Biserica Belvedere

†) Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (29 iunie) – Hramul Bisericii Belvedere

Sf Apostoli Petru si Pavel

Sfântul  Apostol Petru

Sfântul Apostol Petru era originar din Betsaida. Era fiul lui Iona şi fratele mai mare al Sfântului Apostol Andrei, cel întâi-chemat. Numele său din părinţi era Simon. Căsătorindu-se cu fiica lui Aristobol (fratele Sfântului Apostol Barnaba), s-a mutat în Capernaum, un oraş aşezat pe malul lacului Ghenizaret care era bogat în peşte şi de aici a deprins şi meseria de pescar. Numele de Petru l-a primit de la Însuşi Domnul Iisus Hristos, care S-a uitat la el şi i-a spus: “Tu eşti Simon, fiul lui Iona; tu te vei chema Chefa (ce se tâlcuieşte: Petru)” .

Petru i-a făgăduit Mântuitorului Iisus Hristos că Îl va iubi întotdeauna, dar în timpul patimilor Lui s-a lepădat de trei ori, nerecunoscând în faţa gărzilor că Îl cunoaşte pe Domnul Iisus Hristos. Imediat s-a căit de fapta sa şi a început să plângă amar. Iisus a prezis dinainte că Petru se va lepăda de El de trei ori în Joia Mare. Greşeala i-a fost iertată, căci după Învierea Sa, Mântuitorul S-a arătat Apostolilor şi l-a întrebat pe Petru de trei ori dacă Îl iubeşte. Cel ce a zis în Joia Mare de trei ori că nu-L cunoaşte acum spune de trei ori: “Doamne, Tu ştii toate. Tu ştii că Te iubesc”, iar Iisus i-a zis:“Paşte oile Mele”,reaşezându-l în misiunea de Apostol.

După Înălţarea Mântuitorului la cer şi Pogorârea Sfântului Duh, plin de curaj şi de Duh Sfânt, Sfântul Apostol Petru a propovăduit pe Hristos în Ţara Sfântă, în oraşele din Asia Mică şi a ajuns până la Roma împăraţilor păgâni (în jurul anului 57 d.Hr.).

În timpul persecuţiilor împotriva creştinilor declanşate de către împăratul Nero, după incendierea Romei în anul 64 d.Hr., a fost arestat împreună cu Apostolul Pavel. Sfântul Petru a fost condamnat la moarte şi executat prin răstignire pe cruce cu capul în jos (la cererea lui, spre a se deosebi de modul răstignirii lui Iisus Hristos), în anul 67 d.Hr., lângă fostul circ al lui Caligula din afara zidurilor de atunci ale Romei.


Sfântul  Apostol Pavel

Sfântul Apostol Pavel s-a născut între anii 1-5 d.Hr. în oraşul Tars, capitala provinciei Cilicia (Asia Mică), fiind numit la naştere Saul. Tatăl său era evreu-fariseu. Înainte de a veni în Tars locuise în Roma şi obţinuse dreptul de cetăţean roman. Saul a fost elev al învăţatului rabin Gamaliel. După studiile îndrumate de marele rabin, Saul devine cel mai strălucit discipol al acestuia, având calităţi intelectuale deosebite, precum şi zelul şi fanatismul religios ale unui fariseu. De aceea, Saul a fost un aprig urmăritor al creştinilor, fiind prezent la lapidarea Sfântului Apostol Ştefan, Întâiul-Mucenic.

În anul 33, Saul cere aprobarea marelui preot Caiafa pentru a pleca la Damasc în urmărirea creştinilor. Faptele Apostolilor arată prefacerea sufletească a lui Saul, prigonitorul creştinilor, în Pavel, Apostolul lui Hristos. În timp ce se afla pe cale,“o lumină din cer, ca de fulger, l-a învăluit deodată. Şi, căzând la pământ, a auzit un glas, zicându-i: Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti? Iar el a zis: Cine eşti, Doamne? Şi Domnul a zis: Eu sunt Iisus, pe Care tu Îl prigoneşti. Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă. Şi el, tremurând şi înspăimântat fiind, a zis: Doamne, ce voieşti să fac? Iar Domnul i-a zis: Ridică-te, intră în cetate şi ţi se va spune ce trebuie să faci. Iar bărbaţii care erau cu el pe cale stăteau înmărmuriţi, auzind glasul, dar nevăzând pe nimeni”.Aflat de Apostolul Anania, în urma unei vedenii dumnezeieşti, Saul îşi regretă faptele şi este botezat de Anania.Curând după convertire,îşi schimbă numele în Pavel,iar apoi  este inclus în ceata Apostolilor.

Pavel a propovăduit Evanghelia pe o zonă foarte întinsă, din Arabia până în Spania, atât la evrei, cât şi la păgâni. Pavel şi-a petrecut viaţa de creştin în suferinţă şi lucrând pentru Hristos, înfiinţând şi organizând Biserici pretutindeni. A atins o aşa stare de îmbunătăţire, încât spune Bisericii din Galatia: “Nu eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2, 20). Sfântul Pavel a fost martirizat împreună cu Sfântul Apostol Petru, în timpul împăratului Nero, prin decapitare.


Ce ne învaţă Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel prin înţelesul numelor lor şi prin schimbarea acestora

Prăznuind acum în cinstea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, trebuie să primim de la ei şi povăţuirea cuvenită zilei, ca să nu prăznuim în deşert, ci prin prăznuire să învăţăm cum să trăim creştineşte, iubind.

La Sfinţii Apostoli totul este dătător de învăţătură: pilda vieţii lor, ostenelile în propovăduirea Evangheliei şi, mai ales, scrierile lor de Dumnezeu insuflate, cu care şi suntem îmbiaţi în fiecare an prin cele ce se citesc în biserică. Cine doreşte, poate să tragă învăţătură şi din acest izvor îmbelşugat, dar adânc; eu însă vreau acum să-mi opresc luarea-aminte, împreună cu voi, la ceea ce e mai simplu şi mai apropiat nouă, şi anume la numele Sfinţilor Apostoli verhovnici, şi să scot din ele, pentru mine însumi şi pentru voi, o lecţie pe ziua de astăzi. Vă rog să ascultaţi.

În primul rând, pătrundeţi cu gândul în noima numelor acestor Sfinţi Apostoli: ce înseamnă numele „Petru“ şi „Pavel“, şi de ce Domnul a rânduit ca ei să fie prăznuiţi împreună?

„Petru“ înseamnă „piatră“ şi arată tăria, statornicia şi neclintirea. „Pavel“ înseamnă „mic“, şi arată părerea de sine lipsită de îngâmfare, defăimarea de sine şi smerenia. Împreună, Petru şi Pavel ne învaţă că trebuie să fim tari în credinţa şi în vieţuirea creştină, dar totodată smeriţi şi defăimători de sine şi ne arată că nu trebuie să fim tari fără să fim smeriţi, ci, dimpotrivă, cu cât este cineva mai smerit, cu atât este mai tare şi mai neclintit în credinţa şi în vieţuirea creştină.

Cel ce clădeşte o casă face la început temelie adâncă: şi în creştinism trebuie să ne adâncim prin defăimarea de sine, ca să ne întemeiem cu tărie în el şi abia apoi să ne clădim casa mântuirii, aşa cum ne arată Domnul, Care e temelia mântuirii noastre – temelie pe care nimeni altul n-o poate pune – şi Care, fiind mai presus de toate, S-a smerit totuşi, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte de cruce.

Astfel, smerenia este cea mai trainică temelie a vieţii şi a virtuţii creştine. De ce aşa? Pentru că fără harul dumnezeiesc nu putem nici să gândim, nici să facem vreun lucru bun, iar harul lui Dumnezeu nu se dă celor încrezuţi, care nădăjduiesc în puterile lor. Spre cine voi căuta, zice Domnul, fără numai spre cel blând si smerit, care tremură de cuvintele Mele? Ploaia se coboară de sus şi adapă locurile joase: şi smerenia atrage harul îmbelşugat al lui Dumnezeu, iar trufia şi nădăjduirea în sine îl fac să se îndepărteze. Aceasta este legea dreptăţii dumnezeieşti: Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har. Nu cred că e nevoie să vă mai lămuresc, fraţilor, la ce îndatorează lucrul acesta, deoarece vedeţi, fără îndoială, şi singuri.

În al doilea rând, luaţi aminte la schimbarea numelor apostolice. Petru se numea înainte Simon, iar Pavel – Saul. Domnul le-a schimbat numele şi pe Simon l-a numit Petru, iar pe Saul – Pavel. Această schimbare a numelor arată schimbarea esenţială care s-a petrecut în sufletele Apostolilor, pentru că Dumnezeu nu pune numele la întâmplare, ci în aşa fel că, prin punerea lor, nu numai că arată schimbarea, ci o şi face.

La fel, fraţilor, primim şi noi, toţi creştinii, un nume nou printr-o schimbare esenţială. Ne naştem, ca toţi oamenii, din Adam cel vechi şi după acest Adam de pământ, ne numim şi suntem şi noi de pământ, precum şi acela era de pământ. După aceea însă ne naştem pentru a doua oară în Adam Cel nou – în Domnul nostru Iisus Hristos – şi după Acest Adam Ceresc, ne numim şi suntem cereşti, precum şi El este ceresc. Creştinul se împodobeşte cu numele lui Hristos tocmai pentru că primeşte o viaţă nouă de la Hristos Domnul. Dacă este cineva în Hristos, făptură nouă este (II Corinteni 5, 17). Aceasta se săvârşeşte prin Sfintele Taine şi se săvârşeşte prin cuvânt. Odată cu cuvintele: „se botează robul lui Dumnezeu“ moare omul cel vechi şi se naşte cel nou; odată cu cuvintele: „pecetea darului Sfântului Duh“ se pogoară şi se întipăresc în fiinţa noastră noile puteri harice.

La început, Dumnezeu, dând nume celor ce nu erau, le-a dat şi fiinţare: şi aici, cuvântul lucrător de taină pricinuieşte în chip de taină ceea ce a plănuit Dumnezeu. Cugetând la asta, fraţilor, ce vom spune? Vom spune: „Mulţumim Domnului pentru darul Lui negrăit!“

Şi atâta doar? Nu, ci potrivit numelui nostru, să fie şi vieţuirea noastră. Hristos, odată înviat, nu mai moare: şi noi, odată renăscuţi prin har la viaţa nouă, să începem a umbla întru înnoirea vieţii (Romani 6, 4). Dumnezeu, Cel mai înainte de veci, încă dinainte de întemeierea lumii  ne-a numit pe noi ca să ne înfieze prin Iisus Hristos (Efeseni 1, 4-5). Numindu-ne astfel însă, El tot atunci ne-a ales, altfel spus ne-a menit întru Sine ca să fim sfinţi şi neprihăniţi înaintea Lui în dragoste. Aşadar, fraţilor, fiind părtaşi chemării cereşti, să umblaţi cu vrednicie după chemarea cu care aţi fost chemaţi (Efeseni 4, 1), ca altminteri să nu cadă şi asupra vreunuia dintre noi mustrarea: ai nume că trăieşti, dar eşti mort (Apocalipsa 3, 1).

Numele nu ne este de folos singur. Trebuie să adăugăm la nume şi fapta. Iudeii se lăudau că sunt fii ai lui Avraam şi se mândreau cu asta; Domnul, ce le-a zis însă: Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul (Ioan 8, 44). Şi noi suntem de fapt aşa cum ne vede Domnul, deşi El nu doreşte să ne vadă niciodată astfel. Numele nostru este cel de „creştini“, însă de fapt poate că unii dintre noi sunt păgâni, iar alţii necredincioşi prin felul lor de a gândi şi de a trăi. Aşa îl şi vede Dumnezeu, şi unul ca acesta poartă în chip de taină numele potrivit – bineînţeles, nu spre îndreptăţire, ci spre mustrare. Să râvnim, deci, a fi aşa cum Dumnezeu doreşte să ne vadă pe toţi în Domnul nostru Iisus Hristos, adică sfinţi şi neprihăniţi în dragoste, precum ne-a şi numit în El mai înainte de întemeierea lumii. Iar pentru asta, cel ce are de slujit, să slujească; cel ce are îndatorirea de a învăţa, să înveţe; cel ce este într-un post de conducere, să conducă; cine are îndestulare materială, să dea cu simplitate şi altora; între noi să trăim în dragoste nefăţarnică, urând răul şi alipindu-ne de bine, să fim harnici cu osârdie, să ardem cu duhul, slujind Domnului prin rugăciunile de acasă şi prin cele de la biserică. Îndeobşte, potrivit Apostolului, nu trebuie să ne potrivim cu acest veac, ci trebuie să ne schimbăm prin înnoirea minţii, deosebind care este voia lui Dumnezeu cea bună, şi plăcută, şi desăvârşită (Romani 12, 2).

Dacă ne vom întocmi un asemenea fel de viaţă şi vom fi statornici în el, biruind toate piedicile – atât cele dinafară, cât şi cele lăuntrice, luaţi seama ce făgăduinţe mari ne vesteşte Domnul: Biruitorului îi voi da să mănânce din mana cea de taină şi îi voi da lui o pietricică albă, şi pe pietricică scris un nume nou, pe care nimeni nu-l ştie decât primitorul (Apoc. 2, 17). Şi în continuare: Cel ce biruieşte va fi îmbrăcat în veşminte albe şi nu voi şterge nicidecum numele lui din cartea vieţii şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui (Apoc. 3, 5), iar în cele din urmă: Pe cel ce biruieşte îl voi face stâlp în templul Dumnezeului Meu şi afară nu va mai ieşi şi voi scrie pe el numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, al Ierusalimului celui nou, care se pogoară din Cer, de la Dumnezeul Meu şi numele Meu cel nou (Apoc. 3, 12). Ce poate fi mai presus de asta? Deci, cel ce are urechi de auzit, să audă. Amin!

(Sfântul Teofan Zăvorâtul)

Sfintilor Apostoli Petru si Pavel, rugati-va lui Hristos Dumnezeu pentru noi! Amin!


Viaţa dăruită lui Hristos

Ne amintim astăzi de viaţa şi faptele a doi dintre ucenicii Domnului Iisus Hristos, de Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. Aşa după cum ne mărturiseşte şi Evanghelia acestei zile, ucenicii Domnului Hristos sunt pietre vii ale credinţei şi ale vieţii Bisericii. Cei doi Apostoli serbaţi astăzi ne impresionează prin viaţa dăruită lui Dumnezeu, dar şi printr-o activitate misionară de excepţie. Ei nu vorbeau de un simplu învăţător, ci despre Iisus Hristos, Cel ce a Înviat şi S-a Înălţat la ceruri.

Putem învăţa de la fiecare dintre Apostoli ce înseamnă să-ţi dăruieşti viaţa lui Dumnezeu şi mai ales ce înseamnă să ai conştiinţa că trebuie să oferi fiecărui suflet din această lume dragostea şi mângâierea divină.

La Sfântul Petru admirăm înţelepciunea, spiritul de luptător neînfricat, dar mai ales puterea de a se întoarce după ce L-a părăsit pe Mântuitorul. De la Sfântul Pavel moştenim hotărârea de a-L urma necondiţionat pe Domnul Hristos, profunzimea scrierilor sale şi dăruirea pe care a avut-o în a propovădui Evanghelia Fiului lui Dumnezeu.

Toţi ucenicii au avut de înfruntat firea duplicitară şi potrivnică a contemporanilor, însă aveau în inimi cuvintele Mântuitorului: “În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!”. Domnul Hristos era Cel pe care-L propovăduiau, dar şi Cel ce le lumina paşii şi-i întărea în misiunea lor. Amin.

(Sursa: ziarullumina.ro)


Să ne dăruim altora cu smerenie!

„Deci, dacă este vreun îndemn în Hristos, dacă este vreo mângâiere a dragostei, dacă este vreo împărtăşire a Duhului, dacă este vreo milostivire şi îndurare, faceţi-mi bucuria deplină, ca să gândiţi la fel, având aceeaşi iubire, aceleaşi simţiri, aceeaşi cugetare. Nu faceţi nimic din duh de ceartă, nici din slavă deşartă, ci cu smerenie unul pe altul socotească-l mai de cinste decât el însuşi. Să nu caute nimeni numai ale sale, ci fiecare şi ale altuia. Gândul acesta să fie în voi, care era şi în Hristos Iisus, Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce. Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt. Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl.” (Filipeni 2, 1-11)

Este greu să vorbeşti omului de astăzi despre smerenie, fie ea o mare virtute, un mod de urmare şi imitare a Mântuitorului Hristos. Totuşi, smerenia este necesară, pentru că ne descoperă adevărata faţă, ne ajută să depăşim falsitatea şi ipocrizia. În relaţie cu cel de lângă noi, pretindem de multe ori a fi ceea ce nu suntem, iar această atitudine credem că ne asigură o anumită siguranţă şi întâietate. Sf. Ap. Pavel ne îndeamnă să ne dăruim altora cu smerenie, adică lăsând de la noi, încercând să ascultăm ce zice şi cel de lângă noi. Nu ne este străină expresia „nu mă cobor la nivelul lui”, dar iată că Sfântul Pavel ne spune că Cineva s-a coborât la nivelul nostru, iar acel Cineva este Hristos Dumnezeu. S-a coborât la noi pentru a ne ridica la El, S-a făcut asemenea nouă pentru ca noi să avem posibilitatea de a fi asemenea Lui. Deşi distanţa este mai mică, avem datoria să ne „coborâm” la nivelul celor pe care îi considerăm inferiori, tocmai pentru a-i ajuta şi ridica. Avem menirea de a săvârşi ceea ce au făcut şi profesorii noştri cu noi, s-au coborât la nivelulul cunoştinţelor noastre, pentru ca, în timp, şi noi să putem ajunge la nivelul cunoştinţelor lor. (Ziarul Lumina)


Istorioară - Cererile cele bune

Un tată plecă cu copilul său să se plimbe prin pădure. Trecând pe sub un măr, copilul a cerut: „Tată, dă-mi şi mie un măr!“ Şi tatăl a cules un măr şi i l-a dat.

Au mers mai departe, iar cel mic a văzut câteva flori deosebite. Şi a spus părintelui său: „Tată, vreau şi eu una din florile acelea“. Iar tatăl a rupt o floare frumoasă şi i-a oferit-o.

Puţin mai încolo, pe acelaşi drum, cei doi au zărit un tufiş cu fructe roşii, foarte atrăgătoare, iar copilul s-a rugat celui care-l însoţea: „Tată, dă-mi şi mie din fructele roşii din faţa noastră!“ Dar tatăl i-a răspuns: „Nu, acestea nu pot să ţi le dau!“ Însă copilul a început să plângă, fiindcă bobiţele roşii erau atrăgătoare şi, bănuia el, gustoase. Nu înţelegea de ce până atunci i se îndepliniseră toate rugăminţile, i se dăduse de toate, dar cele din urmă îi fuseseră refuzate. Tatăl nu i-a explicat de ce nu i-a satisfăcut dorinţa copilului. Era prea mic ca să înţeleagă. Fiul a plâns în continuare, dar mai târziu, trecând prin aceleaşi locuri, părintele său i-a povestit ce a păţit cu el şi  i-a arătat că ceea ce dorise el atunci, fructele acelea, erau otrăvitoare.

Se întâmplă ca uneori, chiar după o rugăciune stăruitoare, să nu primim ajutor. Fără nici o îndoială, astfel de situaţii ne mâhnesc, ne deconcertează şi ne pun greu credinţa la încercare. Dar oare de ce? Să ne aducem aminte că Mântuitorul a spus odată Apostolilor, când L-au întrebat de ce Dumnezeu nu răspunde întotdeauna cererilor noastre: „Pentru că nu ştiţi ce cereţi“ (Marcu 10, 38). Cu alte cuvinte, pentru că nu totdeauna ceea ce cereţi vă este şi de folos.

Aşa se întâmplă şi cu noi… Credem că ceea ce cerem ne este de folos, dar dacă vedem că Dumnezeu nu ne dă nici un semn, e bine să înţelegem că lucrul pentru care ne rugăm nu ne e spre zidire.

(preluat din Ziarul Lumina)


Tuturor celor care poartă numele Sfinţilor Petru şi Pavel le dorim multă sănătate, pace şi bucurie duhovnicească!

LA MULŢI ANI!


Anunt pictura biserica