„În vremea aceea a vrut Iisus să meargă în Galileea şi a găsit pe Filip.Şi i-a zis:vino după Mine. Şi Filip era din Betsaida, din cetatea lui Andrei şi a lui Petru.

Filip a găsit pe Natanael şi i-a zis: Am aflat pe Acela despre care au scris Moise în Lege şi proorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret.

Şi i-a zis Natanael: Din Nazaret poate fi ceva bun? Filip i-a zis: Vino şi vezi.

Iisus a văzut pe Natanael venind către El şi a zis despre el: Iată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleşug.

Natanael I-a zis: De unde mă cunoşti? A răspuns Iisus şi i-a zis: Mai înainte de a te chema Filip te-am văzut când erai sub smochin.

Răspunsu-I-a Natanael: Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu; Tu eşti regele lui Israel.

Răspuns-a Iisus şi i-a zis: Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Mai mari decât acestea vei vedea.

Noi L-am aflat – de Traian Dorz

Noi L-am aflat pe-Acela ce orbilor dă văz,
când ochii stinşi de patimi îi spală El de tină,
căci ne-a adus în noaptea îndureratei prăzi
lumina Lui, Izvorul de veşnică lumină.

Noi L-am aflat pe-Acela ce-ologilor dă mers
şi-i face să alerge, ca lumii-ntregi să spună
nemaiuitata clipă când boala lor s-a şters
şi fericirea care le-a dat-o Vestea Bună.

Noi L-am aflat pe-Acela ce muţilor dă glas
şi-i face să vestească minunea bucuriei,
când inima-nţelege al încercării ceas
şi sufletul primeşte cuvântul veşniciei.

Noi L-am aflat pe Domnul…– ah, graiul nostru nu-i
în stare niciodată să spună bucuria,
Lumina, fericirea şi haru-aflării Lui
ce-ntrece tot ce poate cuprinde veşnicia.

Noi L-am aflat pe-Acela ce morţilor dă trai
şi-i face să cunoască eterna înviere,
când inima nu poate să spună-n nici un grai
a Duhului slăvită şi sfântă înfiere.

Noi L-am aflat!… Şi-acuma am vrea la orice pas
pe orice om să-l facem s-audă şi să vină
să afle harul care nu-ncape-n nici un glas
şi fericirea care îţi face viaţa plină!

O, voi cei care-n viaţă aţi plâns atât de-amar
şi n-a fost mângâiere pe lume să v-aline,
veniţi! – sunt nesecate izvoarele de har
şi vă vor umple-a’ voastre adâncuri pline-pline!

De ce se aprinde candela înaintea icoanelor?

În primul rând, deoarece credinţa noastră e lumină. Hristos a zis: Eu sunt lumina lumii. Lumina candelei ne aduce aminte de lumina cu care Hristos luminează sufletele noastre.

În al doilea rând, ca să ne aducă aminte de caracterul luminos al sfântului în faţa căruia aprindem candela - fiindcă sfinţii sunt numiţi fii ai luminii.

În al treilea rând, ca să ne slujească drept mustrare pentru faptele noastre întunecate şi pentru gândurile şi dorinţele noastre rele, şi să ne cheme la calea sfinţeniei evanghelice, ca astfel să ne ostenim cu râvnă pentru a împlini porunca Mântuitorului: aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă lucrurile voastre cele bune.

În al patrulea rând, ca să aducem o mică jertfă lui Dumnezeu, Care a jertfit totul pentru noi. Un mic semn al marii noastre recunoştinţe şi luminoasei noastre dragoste pentru Cel de la Care cerem în rugăciune şi viaţă şi sănătate şi mântuire şi tot ce ne poate da numai nemărginita dragoste cerească.

În al cincilea rând, ca sa fie o sperietoare pentru puterile cele rele, care năvălesc uneori asupra noastră şi la rugăciune şi ne abat gândurile de la Făcătorul nostru – fiindcă puterile cele rele iubesc întunericul şi fug de orice lumină, mai ales de cea care este închinată lui Dumnezeu şi sfinţilor Lui.

În al şaselea rând, ca să ne dea imbold la ardere de sine. Precum untdelemnul şi fitilul ard în candelă, supuse voii noastre, aşa să ardă şi sufletele noastre cu flacăra dragostei în toate pătimirile, supuse totdeauna voii lui Dumnezeu.

În al şaptelea rând, ca să ne înveţe că după cum candela nu poate să se aprindă fără mâna noastră, nici inima noastră, această candelă lăuntrică a noastră, nu poate să se aprindă fără sfântul foc al harului Dumnezeiesc, chiar dacă ar fi plină cu toate virtuţile – fiindcă toate virtuţile noastre sunt ca un combustibil, iar de la Dumnezeu este focul ce le aprinde. Amin.

Ce este Ortodoxia?

Noţiunea de Ortodoxie înseamnă dreaptă credinţă sau dreaptă slăvire, închinare adevărată şi sobornicească (“Orthos” = drept iar “doxa” = mărire, în limba greacă). Ortodoxia este, deci, dreapta învățătură de credință, de închinare și de trăire, pe care Dumnezeu a descoperit-o lumii, la început în chip mai general, prin aleșii Săi din poporul evreu, până la venirea Mântuitorului, și apoi, în chip lămurit, prin Domnul nostru Iisus Hristos.

Învățătura aceasta este ținută de Biserica Ortodoxă fără știrbiri și fără adăugiri omenești, adică așa cum a descoperit-o Mântuitorul, cum au vestit-o Sfinții Apostoli, cum au tălmăcit-o Sfinții Părinți și cum au propovăduit-o slujitorii bisericești din neam în neam, până în zilele noastre.

Rădăcina şi viaţa poporului nostru, înaintea lui Dumnezeu, este credinţa cea dreaptă în Hristos, adică Ortodoxia. Noi ne-am încreştinat de două mii de ani, din timpul Sfântului Apostol Andrei. Dintru începutul plămădirii acestui neam, aşa ne ştim, români şi creştini ortodocşi. Aşa ne-am născut şi avem datoria să păstrăm curat şi deplin ce am moştenit de la străbuni, ca de la Dumnezeu. Amin.

Duminica Ortodoxiei

Prima Duminică a Postului Mare este Duminica Ortodoxiei, adică sărbătoarea biruinței dreptei credințe împotriva tuturor ereziilor și rătăcirilor care au asaltat-o vreme de opt veacuri și îndeosebi sărbătoarea restabilirii cinstirii sfintelor icoane, care s-a făcut la ultimul sinod ecumenic (Niceea, anul 787), după mulți ani de lupte sângeroase împotriva dreptei credințe.

Biruința dreptei credințe este o împlinire firească a făgăduinței Mântuitorului că, nici porțile iadului nu vor putea birui Sfânta Sa Biserică. Toate persecuțiile păgâne și nedreptățile ridicate împotriva ei de-a lungul istoriei s-au sfărâmat și spulberat ca valurile mării de stânca cea neclintită, care este Hristos.

Pentru obștea creștină, care se nevoiește duhovnicește în vremea postului, biruința dreptei credințe este o puternică îmbărbătare ca să nu slăbească, ci să ducă lupta cu multă dârzenie, știind că cu noi este Dumnezeu și nimeni nu poate nimic împotriva noastră.

Prăznuirea însă este și mai luminată, prin marea însemnătate pe care o are cinstirea sfintelor icoane pentru viața noastră cea creștinească. Icoana are o mare însemnătate pentru mântuirea noastră. Ea este un model pentru noi, ne arată ceea ce trebuie să fim și noi, sfințenia pe care trebuie s-o realizăm în viața noastră cu ajutorul Harului Sfântului Duh. Și nu numai model, ci și povățuitor duhovnicesc în viața creștină și îndeosebi în viața cea de rugăciune, căci sfinții din icoană, cu toate simțirile trupești surde și mute față de lumea din afară, sunt întruchipări ale rugăciunii și icoana însăși este rugăciune. Apoi, harul care sălășluiește în icoană nu este nelucrător, el se împărtășește și credincioșilor care se închină la ele, tămăduiește neputințele sufletești și trupești și este acoperământ puternic împotriva bântuielilor vrăjmașe.

Prin cinstirea și sărutarea lor cu evlavie, ne împărtășim și noi de harul sfântului înfățișat în icoană și căpătăm putere și întărire în lupta ce trebuie dusă mai departe. Amin.

(Părintele Petroniu Tănase – Schitul Prodromu, Sf. Munte Athos)

Iată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleşug!

De ce în această duminică ce se cheamă Duminica Ortodoxiei, este rânduit a se citi tocmai această Evanghelie, în care se istorisește ceea ce a vorbit Domnul cu Natanail? Deoarece în cuvintele Domnului către Natanail este arătat caracterul adevăratului creștin ortodox și, în special, caracterul adevăratei Biserici Ortdoxe a lui Hristos. Iată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleşug, a spus Domnul despre Natanail, adică “iată un om care gândește, cugetă, crede, nădăjduiește, vorbește și făptuiește drept, fără ocolișuri și cu tărie”, deoarece Natanail a crezut drept, deodată că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu și după aceea nu s-a mai clintit niciodată în credință și în nădejde.

Nu așa trebuie să fie și creștinul adevărat? Nu așa trebuie să fie toată obștea de Dumnezeu rânduită a creștinilor ortodocși?

Ce facem însă noi, fiii Bisericii Ortodoxe? Păzim această moștenire neprețuită care este credința ortodoxă, urmăm învățăturii, poruncilor, regulilor, rânduielilor, îndrumărilor ei?

Spre rușinea noastră va trebui să mărturisim că mulți dintre creștinii ortodocși nu numai că nu au credința ortodoxă  în inimă și în viață, ci nu o au nici măcar pe limbă: la ei s-a evaporat de tot ori s-a prefăcut într-o nepăsare desăvârșită. Auzim de la mulți că în orice credință putem plăcea lui Dumnezeu, de parcă orice credință ar fi plăcută Lui și de parcă minciuna și adevărul, dreptatea și nedreptatea sunt pentru El totuna.

Ca să fim creștini ortodocși adevărați, trebuie, mai întâi de toate, să avem împărtășire vie, necontenită, cu Biserica Ortodoxă, să luăm parte la rugăciunile, la învățătura, la Tainele ei, să ne studiem cu râvnă credința, să ne pătrundem de duhul ei și să trăim în el, să ne călăuzim după regulile, poruncile, rânduielile ei și, cel mai însemnat lucru, să refacem în noi, prin pocăință adevărată și adâncă chipul adevăratului creștin ortodox, având ca pildă chipul sfinților sau, și mai bine, chipul Domnului nostru Iisus Hristos, Care zice: V-am dat vouă pildă, ca precum am făcut Eu vouă să faceți și voi (Ioan 13, 15), ca să zică și despre noi Domnul cum a zis cândva despre Natanail: Iată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleşug. Amin.

(Sfântul Luca al Crimeei)

Despre post

“Postul învaţă pe toţi oamenii nu numai înfrânarea de la mâncăruri, ci şi înfrânarea de la iubirea de arginţi şi lăcomie. Postul ne învaţă fuga de orice răutate, postul goneşte ispitele, ne îndreptează spre evlavie, este tovarăş nedespărţit al cumpătării şi izvor al înfrânării. Dacă toţi oamenii ar posti, nimic n-ar mai împiedica domnia păcii în  lume; nu s-ar mai făuri arme, n-ar mai fi judecăti, n-ar mai fi tâlhari, nu ar mai fi clevetitori, înşelăciuni, nici furturi. Dacă postul ar conduce viaţa noastră n-ar mai fi necazuri şi nici tristeţe.” Amin.

O minune petrecută la Alba Iulia în anul 1600

(Mărturie a Sfântului Ierarh Petru Movilă, Mitropolitul Kievului)

Când Mihai-Vodă (Viteazul) l-a învins pe Andrei Bathory, el a voit să zidească în Alba Iulia o biserică ortodoxă. Însă preoţii catolici şi nobilii de acolo nu-i îngăduiau, zicând că a lor este credinţa dreaptă. Atunci domnitorul le-a spus:

– Voi nu sunteţi mărturisitori ai dreptei credinţe, căci nu aveţi harul Sfântului Duh în biserica voastră. Noi însă, fiind dreptcredincioşi, avem puterea cea adevărată a harului Sfântului Duh, pe care şi cu fapta suntem gata întotdeauna s-o arătăm, cu ajutorul lui Dumnezeu. Haideţi în mijlocul oraşului şi acolo să ni se aducă apă curată, iar arhiereul meu, ortodox, şi preoţii o vor sfinţi în văzul tuturor. Tot aşa vor face şi ai voştri, aparte, şi, sfinţind-o, o vom pune în biserica voastră cea mare, în vase diferite, pe care le vom astupa şi le vom pecetlui cu peceţile noastre, pecetluind şi uşa bisericii pentru 40 de zile. Şi a cui apă va rămâne nestricată, ca şi cum abia ar fi fost scoasă din izvor, credinţa aceluia este dreaptă,iar dacă apa cuiva se va strica, credinţa lui este rea.

Ei au strigat cu toţii într-un glas: - Bine, bine, să fie aşa!

A doua zi dimineaţa, a ieşit domnitorul cu toţi boierii şi curtea sa în piaţă, cu episcopul şi cu preoţii, şi au săvârşit Agheasmă Mare, rugându-se cu toţii lui Dumnezeu, cu lacrimi şi suspine, să proslăvească dreapta credinţă, iar pe cea rea s-o facă de ruşine.

Tot în piaţă, catolicii au sfinţit apa şi au sărat-o. După aceasta, fiecare a turnat apa lui sfinţită într-un vas, şi-a pus pecetea, iar vasele au fost duse în biserică, uşile fiind apoipecetluite.

Şi după ce au trecut 25 de zile, Dumnezeu i-a dat episcopului un semn. El a venit la domnitor şi i-a zis:

- Doamne, cheamă-i pe latini şi pe preoţii lor şi nu aştepta ziua a patruzecea. Vei vedea harul lui Dumnezeu, iar robii Lui, care-şi pun cu adevărat nădejdea în El, nu se vor face de ruşine.

Aşa s-a făcut şi, atunci când a rupt pecetea vasului cu apă sfinţită, a găsit-o mai curată şi mai limpede decât înainte, cu mirosul neschimbat, ca şi cum ar fi fost luată dintr-un izvor curgător, după care a strigat:

- Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Care Ţi-ai plecat urechea la rugăciunile noastre; Slavă Ţie, Care proslăveşti Biserica Ta; Slavă Ţie, Care întăreşti cu slavă credinţa cea dreaptă şi nu ne-ai făcut de ruşine în aşteptările noastre!

Iar când latinii au rupt pecetea vasului în care se afla apa lor şi l-au destupat, toată biserica s-a umplut de duhoare, încât s-au înspăimântat toţi latinii şi au strigat cu uimire:

- Adevărată este credinţa ortodoxă pe care o ţine domnitorul! Să-şi zidească, deci, biserică în oraşul nostru, căci, fiindcă nu i-am îngăduit, Dumnezeu S-a mâniat pe noi şi ne-a împuţit apa.

Şi astfel, făcuţi de ocară, latinii şi cu preoţii lor s-au împrăştiat cu mare ruşine, iar unii dintre ei s-au convertit la credinţa ortodoxă. Iar domnitorul, cu episcopul său, cu preoţii, cu toţi boierii şi ostaşii săi, plini de bucurie şi fericire, s-au întors la curte, slăvindu-L şi mulţumindu-I lui Dumnezeu pentru minunea ce a fost spre întărirea adevăratei credinţe ortodoxe. Amin.