Din viaţa Sfântului Ioan Rusul

Sfântul Mărturisitor Ioan Rusul s-a născut în Rusia în jurul anului 1690. A fost simplu soldat în armata lui Petru I şi a luat parte la războiul ruso-turc. În 1711 el împreună cu alţi soldaţi au fost capturaţi de tătari şi au fost duși în Asia Mică, în satul Prokopion. Turcii au încercat să-i convertească pe soldaţii creştini la credinţa musulmană prin flatări şi ameninţări iar cei care nu au primit au fost bătuţi şi torturaţi. Alţii, însă au renunţat la Hristos şi au devenit musulmani, în speranţa că-şi vor îmbunătăţi soarta.

Sfântul Ioan nu a fost cucerit de promisiunile bunătăţilor lumeşti, suferind cu curaj umilinţele şi bătăile. Stăpânul său, aga turc, îl tortura frecvent în speranţa că sclavul va ceda şi va accepta islamismul. Sf Ioan a fost neînduplecat în hotărârea sa spunând stăpânului: “Nu mă vei putea întoarce de la credinţa mea prin ameninţări sau cu promisiuni de bunătăţi şi bogăţii. Am să mă supun ordinelor tale de bunăvoie dacă mă laşi să-mi urmez liber credinţa. Mai degrabă îţi dau capul meu decât să-mi schimb credinţa. M-am născut creştin şi am să mor creştin.”

Cuvintele înălţătoare şi credinţa tare, precum şi smerenia şi umilinţa Sfântului Ioan au îmblânzit în cele din urmă inima sălbatică a stăpânului său. Acesta l-a lăsat în pace şi nu l-a mai forţat să renunţe la creştinism. L-a pus să stea în grajd cu animalele de care avea grijă şi Ioan era foarte bucuros să se nevoiască în grajd şi să aibă ca pat ieslea, aşa cum S-a născut şi Mântuitorul.

De dimineaţa până seara muncea pentru stăpânul său turc, îndeplinind toate ordinele. Fie că era iarnă sau vară, sfântul umbla desculţ şi cu puţine haine pe el. Ceilalți sclavi îşi râdeau de el, vâzându-l atât de râvnitor dar Ioan nu s-a supărat niciodată pe ei, dimpotrivă, îi ajuta şi pe ei cum putea, uşurându-le neputinţele.

Blândeţea sfântului şi bunătatea sa au sensibilizat sufletele sclavilor şi al stăpânului său, astfel încât aga şi soţia lui au ajuns să-l îndrăgească şi au hotărât să-i dea o cameră lângă podul de uscat fânul. Sfântul Ioan nu a acceptat, preferând să rămână în grajd cu animalele. Acolo se culca pe fân şi se acoperea cu o haină veche. Astfel, grajdul a devenit locul său de pustnicie, unde se ruga şi cânta psalmi, umplând locul de bună mireasmă duhovnicească.

Câteodată, noaptea, Sfântul Ioan mergea pe ascuns la o biserică a Sfântului Gheorghe ce era zidită într-o râpă nu departe de casa stăpânului său şi făcea priveghere, stând în picioare în pridvorul bisericii. Tot aici mergea în duminici şi sărbători şi se împărtăşea cu Preacuratele Taine.

Prin simpla lui prezenţă în casa turcului, Sfântul i-a adus numai binecuvântări. Aga s-a îmbogăţit şi a devenit în scurt timp unul dintre cei mai influenţi oameni din Prokopion. El era conştient de ce i s-a schimbat atât de mult soarta şi nu se ferea să spună şi altora despre asta.

Spre sfârşitul vieţii sale grele Sfântul Ioan s-a îmbolnăvit. Simţind că i se apropie sfârşitul, a chemat preotul ca să-l împărtăşească, iar acesta, temându-se de fanatismul turcilor, i-a adus sfintele taine într-un măr pe care îl scobise. Astfel, la 27 mai 1730, îndată după ce s-a împărtășit, fericitul Ioan şi-a predat sfântul suflet în mâinile Domnului pe care atât de mult Îl iubise.

După trei ani şi jumătate de la mutarea Sfântului la cele veşnice, bătrânul preot care în fiecare duminică îi asculta suferinţa şi torturile şi care îl împărtăşea cu Sfintele Taine, a văzut în vis pe Sfântul Ioan care i-a spus că trupul său a rămas, cu harul lui Dumnezeu, întreg, neputrezit; să-l scoată din pământ ca să îl aibă ca binecuvântare veşnică a lui Dumnezeu.

După şovăielile preotului, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, o lumină cerească a strălucit deasupra mormântului, asemeni unui stâlp de foc. Creştinii au deschis mormântul şi – o, minune! – trupul sfântului se găsea intact, neputrezit, înmiresmat cu acel parfum dumnezeiesc pe care continuă să-l aibă până astăzi. Cu mare bucurie sufletească şi evlavie l-au ridicat, au luat în braţele lor acest dar dumnezeiesc – sfintele moaşte, şi l-au dus în biserica Sfântului Gheorghe unde obişnuia să privegheze fericitul Ioan.

În anul 1832, într-o înfruntare dintre sultanul Mahmud al doilea şi Ibrahim al Egiptului, Osman Paşa, trecând prin Procopie – ca trimis al sultanului, aruncă în foc sfintele moaşte, după ce jefuise biserica, vrând a se răzbuna pe creştini. Văzând însă trupul Sfântului mişcându-

se în mijlocul flăcărilor ca şi cum ar fi fost viu, turcii au fugit îngroziţi, lăsând odoarele bisericii şi povestind tuturor musulmanilor minun

ea pe care o văzuseră. După plecarea turcilor, în cealaltă zi, creştinii au împrăştiat cărbunii şi cenuşa şi au găsit trupul sfântului întreg; nu păţise nimic, era tot mlădios şi înmiresmat ca şi mai înainte. I-a rămas numai o negreală de la jar şi de la fum, negreală ce o păstrează până astăzi spre aducere aminte de minunea petrecută atunci.

Din viaţa Sfântului Mc. Iuliu Veteranul

Sfântul Mucenic Iuliu Veteranul a trăit în secolele III-IV, era de neam traco-roman și a făcut parte din legiunea romană din cetatea Durostorum, oraș din provincia Moesia Inferior (astăzi Silistra – Bulgaria). A devenit veteran după 20 de ani de slujire în armată, fiind camarad cu alți mărturisitori traco-romani de seamă, precum Pasicrat, Valentin sau Eusichie (despre care se știe că Iulie l-a îmbărbătat în temniță, chiar în ajunul execuției sale).

Ca și aceștia, Sfântul Iuliu a primit mucenicia în timpul marii persecuţii din vremea împăraţilor Diocleţian şi Maximian, în anul 304, când a fost adus la judecată înaintea prefectului locului. Dregătorul a căutat mai întâi să-l convingă pe veteran să jertfească zeilor, promiţându-i o leafă substanţială. Veteranul Iuliu a refuzat categoric să se lepede de credinţa sa în Hristos pentru bani. Sfântul i-a declarat dregătorului că era gata mai degrabă să moară pentru Hristos decât să asculte de legile păgâne care cereau aducerea de jertfe unor zei falşi.

Pentru că refuza să aducă jertfă zeilor, este amenințat cu tăierea capului. Sfântul Iuliu Veteranul nu se înfricoșează la aflarea acestei pedepse, dimpotrivă, o consideră o încununare a vieții sale pământești. În procesele verbale de judecată, prezente în “Acte martirice”, aflăm și mărturisirea lui Iuliu Veteranul: “Acela (Iisus Hristos) a murit pentru păcatele noastre, ca să ne dăruiască viața cea veșnică. Hristos Dumnezeu rămâne în vecii vecilor. Pe Acesta de-L va mărturisi cineva, va avea viață veșnică; iar cel ce-L va tăgădui va avea pedeapsă veșnică“.

După mai multe încercări de convertire, Sfântul Iuliu Veteranul le răspunde: “De voi trăi împreună cu voi, va fi pentru mine moarte. Dacă voi muri înaintea Domnului Hristos, voi trăi în veșnicie. Am ales să mor pentru un timp, ca să trăiesc în veșnicie cu sfinții”.