Din viaţa Sfântului Ierarh Vasile cel Mare (1 ianuarie)

Pomenirea Sfântului Vasile cel Mare a fost rânduită la începutul anului pentru că în personalitatea acestui Sfânt s-a întrupat Evanghelia lui Hristos. El arată lumii, prin credinţa neclintită şi prin rugăciune, prin grija părintească arătată faţă de turma încredinţată păstoririi şi prin viaţa sa sfântă, ce taină mare este Preoţia!

Sfântul Vasile a trăit în Cezareea Capadociei, între anii 330-379, în vremea Sfântului Împărat Constantin, până în timpurile lui Valens, mare prigonitor al creştinilor şi adept al ereziei lui Arie. S-a născut într-o veche, nobilă şi bogată familie creştină, din părinţii drept-credincioşi Vasilie şi Emilia.

Venirea pe lume a Marelui Vasile a fost însoţită de o minune, aşa cum ne încredinţează fratele său mai tânăr, Grigorie, episcopul Nyssei. Când s-a născut Sf. Vasile, era atât de mic, atât de slab, încât era gata, gata să moară. Iar mama lui, Emilia, femeie bună şi credincioasă şi sfântă, s-a aruncat cu faţa la icoana Mântuitorului şi a zis: „Doamne, dăruieşte-mi copilul acesta, că Ţi-l dau Ţie spre slujbă”. Şi plângând şi luându-l în braţe şi rugându-se, îndată copilul s-a întremat şi datorită numai rugăciunilor din adâncul inimii ale mamei sale a supravieţuit acest copil, care a fost la urmă un atât de mare vas al alegerii şi stâlp al Bisericii lui Hristos.

Părinţii săi se nevoiau pentru curăţia sufletului, pentru primirea celor străini, pentru îngrijirea celor bolnavi, pentru îngrijirea slujitorilor Bisericii. Sfântul Grigorie Taumaturgul, care i-a cunoscut foarte bine, spunea că i-au uimit pe locuitorii Pontului şi ai Capadociei pentru dragostea ce o arătau celor săraci. Însă darul de mare preţ pe care această familie îl aducea Bisericii erau copiii lor, zece vlăstare. Dintre toţi au rămas cunoscuţi cu numele cinci: Macrina care este cinstită ca Sfântă şi a adormit întru Domnul într-o sihăstrie, Navcratie care a fost judecător şi a murit călugăr, Grigorie care a ajuns episcop de Nyssa şi mare teolog şi este cinstit ca Sfânt, Petru care a ajuns episcop al Sevastiei şi bineînţeles, Vasile, unul dintre cei trei mari dascăli ai lumii şi ierarhi.

A studiat apoi la cele mai alese şcoli ale timpului şi cu profesori vestiţi, iar la Atena l-a cunoscut pe Grigorie din Nazianz, cu care a legat o strânsă şi sfântă prietenie duhovnicească, încât erau o minte, un suflet şi un gând înaintea lui Dumnezeu. Ei cunoşteau la Atena numai două drumuri: unul care mergea la şcoală şi unul care ducea la biserică. Lumea era moartă pentru ei, nu vedeau că sunt în lume. Aveau în minte pe Hristos, Şcoala şi Biserica.

După terminarea studiilor, Sf. Vasile se dedă ascezei şi adâncirii învăţăturii creştine. În anul 358, în Pont, alături de mănăstirea de maici întemeiată de sora sa, Macrina, Sfântul Vasile a pus piatra de temelie a primei mănăstiri de călugări, el însuşi fiind călugăr.

Este ales mitropolit al Cezareei Capadociei în anul 370, în vremuri grele pentru ortodoxie, când ereticii lui Arie şi Macedonie izbutiseră să aibă de partea lor pe însuşi împăratul Valens. Sfântul Vasile a dus o luptă aprigă, cu scrisul şi cuvântul, luminând creştinătatea şi apărând dogma Sfintei Treimi. Şi-a atras mânia împăratului şi a suferit multe prigoniri din partea lui, pentru apărarea dreptei credinţe.

Sfântul Vasile reorganizează complet viaţa bisericească. A îndreptat şi unele lipsuri ale monahismului din timpul său, chemându-i pe monahi să se nevoiască nu numai în folosul mântuirii personale, ci şi în folosul aproapelui.

Mişcat de suferinţa celor bolnavi, el însuşi fiind din fire bolnăvicios, întemeiază primele aşezăminte de asistenţă socială creştină: azile, case de primire, ospătării, spitale, instituţii pentru educarea fetelor, şcoli tehnice – insituţii cunoscute generic sub numele de Vasiliada. Duce o luptă neînfricată împotriva ereziei ariene şi macedoniene; tot el adânceşte şi lărgeşte orizontul ştiinţei, creează o cosmologie creştină, ţine legătura cu cercurile ştiinţifice ale vremii, se zbate puternic pentru îmbunătăţirea stării sclavilor şi a muncitorilor, luptă împotriva nedreptăţilor sociale provocate de bogaţii timpului, combate războiul, arătând foloasele păcii, şi luptă pentru unitatea Bisericii Răsăritene şi pentru apropierea dintre Răsăritul şi Apusul creştin de atunci.

A scris multe tratate de teologie dogmatice, ascetice, omilii şi cuvântări, pedagogice, liturgice, canonice, epistolare. A adâncit problema cunoaşterii lui Dumnezeu, a Sfintei Treimi, a Duhului Sfânt. A alcătuit o slujbă a Sfintei Liturghii, care se săvârşeşte de 10 ori pe an: în primele cinci Duminici ale Postului Mare, în Joia şi Sâmbăta Mare, în Ajunul Crăciunului şi al Bobotezei şi pe 1 ianuarie, ziua de pomenire a Sfântului.

Munca sa mistuitoare şi realizările sale covârşitoare au făcut din Sfântul Vasile o podoabă netrecătoare a Bisericii. Slujind şi predicând în fiecare zi, adâncind teologia şi ştiinţele profane, creând opere ştiinţifice, rezolvând treburile administrative ale eparhiei şi ale instituţiilor sale şi lucrând continuu în mijlocul credincioşilor, în sânul parohiilor şi bolnavilor săi, ne dăm seama cât timp îi mai rămânea pentru odihnă. Postul său aproape continuu, rugăciunea şi privegherea din timpul nopţii au făcut să se sfârşească la 50 de ani.

Pentru viaţa şi faptele sale, Sfântul Vasile este şi rămâne un model de neîntrecut de muncă şi împliniri mari în Biserica Mântuitorului. De aceea, el a fost supranumit “braţul care lucrează” în grupul celor trei mari sfinţi capadocieni, ca realizator al înfăptuirii, adică “credinţa care este lucrătoare prin iubire” (Galateni 5,6).

Semnificaţia numelui Vasile

Tăierea împrejur a Domnului (1 ianuarie)

„Şi când s-au împlinit opt zile, ca să-L taie împrejur, I-au pus numele Iisus, cum a fost numit de înger, mai înainte de a se zămisli în pântece.” (Luca 2, 21)

Ziua de 1 ianuarie reprezintă o întreită sărbătoare pentru creştini. Este mai întâi praznic împărătesc în care sărbătorim Tăierea împrejur a Pruncului dumnezeiesc, este ziua de pomenire a Sfântului Vasile cel Mare şi, în sfârşit, ziua de 1 ianuarie este începutul unui an nou în viaţa poporului, în viaţa fiecăruia dintre noi.

Privite în lumina iconomiei dumnezeieşti, aceste trei sărbători se leagă una de alta, aşa cum fructul e în unire cu rădăcina, prin trunchi şi coroană. Iisus este baza vieţii de sfinţenie şi de înaltă trăire duhovnicească a Sfântului Vasile şi a tuturor sfinţilor, trunchi din care lăstăresc începutul şi cununa tuturor anilor de străduinţă după desăvârşire şi mântuire. Dar Iisus este şi baza directă a anului care a sosit, cum a fost şi va fi baza tuturor anilor veacurilor şi miilor de ani, ca unul care a întemeiat timpul şi curgerea lui.

Mântuitorul a fost supus, a 8-a zi după naştere, ritualului tăierii împrejur, prescris de Legea veche. Această tăiere împrejur, care era semnul legământului dintre Dumnezeu şi poporul ales, preînchipuia botezul creştin, care e mai mult decât un legământ; el este mijlocul de înfiere faţă de Dumnezeu şi de îndrumare pe calea mântuirii.

Dar pentru ce a fost tăiat împrejur Iisus, căci El nu era supus păcatului? Întâi, pentru ca să se arate supus şi împlinitor al legii. Apoi, pentru ca să se arate că El a purtat trup omenesc cu adevărat, iar nu trup închipuit. Al treilea, pentru ca să ne dea nouă chipul celei mai adânci smerenii. Şi nu în ultimul rând, pentru a înlătura rânduiala trupească a legii vechi şi a aduce în lume o tăiere împrejur nefăcută de mână: tăierea împrejur cea în duh, a inimii – tăierea împrejur cea duhovnicească a Sfântului Botez, adică “dezbrăcarea de trupul păcatelor cărnii” (Coloseni 2,11).

Mare a fost smerenia Domnului! S-a smerit pe Sine luând trup omenesc. S-a smerit facându-se prunc mic şi neputincios înaintea oamenilor, ca să ne arate că numai dacă ne vom face ca pruncii nevinovaţi, prin naştere din nou, vom putea intra iarăşi în ceruri, de unde am căzut. S-a smerit născându-Se în iesle de vite şi în pământ străin.

S-a smerit lăsându-Se păzit de un bătrân Cel ce era în cer păzit de multe legiuni de îngeri. S-a smerit primind scutece şi lăsându-Se atins de mâini omeneşti Cel ce şade pe tron de văpaie şi nu poate fi văzut de heruvimi şi de serafimi.

S-a smerit primind trupeasca tăiere împrejur, ca un păcătos, Cel fără de păcat, ce a venit să piardă păcatele oamenilor şi să le înece în scump sângele Său.

Odată cu tăierea împrejur s-a dat Pruncului şi numele de Iisus, care înseamnă Mântuitor. „Ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt” (Filip.2, 9-10) „şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl” (Filip. 2,11)

Aşadar, Mântuitorul binecuvintează prima zi a anului spre înnoirea continuă a vieţii, care nu se risipeşte niciodată. Această viaţă se face în legea cea nouă, în trăire după har în Hristos, în conştiinţa creştinului celui adevărat, conştient şi activ, în sufletul căruia vieţuirea se transformă în viaţă veşnică. Este o intrare în locaşul nemuririi şi al veşniciei.

Iisus este izvor de viaţă nu numai pentru trup, ci şi pentru suflet. Cel ce este viaţă a adus iubirea, şi prin iubire iertarea care spală păcatele, care pe cel căzut îl ridică, pe cel robit îl eliberează, pe cel mort îl înviază. El ne-a dat cuvântul Lui ca hrană, ni S-a dat pe Sine, Trupul şi Sângele Său, ca tot cel ce se hrăneşte din cuvântul Lui şi se împărtăşeşte cu Trupul şi Sângele Lui să aibă viaţă veşnică, să se adape din izvorul vieţii celei fără de moarte.

Surse: ziarullumina.ro, Revista Epifania, “Predici” Pr. Ion Cârciuleanu, Părintele Iachint al Putnei

Creştinul sărbătoreşte trecerea dintre ani… creştineşte

Creştinul nu trebuie să prăznuiască sărbătorile numai în anumite zile, ci tot anul trebuie să fie pentru el sărbătoare. Dacă ai conştiinţa curată, tu serbezi în toate zilele, săturându-te cu nădejdile cele slăvite şi îndestulându-te cu aşteptarea bunurilor viitoare. Iar dacă nu ai conştiinţa liniştită şi eşti împovărat cu multe păcate, atunci poţi să ţii mii de sărbători, că nu te vei afla mai bine decât cel ce jeleşte. Căci ce-mi foloseşte mie o zi senină, când conştiinţa mea este întunecată?

Aşadar, dacă voieşti să ai vreun folos de la Anul Nou, mulţumeşte acum când a trecut un an, mulţumeşte Domnului că El te-a adus până aici, frânge inima ta, numără zilele vieţii tale şi zi către tine însuţi: „Zilele aleargă şi trec, numărul anilor se împlineşte, eu am si săvârşit o mare parte din cale, dar ce bine am făcut? Oare, nu mă voi duce de aici deşert şi gol de toată dreptatea? Judecata este înaintea uşii, viaţa mea merge spre bătrâneţe“. Acestea le cumpăneşte în ziua Anului Nou, la acestea să gândeşti în curgerea anului.

Această sărbătoare neîncetată despre care am vorbit, care nu cunoaşte vreo curgere a anului şi nu este legată cu vreo zi hotărâtă, pe aceasta poate să o prăznuiască deopotrivă săracul şi bogatul. Pentru ea nu este de trebuinţă nici cheltuială şi nici avere, ci numai singura fapta cea bună. Tu nu ai avere, dar ai frica lui Dumnezeu, care este mai preţioasă decât toate comorile; o comoară netrecătoare, neschimbătoare, nesecată.

A te veseli în astfel de zile, a avea mare îndestulare într-însele, a lumina cu făclii locurile publice şi a împleti cununi, şi altele asemenea, este o nebunie copilărească. Tu eşti liber de aceste slăbiciuni, ai vârsta creştinească şi eşti cetăţean al cerului. De aceea, nu mai aprinde în această zi focuri în pieţe, ci aprinde înăuntrul tău lumina cea duhovnicească, căci „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune şi să proslăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16). Această lumină îţi va face mare câştig. Nu împodobi uşile casei tale, ci poartă-te bine, ca să dobândeşti din mâna lui Hristos cununa dreptăţii. Nu face nimic în zadar, nimic fără temei, ci toate întru cinstea lui Dumnezeu, precum Pavel zice: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate întru slava lui Dumnezeu să le faceţi”.