Biserica Belvedere

(†) Intrarea Domnului în Ierusalim

Intrarea in Ierusalim - Floriile

“Deci, cu şase zile înainte de Paşti, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morţi. Şi I-au făcut acolo cină şi Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce şedeau cu El la masă.

Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului. Iar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă, a zis: Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor? Dar el a zis aceasta, nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga, lua din ce se punea în ea.

A zis deci Iisus: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna.

Deci mulţime mare de iudei au aflat că este acolo şi au venit nu numai pentru Iisus, ci să vadă şi pe Lazăr pe care-l înviase din morţi. Şi s-au sfătuit arhiereii ca şi pe Lazăr să-l omoare. Căci, din cauza lui mulţi dintre iudei mergeau şi credeau în Iisus.

A doua zi, mulţime multă, care venise la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim, au luat ramuri de finic şi au ieşit întru întâmpinarea Lui şi strigau: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!

Şi Iisus, găsind un asin tânăr, a şezut pe el, precum este scris: “Nu te teme, fiica Sionului! Iată Împăratul tău vine, şezând pe mânzul asinei”. Acestea nu le-au înţeles ucenicii Lui la început, dar când S-a preaslăvit Iisus, atunci şi-au adus aminte că acestea I le-au făcut Lui.

Deci da mărturie mulţimea care era cu El, când l-a strigat pe Lazăr din mormânt şi l-a înviat din morţi.  De aceea L-a şi întâmpinat mulţimea, pentru că auzise că El a făcut minunea aceasta.”

Sfânta Evanghelie după Ioan 12, 1-18


Sub o salcie pletoasă

Sub o salcie pletoasă
Maica Sfântă se ruga
Şi cu vocea-ndurerată
Către salcie grăia:

 

„Dacă îmi cunoşti durerea
Şi voieşti să mi-o alini
Fă-mi din ramurile tale
O cunună fără spini.

 

Fiul meu e sus pe cruce
Însângerat şi-n mare chin
Şi cu ea la El m-oi duce
Durerea să i-o alin.”

 

Atunci salcia miloasă
Crengile şi le-a lăsat
Maica a făcut cununa
Şi la Golgota-a alergat.

 

Dar iudeii n-o lăsară
Cu cununa fără spini,
Că voiau ca El să moară
Însângerat şi-n mare chin.

 

De-atunci salcia pletoasă
Nu s-a mai uitat aşa în sus
Şi-a rămas, aşa, plecată
Ca să-L plângă pe Iisus.


Troparul Intrării Domnului în Ierusalim:

“Învierea cea de obşte mai înainte de Patima Ta încredinţând-o,pe Lazăr din morţi l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule. Pentru aceasta şi noi, ca pruncii, semnele biruinţei purtând, Ţie, Biruitorului morţii, strigăm: Osana Celui dintru înălţime! Bine eşti cuvântat, Cel ce vii întru numele Domnului.


Osana Celui dintru înălţime!

Ultima Duminică din Postul Paştelui, înaintea Săptămânii Patimilor, este Duminica Floriilor sau a Stâlpărilor, zi în care sărbătorim intrarea triumfală a Mântuitorului în Ierusalim.

După ce S-a retras în pustie timp de câteva zile, cu şase zile înainte de Paşti Mântuitorul S-a întors în Betania unde, împreună cu ucenicii Săi, intră în casa lui Lazăr pe care-l înviase, ca să ia masa cu el. Ca un semn de mare respect, smerenie şi recunoştinţă pentru Cel ce aduce lumină în casa lor, Maria, sora lui Lazăr, toarnă mir de nard curat, de mare preţ, peste picioarele lui Iisus şi cu părul capului Îi şterge picioarele – gest interpretat de Hristos drept o pregătire pentru înmormântarea Sa.

Mântuitorul a intrat de multe ori în Ierusalim, dar totdeauna simplu, smerit, fără alai, însoţit numai de ucenicii Săi. În Duminica Floriilor, însă, Mântuitorul nu vine neobservat, pe furiş, ci călare pe un mânz de asină, însoţit încă din Betania de popor mult, iar la porţile Ierusalimului mulţime de bărbaţi, femei şi copii Îl primesc cu ramuri de finic, ca pe un împărat. Numai arhiereii, fariseii şi cărturarii, orbiţi de ură, de răutate şi necredinţă, nu numai că nu au crezut în El dar au hotărât definitiv să-L omoare pe Domnul dar şi pe Lazăr, pentru că Lazăr cel înviat din morţi era mărturia evidentă a puterii dumnezeieşti a lui Iisus Hristos.

Deci, Domnul intră în Ierusalim cu intrare smerită şi triumfală totodată. E numai aparentă nepotrivirea ce se vede la Intrarea Domnului în Ierusalim; Mântuitorul vine călare pe asin, blând şi smerit, iar mulţimea Îl întâmpină ca pe un biruitor, cu ramuri şi cu aclamaţii. Cele două atitudini – smerenia şi biruinţa, sunt strâns legate împreună. Adevărata biruinţă, adevărata putere numai smerenia o dă, precum ne-a arătat-o Însuşi Domnul. Smerenia este semnul sub care s-a desfăşurat toată lucrarea noastră de înnoire duhovnicească. Postul a început cu smerenia Vameşului şi se încheie cu smerenia Domnului, care ne lasă SMERENIA, singura cale spre Viaţă şi Înviere.

Poporul era în delir, fremăta de bucurie şi entuziasm, aşternea hainele în calea Domnului, şi de ar tăcea norodul, pietrele ar striga: “Osana”! În acea veselie generală, un singur om era trist, iar Acela era Însuşi Domnul… Era trist până în adâncul sufletului Său pentru că ştia cele ce aveau să urmeze atât de curând. Şi faptul că veselia mulţimii de oameni, avea să se preschimbe în ură neîmpăcată. Ură până la moarte!

Dar ce se întâmplase în ziua aceea? Ce s-a întâmplat cu acest popor care în cei trei ani de propovăduire ai Domnului, în care Acesta a făcut atâtea minuni şi vindecări şi a dat nenumărate semne despre Dumnezeirea Lui, L-a primit neîncrezător, apoi L-a urât de moarte, căutând să-L omoare de mai multe ori. Ce schimbare s-a produs dintr-o dată în sufletul acestui popor?

Mântuitorul a încălecat pe mânzul asinei şi a intrat triumfal în Ierusalim, ca să se împlinească întocmai cele scrise despre El de profeţi (Mat. 21, 5). Dar poporul evreu, egoist şi dornic de răzbunare, a văzut altceva acum. Văzându-L călare şi înconjurat de atâta popor, a crezut că Mesia a dat semnalul revoluţiei în contra stăpânirii romane. Fiecare iudeu avea câte un duşman, care trebuia pedepsit şi fiecare credea că acum începe realizarea aspiraţiilor lor politice, o împărăţie pământească.

Ei nu pricepeau că împărăţia lui Hristos este împărăţia păcii, a iertării şi a iubirii. Ei nu pricepeau că Domnul îi lasă să cânte şi să-L slăvească numai ca să dea pildă că Cel ce merge la moarte pentru întreaga omenire, Fiul lui Dumnezeu, trebuie să fie preamărit mai mult decât oricare alt om. Aceasta a vrut să le arate Domnul prin intrarea triumfală în Ierusalim, dar ei n-au priceput…

Mântuitorul este trist. Îi este milă de popor. Aceasta este ultima chemare la mântuire ce o adresează El Însuşi poporului ales, dar ştie că nu va fi ascultat…

Ochii Săi dumnezeieşti văd patimile ce vor urma… Numai câteva ceasuri vor trece şi acest popor se va schimba iarăşi. Numai câteva ceasuri vor trece şi poporul se va lepăda de El, Îl va urî şi-I va dori moartea, căci El, în loc să apuce sabia şi să ucidă pe duşmani, va rosti cu glas blând: “Iubiţi pe vrăjmaşii voştri”, apoi va lua biciul şi va goni negustorii din templu, arătând că Dumnezeu pedepseşte cu însuşi braţul Său pe batjocoritorii celor sfinte.

Alaiul se apropie tot mai mult de Ierusalim şi Mesia este din ce în ce mai trist. Ochii Săi dumnezeieşti văd cum ramurile de finic se prefac în bici şi în cunună de spini; mâinile ce aruncă flori în calea Lui se strâng în pumni care Îl vor lovi fără milă, iar buzele ce-L preamăresc Îl vor scuipa şi-L vor huidui. Peste strigătele de “Osana”, Mântuitorul aude cum I se ascut piroanele răstignirii, vede cum acelaşi popor,  peste numai patru zile va striga despre Cel pe care astăzi L-a numit împărat: “Răstigneşte-L, răstigneşte-L! Iată de ce este trist Mântuitorul!

Vine Săptămâna Sfintelor Patimi, când Iisus urcă spre Golgota. Să alergăm şi noi înaintea Mântuitorului, să aşternem înaintea Lui florile şi ramurile de finic ale credinţei noastre şi hainele faptelor noastre frumoase, deschizând larg porţile cetăţii inimii noastre ca să intre Domnul puterilor. Să străbatem cu El drumul acesta pe tot parcursul vieţii noastre. Să fim cu El în suferinţă ca să ne învrednicim a fi cu El şi în ziua cea luminată a Învierii. Amin.

(Preafericitul Daniel,Sf. Ignatie Briancianinov; Părintele Petroniu Tănase,Pr. Ion Cârciuleanu; ziarullumina.ro;basilica.ro)


Ramurile de salcie – ramurile credinţei noastre

În tradiţia Bisericii, sărbătoarea Duminicii Floriilor este marcată prin aducerea de ramuri de salcie la biserică spre a fi binecuvântate şi sfinţite de către preot şi împărţite credincioşilor, care le duc la casele lor şi le păstrează tot anul la icoane.

Rânduiala este plină de înţeles duhovnicesc. Dintre toţi copacii, singură salcia, copac smerit, fără flori frumoase, fără fructe şi cu un lemn puţin căutat, de data aceasta a luat-o înaintea copacilor falnici, frumoşi şi preţuiţi şi s-a grăbit în smerenia ei să-şi împodobească ramurile cu mâţişorii aurii şi să le ofere Bisericii pentru Întâmpinarea Domnului iubitor. Ofranda este primită cu dragoste, ramurile de salcie sunt binecuvântate şi sfinţite, iar poporul le ţine în mână la sfintele slujbe, ca un semn de biruinţă. Căci la Florii, firea prinsă de amorţeala iernii, începe să se trezească la viaţă. Mâţişorii sunt semne că deja viaţa şi-a reluat mersul, că a biruit moartea iernii.

Însă, purtăm în mâini ramuri de salcie şi flori şi pentru că s-au încheiat cele 40 de zile de post în care am adunat în suflet florile credinţei cultivate prin post şi rugăciune. Florile pe care le purtăm în mână în Duminica Floriilor reprezintă, deci, florile virtuţilor adunate în timpul postului: lumina rugăciunii, smerenia postirii, bunătatea inimii milostive şi darnice, curăţia minţii dobândită prin pocăinţă, sfinţirea sufletului şi trupului dobândită prin spovedanie şi prin împărtăşire mai deasă, pe scurt florile iubirii sfinte faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca şi noi, care purtăm în mâini ramuri de salcie (întrucât salcia se arată a fi cel mai smerit dintre copaci, deoarece îşi pleacă permanent înaintea Domnului crengile sale), să ne smerim şi să primim cu evlavie pe Mântuitorul Iisus Hristos, Care intră acum nu numai în Ierusalimul pământesc, ca odinioară, ci şi în sufletul nostru şi în casa noastră, dacă Îl primim cu multă credinţă, spre bucuria Lui şi mântuirea noastră. Amin!

(Surse: Preafericitul Părinte Daniel, Părintele Petroniu Tănase)


Hristos va ajuta“El Însuși a pătimit, fiind ispitit.” (Evrei 2, 18)

Dacă ispita ne chinuie, dacă ne tulbură îndoielile, să mergem cu ele drept la Cel care, fiind El Însuși ispitit, poate și celor ce se ispitesc să le ajute. Să mergem cu toate gândurile ce ne apasă, de care ne rușinăm și pe care le urâm, cu gândurile pe care nu le-am putea spune nimănui, și să le spunem Celui ce poate să ne ajute, fiindcă și El a suferit ispită.

Cu adâncă zdrobire de inimă, recunoscându-ne păcătoșenia, să mergem la Iisus, Care n-a venit să-i cheme la pocăință pe cei drepți, ci pe păcătoși (vezi Matei 9, 13). Să nu întârziem, să nu amânăm nici o clipă, să mergem chiar acum să ne vărsăm tot sufletul înaintea Lui, să vărsăm toate lacrimile noastre în fața Lui, să-L iubim mult, ca să ni se ierte și nouă multe (Luca 7, 47). Amin.

(din cartea Fiecare zi un dar al lui Dumnezeu)


Îndemn duhovnicesc pentru Săptămâna Patimilor

În această săptămână urmează paşii Domnului Hristos şi fii mereu alături Lui, spre deosebire de judecătorii şi chinuitorii Lui.Şi iubeşte-L cu toată inima ta.

Mută-te duhovniceşte în acele zile şi în acele întâmplări, şi sărută-I poala şi mânecile veşmintelor, nu îndepărta inima ta de la El. Când îi auzi pe prigonitorii Lui cum şoptesc: „Vinovat e!” tu strigă-le în urechi „Drept e!” Iubeşte-l pe Cel ce te iubeşte, cu toată inima ta!

Când Evreii Îl pălmuiesc, tu întinde mâna ta în apărare şi primeşte palma în locul Lui. Când Îl scuipă, tu spune: „Scuipătorilor, ce veţi arunca unii altora în faţă, dacă asupra Lui folosiţi tot scuipatul vostru, toată alcătuirea voastră?”

Când Pilat Îl întreabă pe tăcutul Domn: „Ce este adevărul?”, tu mărturiseşte şi spune: „Iată, El este Adevărul dumnezeiesc viu şi întrupat”. Când ostaşii romani Îl biciuiesc, tu stai lângă El şi spune fiarelor: „Fiii lupoaicei, veşnici purtători de moarte, nu biciuiţi pe Mielul lui Dumnezeu cel purtător de viaţă, Care dă viaţă împărăţiei voastre a morţii”.

Mergi după El pe Calea Patimilor şi poartă crucea Lui împreună cu Simon Kirineanul şi împreună cu fericita Veronica şterge-I faţa de praf şi sânge şi împreună cu Mironosiţele plângi şi umezeşte-I buzele uscate cu un pahar de apă rece şi răcoreşte-I fruntea înfierbântată. Dăruieşte-I întreagă inima ta şi iubeşte-L cu toată inima ta în ceasurile umilinţei Lui.

Când auzi lovitura ciocanului asupra preacinstitelor Sale mâini, tu strigă de durere. Când sunt bătute cuiele în preacinstitele Sale picioare,tu iarăşi vaită-te,ca şi cum fierul s-ar înfige în trupul tău

Închină-te Preasfintei Sale Maici şi sărută poala şi mânecile veşmintelor sale. Nu-i spune nimic. Nu o întreba nimic. Închină-te încă o dată sfintei sale dureri. Şi încă o dată sfintei sale tăceri. Spune în sine-ţi: „Preacinstită Maică, şi eu Îl iubesc cu toată inima mea.”

Scoate inima ta şi pune-o în trupul Său şi uită de sine. Fii în El şi rabdă ce rabdă El şi cu totul să mori pentru sine. Mori înaintea Lui. Când Iosif şi Nicodim Îl pogoară în mormânt, tu caută să fii împreună cu El în mormânt. Închipuie-ţi că nu eşti viu în această lume. Ca o umbră să stai undeva aproape de mormânt şi viaţa ta să o priveşti ca fiind în mormânt. Şi îţi va fi dulce, foarte dulce, moartea cu El şi întru El.

Oare cu cât mai dulce va fi învierea cu El şi întru El, când a treia zi te vor lumina îngerii la mormânt?! Oştenii Împăratului merg înaintea Împăratului, feţele lor sunt ca fulgere arzătoare, iar veşmintele albe sunt ca zăpada. Iar când îngerii lui Dumnezeu vor lumina în întunericul Golgotei şi în întunericul sufetului tău, atunci te vei simţi ca un om nou.

Şi când, tremurând, vei privi Minunea Minunilor şi nu vei şti dacă să te ascunzi sau să fugi sau să I te arăţi, iată, El întâiul se va apropia de tine şi ca pe Maria te va chema după nume. Iar când El te va numi prin glasul Lui, ca printr-un fir electric va intra în tine un nou curent, o nouă viaţă, o nouă putere. Şi El îţi va întoarce inima ta, ţi-o va da şi pe a Lui. Şi tu, tremurând, vei cădea la picioarele Lui şi, printre suspine, vei striga precum Toma: Domnul Meu şi Dumnezeul Meu, slavă Ţie!

(Sfântul Nicolae Velimirovici – „Inima în Marele Post”)


 

IstorioarăDe ce are asinul cruce pe spate?

Nepretenţios, asinul, numit şi măgar, a fost totdeauna un ajutor pentru om, fiind un bun animal de povară. Credinţa populară spune că diavolul se poate preschimba în orice vietate, dar nu are puterea de a se transforma în măgar şi nici nu poate face vreun rău acestui animal sau oamenilor care sunt întovărăşiţi în călătorie sau la muncă de un măgăruş.

Călare pe un asin au călătorit Fecioara Maria cu Pruncul Iisus, împreuna cu Sfântul Iosif, atunci când au fugit în Egipt, pentru a scăpa de mânia Regelui Irod, care omora toţi pruncii. 30 de ani mai târziu, Mântuitorul Iisus Hristos intra în Ierusalim, întâmpinat de mulţimi, purtat tot de un asin. Venea călare pe un animal blând şi simplu, dând astfel dovadă de smerenie şi modestie.

Asinul a fost binecuvântat de Dumnezeu, căci animalul acesta are, încă de la naştere, semnul crucii pe spinare.

„Asinul are cruce pe spate, fiindcă a dus în spate pe Cel ce a purtat Crucea.“


 

Anunt pictura biserica