gheorghiu-Dej. Această minciună s-a perpetuat multă vreme. Acum o nouă formă se perpetuează în ţara noastră, mai periculoasă decât aceea, pentru că acum nu ne mai ameninţă religios niciun pericol. Acum, sub presiunea vremurilor, sau sub influenţa teoriilor, sau pur şi simplu pentru că aşa e convenabil, unii se leapădă şi nu aduc nicio roadă. Gândiţi-vă care dintre noi suntem în această categorie, sau am fost, eventual.

A treia categorie de oameni sunt cei pătimaşi. Au păcate multe, tot felul de patimi omeneşti: desfrânare, beţie, lăcomie, zgârcenie, toate patimile acelea care fac din inima noastră un teren plin de buruieni, de spini şi de mărăcini. Şi chiar dacă ne izbeşte cuvântul lui Dumnezeu, chiar daca ne întoarcem cu dragoste spre El, mai tari sunt patimile noastre, pe care le purtăm de cine ştie când. Pentru că pocăinţa noastră nu este adevărată! Este numai un moment de deschidere către Dumnezeu pe care nu-l adâncim în inima noastră, nu facem din el un izvor tămăduitor pentru suflet, ci ne-am deschis o clipă, iar apoi ne-am închis. Patimile noastre au izbucnit în noi mai puternice decât chemarea şi virtuţile pe care Dumnezeu le seamănă în inima noastră. Şi nu aducem roade, iar dacă nu sunt roade, suntem sortiţi pedepsei veşnice. Cine dintre noi se recunoaşte aici?

Cei din a patra categorie sunt oamenii care aud cuvântul, se străduiesc, slujesc cu bucurie lui Dumnezeu, caută să-şi fertilizeze solul acesta spiritual, să înţeleagă mai adânc cuvântul lui Dumnezeu, să vină la biserică, să se spovedească, să se împărtăşească, să facă bine în jurul lor, să fie o lumină pentru toţi ceilalţi. Unii pot mai puţin, alţii mai mult. Dumnezeu a dat fiecăruia un talant: unuia i-a dat unul singur, altuia i-a dat trei talanţi, altuia i-a dat cinci talanţi. Fiecare a primit ceva şi fiecare dintre noi trebuie să aducă lui Dumnezeu un dar egal cu darul pe care l-a primit. Cel care a primit un talant, să mai aducă unul. Cel care a primit doi talanţi, să mai aducă doi. Cel care a primit cinci, să mai aducă cinci. Cel ce aduce roadă sută la sută, acela este cu adevărat cel care a auzit cuvântul lui Dumnezeu şi a rodit.

Şi a mai zis Dumnezeu din nou:“Cine are urechi de auzit, să audă!” (Matei 13,9). Uitaţi-vă în jurul vostru şi în voi inşivă şi vedeţi sincer unde vă aflaţi. Dacă aveţi intenţie bună şi nu încercaţi să vă amăgiţi pe voi înşivă sau pe alţii, v-aţi plasat exact unde sunteţi. Atunci, cu adevărat, când a zis Mântuitorul “cine are urechi de auzit să audă”, voi sunteţi aceia care aţi înţeles.

Primeşte sămânţa bună

Ce semăna semănătorul despre care citim în Evanghelie? Semăna o sămânță bună, vie, nemuritoare, și roada pe care o aducea pe pământul ce o primea era una binecuvântată, care dăinuia în viața veșnică.

Fiecare om să semene ceva: cuvintele, faptele lui sunt niște semințe care cad zilnic și care nu pier fără urmă. Ele odrăslesc pentru seceriș, când grâul va fi strâns în hambarul ceresc, iar buruienile vor fi aruncate în foc – însă oamenilor prea puțin le pasă de asta: seamănă răul cu pumnul, iar la seceriș niciodată nu se gândesc sau își închipuie că din răul pe care l-au semănat va crește în cele din urmă binele.

Ochiul lui Dumnezeu veghează peste toate acestea și cuvântul Său ne preîntâmpină: „Nu vă amăgiți; Dumnezeu nu Se lasă batjocorit, căci ce va semăna omul, aceea va și secera. Cel ce seamănă în trupul său însuși, din trup va secera stricăciune, iar cel ce seamănă în duh, în duh va și secera viață veșnică”. (Galateni 6, 7-8)

„Pentru că ei au semănat vânt, vor culege furtună.” (Osea 8,7)

Furtună vei culege și tu, bietul meu frate, dacă acum semeni semințele păcatului și stricăciunii – și cine va adăposti de această furtună capul tău fără apărare? Grâul se va ascunde în hambar, dar tu unde vei fi atunci?

Sămânța cea bună este cuvântul lui Dumnezeu. Începe să-l primești în sufletul tău, pe care l-au năpădit neghinile și spinii. El le va smulge, va pune stăpânire pe suflet, va aduce în acesta o viață nouă și va face să crească în el mai întâi pai, apoi spic, apoi grâu deplin. (Marcu 4, 28)

Despre citirea cărţilor duhovniceşti

“O carte bună e un înger al lui Dumnezeu, căci te învață să-L iubești pe El, să te ferești de rău și să te grijești de sufletul tău.” (Părintele Nicodim Măndiță)