Duminica Sfinţilor Părinţi de la Sinodul IV Ecumenic

Sinodul IV Ecumenic, care a avut loc în anul 451 la Calcedon, în biserica Sf. Eufimia, a fost cel mai măreţ şi cel mai impunător Sinod din antichitatea creştină. Numărul participanţilor a variat între 520 şi 630, cifră neajunsă la nici un alt Sinod Ecumenic.

Sfinţii Părinţi participanţi la Sinodul IV Ecumenic au combătut erezia lui Eutihie. Acesta a exagerat foarte mult unirea celor două firi, afirmând că după întruparea Sa din Sfânta Fecioară Maria, Mântuitorul Iisus Hristos a avut numai o singură fire, anume firea dumnezeiască, deoarece firea omenească a fost absorbită de firea dumnezeiască ca o picătură de apă în imensitatea mării. Noua erezie a primit numele de “monofizism”, iar după numele lui Eutihie, “eutihianism”.

Hotărârea finală a sinodalilor a fost aceea că în Hristos există două naturi – una divină şi una umană – unite într-o singură Persoană, neamestecate, neschimbate, neîmpărţite şi nedespărţite: “Urmând Sfinţilor Părinţi, noi învăţăm şi mărturisim cu toţii pe Unul şi Acelaşi Fiu, pe Domnul nostru Iisus Hristos, desăvârşit în dumnezeire şi desăvârşit în umanitate, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, având suflet raţional şi trup, deofiinţă cu Tatăl după Dumnezeire şi deofiinţă cu noi după umanitate, fiind întru toate asemenea nouă în afară de păcat.”

Sfântul Mucenic Emilian a pătimit în timpul domniei împăratul Iulian Apostatul (361-363) care, preluând conducerea imperiului, a încercat să restaureze păgânismul şi a luat măsuri de persecutare a creştinismului.

Emilian era un tânăr de origine daco-romană, din cetatea de pe malul drept al Dunării, Durostorum (azi Silistra), fiul unui prefect roman, pe nume Sabbatianus. De tânăr Emilian a îmbrăţişat cariera militară, astfel că devenise oştean în armata romană.

Pe când noul guvernator Capitolin dădea un ospăţ în cinstea idolilor, Sfântul Emilian a luat un ciocan şi a distrus altarele de jertfă şi statuile idolilor, fără să-l fi văzut cineva. Aflând de întâmplare, oamenii lui Capitolin au întemniţat pe un om nevinovat care venea de la câmp şi care trecea pe lângă templul păgân. Auzind de suferinţele celui nevinovat, Emilian a mărturisit atât fapta sa, cât mai ales credinţa întru Hristos, fiind astfel torturat pentru a se lepăda de numele de creştin.

Rămânând statornic întru credinţa sa, a fost aruncat într-un rug aprins, dar văpaia focului îl înconjura încât nici părul lui nu l-a ars. Văzând că a rămas nevătămat, tânărul mucenic Emilian a mărit pe Dumnezeu şi, întorcându-se spre răsărit, s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci şi, ridicându-şi privirea spre cer, s-a rugat: „Doamne Iisuse Hristoase, primeşte sufletul meu!” Şi zicând acestea, a adormit în pace. Era în anul Domnului 362, 18 iulie.

În actul său martiric se menţionează faptul că femeia lui Capitolin, fiind în taină creştină, a fost rugată de ceilalţi creştini să ceară de la bărbatul ei trupul noului mucenic spre a fi îngropat după cuviinţă. Astfel, trupul mucenicului Emilian a fost uns cu miruri şi îngropat cu mare cinste în apropierea oraşului Durostor, într-un loc numit Gedina.

Pentru rugăciunile Sfântului Mucenic Emilian, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi! Amin!