S-a născut în jurul anului 1700, în Rusia, probabil într-o familie nobilă, căci a ajuns să fie guvernator al unei provincii ruseşti. Dorind să intre în viaţa monahală, şi-a lăsat familia, onoarea rangului şi patria sa, în jurul anului 1749, venind în Moldova. Îl atrăsese aici renumele unor mari pustnici, ascunşi de ochii lumii în adâncul codrilor. A vieţuit astfel timp de 15 ani, crescând duhovniceşte în preajma unor aleşi părinţi, precum Vasile de la Poiana Mărului şi Paisie Velicicovski. Acesta din urmă îl va afla pe Cuviosul Onufrie la Mănăstirea Dragomirna, în jurul anului 1763, la venirea sa din Muntele Athos. Auzind de alţi pustnici români şi ruşi sporiţi duhovniceşte, care vieţuiau în ţinutul Botoşanilor, va intra în anul 1764 în obştea Schitului Sihăstria Voronei, retrăgându­-se în sihăstrie. 

Timp de 25 de ani va vieţui într-o peşteră pe malul pârâului Vorona, într-o aspră nevoinţă, petrecând în smerenie, înfrânare, tăcere şi neîncetată rugăciune. Mânca doar o dată în zi, după apusul soarelui, iar noaptea o petrecea priveghind, aţipind doar două-trei ore pe un scaun, după cum mărturiseşte ieromonahul Nicolae, care vieţuia şi el în codrii Voronei.

Când s-a apropiat sfârşitul vieţii Cuviosului Onufrie şi a sosit timpul să încredinţeze curatul său suflet Stăpânului Hristos, a fost vestit mai înainte de aceasta. În noaptea Sfintelor Paşti, dorind a se împărtăşi pentru ultima dată cu Trupul şi Sângele Mântuitorului, un înger  s-a arătat preotului Nicolae Gheorghiu din satul Tudora, aflat în apropiere, şi i-a cerut să ia cu sine Sfintele Taine şi să meargă la robul lui Dumnezeu Onufrie. Acelaşi înger îl va călăuzi până la peştera cuviosului, pe care îl va afla foarte slăbit. Şi cerând să meargă la Sihăstrie, după câteva zile a adormit întru Domnul, la 29 martie 1789, fiind înmormântat de către câţiva călugări în livadă, la rădăcina unui măr.

Nu după mult timp, la mormântul cuviosului au început să se petreacă fapte minunate, care adevereau sfinţenia sa. Mulţi au văzut lumânări arzând şi au auzit glasuri cântând în acel loc, iar o dată, rătăcindu-se trei călugări prin pădurile din jur şi lăsându-se noaptea, au fost călăuziţi de o lumină puternică până la peştera unde s-a nevoit cuviosul.

În iarna anului 1846 s-a arătat din nou puterea făcătoare de minuni a Cuviosului Onufrie. Pe când domnitorul Mihail Sturza se afla la vânătoare a găsit un măr mare şi frumos la rădăcina copacului ce străjuia mormântul cuviosului, l-a luat cu sine şi l-a dat fiicei sale care era bolnavă de epilepsie. Cu harul lui Dumnezeu, aceasta s-a vindecat de boală. Minunându-se, domnitorul se va întoarce la Vorona şi, aflând despre viaţa nevoitorului pentru Dumnezeu, va porunci să se dezgroape osemintele lui şi să fie aşezate spre cinstire într-o raclă în altarul bisericii Mănăstirii Vorona.

S-a născut la începutul secolului al XVII-lea, într-o familie de credincioşi din satul Mesteacăn, din ţinutul Neamţului. De mic copil, fiind luat de către părinţi la sfintele slujbe de la Mănăstirea Tazlău, a simţit chemarea către viaţa monahală, intrând din fragedă tinereţe în obştea Mănăstirii Tazlău. Prin râvna sa duhovnicească dobândeşte haina călugăriei, ostenindu-se în rugăciuni neîncetate, ascultare şi post îndelungat. Mânca doar o dată în zi, după apusul soarelui, iar noaptea o petrecea priveghind, aţipind doar două-trei ore pe un scaun, pentru odihna trupului.

Dobândind darul rugăciunii curate, al vindecării bolilor şi al izgonirii demonilor, el devine foarte căutat de mulţimile de călugări şi credincioşi.

Sinodul al III-lea Ecumenic din anul 431 s-a ţinut la Efes, în Asia Mică, în Biserica închinată Sfintei Fecioare Maria. El a fost prezidat de Sfântul Chiril al Alexandriei şi a avut ca scop condamnarea ereziei lui Nestorie.

Sinodul a stabilit că Iisus Hristos era o singură Persoană (şi nu două persoane): Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, având un singur trup şi un suflet raţional. Astfel, Maica Domnului trebuie considerată “Născătoare de Dumnezeu” (Theotokos), pentru că a dat naştere nu doar unui om, ci lui Dumnezeu întrupat. De asemenea, Sinodul a hotărât că unirea celor două firi ale Mântuitorului Iisus Hristos era astfel încât nici una din cele două naturi nu o afecta negativ şi nu o diminua pe cealaltă.

Poporul dreptcredincios l-a socotit sfânt încă din timpul vieţii sale, iar după moarte, această credinţă s-a întărit şi mai mult.