De-atâta vreme auzi chemarea - de Traian Dorz

Despre păcatele făcute din obişnuinţă

Obiceiul face ca păcatul săvârşit astfel să pară mai puţin grav, iar omul sfârşeşte prin a crede că ceea ce face nici nu mai poate fi considerat păcat; el s-a învârtoşat şi a pierdut sensul pocăinţei, al regretului pentru ce a făcut.

Când un membru al corpului nostru este complet cangrenat, el nu mai doare, dar absenţa suferinţei nu poate fi interpretată ca semn de însănătoşire, ci de moarte.

POCĂIŢI-VĂ!

“Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie! Pocăiți-vă că s-a apropiat Împărăția Cerurilor” (Marcu 1, 15). Acestea au fost cele dintâi cuvinte ale propovăduirii Dumnezeului – Om. Aceleași cuvinte ni le grăiește și acum prin mijlocirea Evangheliei. Atunci când păcatul a prins în lume cea mai mare putere, s-a pogorât în ea Doctorul Cel Atotputernic.

Puterea pocăinței este întemeiată pe puterea lui Dumnezeu: Doctorul este Atotputernic și doctoria dată de El este atotputernică. Atunci, în vremea propovăduirii Sale pe pământ, Domnul i-a chemat la tămăduire pe toți cei bolnavi de păcat și n-a recunoscut nici un păcat ca fiind de netămăduit. Și acum continuă să-i cheme pe toți; făgăduiește și dăruiește iertarea oricărui păcat, tămăduirea oricărei boli a păcatului.

Se ostenesc, se grăbesc oamenii să se îmbogățească în cunoștințe – însă numai cu cele de puțin preț, potrivite numai pentru vremelnicie, care sunt bune doar pentru a plini nevoile, înlesnirile și poftele vieții pământești. Cunoașterea și lucrarea cu adevărat trebuincioase, singurele pentru care ne-a fost dăruită viața pământească – cunoaștrerea lui Dumnezeu și împăcarea cu El prin mijlocirea Răscumpărătorului – le disprețuim cu desăvârșire. Pocăiți-vă!

Fraților! Să aruncăm fără patimă, în lumina Evangheliei, o privire în viața noastră. Deșartă e ea! Toate bunătățile îi sunt luate prin moarte – și adeseori, prin felurite întâmplări neașteptate, chiar înainte de moarte. Nevrednice sunt aceste bunătăți stricăcioase, așa degrabă pieritoare, a fi numite “bunătăți”! Ele sunt, mai degrabă, amăgiri și curse. în ce orbire cumplită ne aflăm! Cât de limpede dovedește această orbire căderea noastră! Dumnezeu e uitat! Uitată este veșnicia cea măreață și totodată înfricoșătoare! Pocăiți-vă!

Numai un singur bun veșnic și nemincinos poate omul să dobândească pe pământ: adevărata cunoștință a lui Dumnezeu, împăcarea și unirea cu Dumnezeu care ne sunt dăruite de Hristos; însă pentru primirea acestor bunătăți trebuie să lăsăm viața păcătoasă. Pocăiți-vă!

Ce înseamnă a te pocăi? Înseamnă a-ți da seama de păcatele tale, a te mâhni pentru ele, a le părăsi și a nu te mai întoarce la ele. În acest chip mulți păcătoși s-au prefăcut în sfinți, mulți nelegiuiți au devenit drepți. Pocăiți-vă! Lepădați de la voi nu doar păcatele învederate – omorul, furtul, desfrânarea, clevetirea, minciuna -, ci și distracțiile cele pierzătoare, ci și închipuirile nelegiuite, ci și gândurile cele fără de lege – tot, tot ce este oprit de Evanghelie.

Viața păcătoasă dinainte spălați-o cu lacrimile pocăinței nefățarnice. Nu-ți spune întru deznădejdea și împuținarea ta sufletească: “Am căzut în păcate grele; am dobândit deprinderi păcătoase de multă vreme prin viața mea păcătoasă: cu timpul, ele s-au prefăcut într-o a doua fire, îmi fac pocăința cu neputință“. Aceste cugete întunecate ți le insuflă vrăjmașul tău, pe care tu încă nu l-ai priceput: el știe puterea pocăinței, se teme că pocăința te va scoate de sub puterea lui și se străduiește să te rupă de pocăință, punând o neputință născocită de el pe seama doctoriei atotputernice a lui Dumnezeu.

Fraților! Să cunoaștem negrăita iubire a lui Dumnezeu față de firea omenească ce a căzut. Să încetăm a șovăi! Umplându-ne de credință, de râvnă și recunoștință, să ne apropiem de pocăință: prin mijlocirea ei să ne împăcăm cu Dumnezeu. Cel fără de lege, dacă se va întoarce de la toate fărădelegile sale pe care le-a făcut și va păzi toate poruncile Mele, și va face judecată, dreptate și milă, cu viață va trăi și nu va muri: toate nedreptățile lui, câte le-a făcut, nu se vor pomeni, ci întru dreptatea sa, pe care a făcut-o, va fi viu (Iezechia 18, 21-22). Aceasta e făgăduința pe care Dumnezeu i-o face păcătosului prin gura marelui Său proroc. Să răspundem, după măsura slabelor noastre puteri, marii iubiri pe care o are Domnul față de noi, așa cum pot răspunde iubirii Ziditorului zidirile Lui, și încă niște zidiri căzute: să ne pocăim!

Să ne pocăim nu numai cu gura; să dovedim pocăința noastră nu doar prin câteva lacrimi vremelnice, nu doar luând parte de ochii lumii la slujbele Bisericii, împlinind rânduielile bisericești din afară – lucru cu care se mulțumeau fariseii. Să aducem împreună cu lacrimile, cu evlavia cea din afară, și roadă vrednică de pocăință: să ne schimbăm viața păcătoasă cu o viață evanghelică.

De ce muriți, casa lui Israel? Creștinii mor pentru totdeauna cu moarte veșnică fiindcă în toată vremea vieții pământești nu se îndeletnicesc cu altceva decât cu încălcarea făgăduințelor de la botez, cu slujirea păcatului; pier fiindcă nu iau aminte câtuși de puțin la Cuvântul lui Dumnezeu, ce le vestește despre pocăință. Nici în clipele dinaintea morții nu sunt în stare să se folosească de ea fiindcă nu și-au făcut nici cea mai mică idee despre creștinism sau și-au făcut cea mai neîndestulătoare și greșită părere despre el.

Cunoștea Dumnezeu neputința oamenilor, știa că ei și după botez vor cădea în păcat: din această pricină a rânduit în Biserică Taina Pocăinței (a Spovedaniei), prin care se curăță păcatele săvârșite după botez. Atunci când din Ierusalim și din toată Iudeea oamenii veneau în număr mare la Ioan, propovăduitorul pocăinței, ca să se boteze în Iordan, își mărturiseau păcatele – le mărturiseau, spune unul dintre sfinții scriitori, nu fiindcă Sfântul Botezător ar fi avut nevoie să afle păcatele celor ce veneau la el, ci fiindcă era nevoie ca ei, pentru a face o pocăință temeinică, să unească părerea de rău pentru căderea în păcat cu mărturisirea păcatelor.

Păcatele nemărturisite, săvârșite ca în întuneric, cu înlesnire se întâmplă iarăși. Prin mărturisirea păcatelor se strică prietenia cu păcatele. Ura față de păcate este semn al adevăratei pocăințe, al hotărârii de a trăi întru virtute. Dacă ai dobândit deprindere cu păcatul, mărturisește-te des și degrabă vei fi slobozit din robia păcatului, cu ușurință și cu bucurie vei urma Domnului Iisus Hristos. De la cel ce-și mărturisește păcatele, acestea se depărtează, fiindcă păcatele se întemeiază și se întăresc pe trufia firii căzute, nesuferind să fie date în vileag și rușinate.

Cel care își îngăduie să păcătuiască de bunăvoie și într-adins în nădejdea că se va pocăi apoi, acela viclenește față de Dumnezeu. Pe unul ca acesta îl va lovi fără de veste moartea, fără să-i lase vremea pe care socotea el că o va închina faptei bune.

Prin Taina Mărturisirii se curăță cu desăvârșire toate păcatele făcute prin cuvânt, prin faptă și prin gând. Pentru a șterge din inimă deprinderile păcătoase înrădăcinate în ea e nevoie de timp, e nevoie de pocăință stăruitoare. Pocăința stăruitoare înseamnă a avea mereu duhul înfrânt, a lupta necontenit cu patimile ș simțirile cu care te împresoară patima păcătoasă ascunsă în inimă, a-ți înfrâna simțurile trupești și pântecele, a te ruga cu smerenie, a te mărturisi des.

Fraților! Păcătuind de bunăvoie, am pierdut sfânta neprihănire – neprihănirea care nu numai că este neatinsă de fapta păcătoasă, dar nu are nici măcar cunoștința răului; neprihănirea întru a cărei strălucire duhovnicească am venit la ființă din mâinile Ziditorului. Am pierdut și acea neprihănire pe care am dobândit-o rezidiți fiind prin botez; în calea vieții noastre, ne-am întinat prin feluritele păcate veșmintele albite de Răscumpărătorul. Ne-a mai rămas o apă pentru a ne spăla: apa pocăinței. Ce se va întâmpla cu noi dacă vom fi nepăsători și față de această spălare? Va trebui să ne înfățișăm lui Dumnezeu cu sufletele sluțite de păcat – și cumplit va privi El la sufletul spurcat, la focul gheenei îl va osândi.

Spălați-vă, curățiți-vă, ștergeți răutățile din sufletele voastre dinaintea ochilor Mei, părăsiți-vă răutățile voastre… și veniți să ne judecăm. Cu ce se va sfârși însă această judecată a lui Dumnezeu – judecata pocăinței, la care Dumnezeu îl cheamă neîncetat pe păcătos în timpul vieții sale pământești? Când omul își recunoaște păcatele sale, când se hotărăște să se pocăiască și să se îndrepte cu adevărat, Dumnezeu încheie judecata Sa cu omul prin următoarea hotărâre: De vor fi păcatele voastre precum purpura, ca zăpada le voi albi; și de vor fi precum cârmâzul, ca lâna le voi albi (Isaia I, 16-18). Iar de va fi nepăsător creștinul față de această ultimă chemare a multmilostivului Dumnezeu, i se vestește din partea Lui pierzania veșnică.

Bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăință (Romani 2, 4). Dumnezeu vede păcatele tale: cu îndelungă-răbdare privește păcatele pe care le faci înaintea Lui, la șirul de păcate care alcătuiește viața ta; El așteaptă pocăința ta și totodată lasă la libera ta voie să alegi mântuirea sau pierzania. Și tu folosești în chip rău bunătatea și îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu! Crește în tine nepăsarea atât față de Dumnezeu, cât și față de soarta ta veșnică! Singura ta grijă este să-ți înmulțești păcatele, să adaugi la păcatele tale de mai înainte păcate noi și îndoite!

“După învârtoșarea ta și după inima ta nepocăită îți aduni mânie în ziua mâniei și arătării dreptei judecăți a lui Dumnezeu, Care va răsplăti fiecăruia după faptele lui: celor ce prin răbdarea în fapta bună caută slavă, cinste și nestricăciune – viața veșnică; iar celor ce din îndârjire se împotrivesc adevărului și se supun nedreptății – mânie și urgie, necaz și strâmtorare veșnică peste tot sufletul omului făcător de rău (Romani 2, 5-9)”. Amin.

Să plângem pierderea mântuirii noastre

Așa cum e firesc să ne plângem morții, tot așa trebuie să plângem și pierderea mântuirii noastre, ca să nu spunem mai mult. Cu o asemenea dorință și un asemenea curaj ar trebui ca toți să aibă ochii sufletului îndreptați spre această țintă și totul să ne fie o chemare și aducere-aminte.

Cei care și-au pierdut soțiile sau copiii au mereu în suflet chipul celor plecați de aici; în timp ce noi, care am pierdut Împărăția Cerurilor, ne gândim la orice numai la ea nu. Nici unul din aceia, fie el și de neam împărătesc, nu s-ar rușina să se supună legii doliului – se va arunca la pământ, va plânge cu amar, își va schimba veșmintele, se va supune din toată inima tuturor celorlalte datini potrivite cu acest moment, fără să țină seama nici de educația sa, nici de neputințele ce ar putea urma acestei mâhniri adânci – , va suporta totul cu cea mai mare ușurință…

Noi însă, care nu suntem în doliu pentru soție sau copil, ci pentru un suflet, și nu pentru suflet străin, ci pentru al nostru, ne scuzăm pretextând slăbiciunea sănătății și finețea educației! Și slavă Domnului, asta să fie singura nenorocire! Însă noi nu facem nici măcar ceea ce nu cere un efort fizic. Căci de ce forță fizică e nevoie, spune-mi, atunci când e vorba de străpungerea inimii, de rugăciunea veghetoare, de cugetarea la păcate, de combaterea exagerărilor și pretențiilor prostești și de smerirea minții? Acestea ni-L fac pe Dumnezeu milostiv, însă noi nu le facem nici măcar pe acestea…

Istorioară – Pianul și credinţa

„După ce am cumpărat un pian, povestea odată un iubitor de muzică clasică, mi-am pierdut nădejdea că am să învăţ vreodată să cânt la el. Degetele mele erau neîndemnatice şi melodiile ieşeau tare chinuit. Dar acum, după mai multe lecţii, pot cânta piese simple cu destulă încredere. Poate că exerciţiile nu mă vor face să ajung perfect, dar cu siguranţă ele îmi vor îmbunătăţi considerabil aptitudinile.“

Faptul de a aparţine Bisericii nu înseamnă că automat o viaţă creştinească va fi uşor de împlinit, la fel cum cumpărarea unui pian nu este o garanţie că vei ajunge un mare muzician. Este un pas necesar, dar e abia începutul. Exersarea la pian în fiecare zi, chiar atunci când criza de timp este vizibilă, se simte uneori ca o corvoadă. Şi poate rezultatele nu sunt totdeauna satisfăcătoare, dar deja se poate întrezări momentul când visul de a cânta la acel instrument se va împlini.

La fel şi în urcuşul duhovnicesc. Începutul este dificil uneori fiindcă nu se văd rapid rezultate spectaculoase. Dar cu răbdare, schimbările în bine ale vieţii noastre vor fi cu neputinţă de observat.

Conform rezultatelor ultimului recensământ al populaţiei din ţara noastră, 86,5% din locuitorii României sunt ortodocşi. E un fapt îmbucurător că atâţia oameni sunt fraţi întru credinţă. Dar nu suficient. Ca să ajungem creştini adevăraţi e nevoie de silinţă. După cum privitul pianului cu duioşie nu te face un muzician mai bun, tot aşa, admirarea numelui tău înscris pe certificatul de botez nu te face un creştin mai râvnitor.

Cine se declară un bun creștin, înseamnă că s-a căit pentru toate nelegiuirile mai mult sau mai puțin intenționate comise pe parcursul vieții, că merge la Biserică frecvent, face lucruri plăcute Domnului, Îi urmează Cuvântul, postește, nu fură, nu minte, nu vorbește urât, ține cont de toate poruncile biblice, este milostiv și iertător cu semenii săi, inclusiv cu cei care i-au greșit, nu se atașează de lucrurile lumești și așteaptă cu nerăbdare venirea lui Iisus recunoscând în același timp că Mântuitorul este Fiul lui Dumnezeu.

Lucrarea, dăruirea, dragostea şi rugăciunea, toate practicate zilnic cu credincioşie sunt singurele mijloace care ne vor aduce mai aproape de ţelul nostru: dobândirea Duhului Sfânt. Amin.

(ziarullumina.ro)