„Atunci când găseşti pe Hristos îţi este îndestul, nu mai vrei nimic altceva, te linişteşti. Devii alt om. Trăieşti oriunde, …oriunde există Hristos. Trăieşti printre stele, în ceruri cu îngerii, cu sfinţii, pe pământ cu oamenii, cu plantele, cu animalele, cu toţi, cu toate…

Acolo unde există dragoste în Hristos, singurătatea dispare. Eşti liniştit, vesel, îndestulat. Nici melancolie, nici boală, nici stres, nici întunecare, nici iad”.

(Părintele Porfirie Kavsokalivitul)

Hristos chiar de la început a fost întâmpinat de vrăjmăşie şi ispite. Iată că  s-a întîmplat aceasta chiar de pe când era în faşă! Abia Se născuse şi tiranul se înfurie; vine apoi fuga şi strămutarea în Egipt; iar Mama, fără să fi făcut vreun rău, fuge în ţară barbară.
Toate, ca şi tu auzindu-le, să nu te tulburi, când, învrednicit cu o slujire duhovnicească, vezi că suferi necazuri cumplite şi înduri multe primej­dii, atunci să nu zici: „Ce înseamnă asta? Ar fi trebuit să fiu încununat şi lăudat, să fiu slăvit şi strălucit, pentru că am împlinit porunca Stăpânu­lui!” Nu, ci ai curaj, ştiind bine că urmarea firească a îndeletnicirilor duhovniceşti este a întâlni la tot pasul numai încercări.

Iată, încercări au venit nu numai peste Mamă şi peste Prunc, ci şi peste barbarii aceia. Ei au plecat pe ascuns ca nişte fugari, iar Mama, care nu trecuse niciodată pragul casei, primeşte poruncă să îndure greutăţile unei călătorii atât de lungi, pentru această naştere minunată şi pentru duhovniceştile ei dureri de naştere.

Îngerul, dar, s-a arătat, dar n-a vorbit cu Maria, ci cu Iosif. Şi ce-i spune? „Sculându-te, ia Pruncul şi pe Mama Lui”. Acum nu mai spune: „Pe femeia ta”, ci „pe Mama Lui”. După ce naşterea s-a săvârşit, după ce bănuiala a dispărut, iar bărbatul s-a încredinţat, îngerul îi vorbeşte deschis; nu-L mai numeşte pe Prunc copilul lui, nici pe Fecioară femeia lui, ci: „Ia Pruncul şi pe Mama Lui şi fugi în Egipt”. Îi spune şi pricina fugii: „Că Irod vrea să caute sufletul Pruncului” .

Iosif auzind nu s-a revoltat, nici n-a spus îngerului:“Nu mai înțeleg nimic! Nu spuneai mai înainte că va mântui pe poporul Său, iar acum nu Se poate mântui nici pe El, ci trebuie să fugim, să plecăm în străinătăți, să ne mutăm departe de țara noastră? Una ai făgăduit și alta se întâmplă!” Dar Iosif n-a grăit așa. Era bărbat credincios; nu l-a întrebat nici de timpul întoarcerii. Îngerul iî spusese atât doar, că are să se întoarcă:“Stai acolo până ce-ți voi spune!” Nici asta nu-l supără, ci ascultă, se supune, răbdând cu bucurie toate încercările. Și iubitorul de oameni Dumnezeu a presărat și bucurii printre aceste necazuri. Așa face și cu toți sfinții. Nu le dă numai primejdii, nici numai liniște necurmată, ci urzește viața drepților și cu unele și cu altele.

Așa a făcut și cu Iosif. Și iată cum Iosif a văzut pe Fecioara însărcinată; asta l-a tulburat, l-a neliniștit cumplit. O bănuie pe Fecioară de desfrâu; dar îndată apare îngerul, îi risipește bănuiala, îi curmă teama. Iar când vede pe Prunc născut se bucură nespus de mult; acestei bucurii îi urmează din nou o mică primejdie: tulburarea Ierusalimului, furia împăratului, care căuta pe Cel născut; dar acestui necaz îi urmează iarăși o altă bucurie: steaua și închinarea magilor. După această bucurie, însă, frică și primejdie: “Irod caută sufletul Pruncului“. Pruncul trebuie să fugă și să se ducă în altă țară ca orice om; deocamdată nu trebuie să facă minuni; dacă ar fi făcut minuni din pruncie, n-ar mai fi fost socotit om. Pentru același motiv nici templul trupului Său n-a fost plăsmuit necondiționat de nimic, ci au loc zămislirea, purtarea în pântece nouă luni, durerile nașterii, nașterea, hrănirea cu lapte, tăcere în tot timpul copilăriei, așteptarea vârstei cuvenite bărbaților, pentru ca prin toate să fie primită taina întrupării.

Când îngerul le-a spus:“Fugi în Egipt“,nu le-a făgăduit că-i va întovărăși, nici la ducere, nici la întoarcere. A lăsat să se înțeleagă că au un mare tovarăș de drum, Pruncul născut.

Pruncul, la arătarea Sa, a schimbat deodată toate lucrurile: vrăjmașii slujesc tainei întrupării; magii și barbarii își părăsesc falsa lor credință strămoșească și vin să I se închine; împăratul August slujește nașterii din Betleem, prin porunca înscrierii; Egiptul scapă de moarte pe Pruncul fugar și vrăjmășit și are prilejul să și-L facă prieten, pentru ca atunci când va auzi pe apostoli predicându-L pe Hristos, să se laude că a fost cea dintâi țară care   L-a primit pe când era Prunc. Prerogativa aceasta o avea numai Palestina; dar Egiptul a ajuns mai înflăcărat decât Palestina.

Uciderea de prunci

Irod, aflându-se în fața neputinței de a găsi pe Pruncul Iisus pentru a-l omorî, cuprins de o sălbatică furie, a dat ordin să fie uciși toți pruncii de până la doi ani din Betleem și împrejurimi.

Dar uciderea pruncilor nu e străină nici de viața noastră de taină. Duhovnicește, și noi putem avea pe mâinile noastre sânge de prunci nevinovați. Ori de câte ori am mințit un suflet, ori de câte ori am fost pentru altul o pricină de păcat, duhovnicește am ucis, ca și Irod, un suflet nevinovat. Și, în taină, Dumnezeu ne întreabă, ca și pe cel dintâi ucigaș: “Cain, unde este fratele tău?” Și ne mustră:“Vai de acela prin care vine sminteala. Ar fi mai de folos pentru el să i se lege de gât o piatră de moară și să fie aruncat în mare, decât să facă pe unul din aceștia mici să păcătuiască.”

Și mai este și o altă ucidere de prunci nevinovați, ori de câte ori înăbușim bunele îndemnuri pe care Dumnezeu le seamănă în sufletele noastre, ori de câte ori nu le lăsăm să aducă roada lor binecuvântată, e ca și cum am ucide niște prunci în leagăn. Și auzim atunci sufletul, ca și Rahila, plângând acești copii, care nu mai sunt.

Iubirea rămâne în veci

„Iubirea niciodată nu trece. Cât despre prorocii, se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi.” (I Corinteni 13,

Apropierea Anului Nou ne duce de obicei cu gândul la vremelnicia a tot ce e pământesc. Cred totuşi că acest moment al anului trebuie să ne aducă aminte de ceea ce nicodată nu trece. Când încă un an trece în veşnicie, nu-mi pare rău de ceea ce ia cu sine, ci mai degrabă sunt uimit de ceea ce el ne lasă. După cât se vede, aceeaşi impresie a avut-o şi Sfântul Pavel. Pentru el era firesc ca prorociile să se desfiinţeze, darul limbilor să înceteze, ştiinţa să se sfârşească şi ea, dar e uimit de faptul că iubirea niciodată nu trece, şi în strigătul lui se aude o notă de triumf.

Şi noi, încheind acest an, să încercăm să ne amintim de toate lucrurile cu care ne-am îmbogăţit de-a lungul lui – nu pentru un timp, ci pentru totdeauna. Ce-am putea spune atunci despre dragoste, care niciodată nu îmbătrâneşte, care nu ştie de timp şi spaţiu, care prin însăşi esenţa sa este nesfârşită, nemărginită? Eu aş zice că gândul la ea trebuie să precumpănească în noi la început de an.

Există în zidire un lucru asupra căruia timpul n-are putere, şi anume inima omului. Toate celelalte se istovesc, se uzează cumva; capacităţile ne slăbesc, puterile ne trădează, memoria se toceşte, dar inima rămâne neschimbată: ea nu trebuie să-şi piardă capacitatea de a iubi, ci trebuie să rămână larg deschisă întotdeauna pentru tot ce este frumos şi înălţător, pentru orice necaz, pentru orice amărăciune. Inima omului este ca un arbore care nu se lasă doborât de furtună şi de vreme rea, ci rămâne verde şi înfloreşte chiar şi în gerul iernii. În ea răsună cântarea dragostei, chiar şi atunci când vocea ne trădează. Când vederea ni se întunecă, raza limpede a credinţei pătrunde în acest întuneric şi-l luminează. Aşadar, să nu luaţi exemplu în frunzele ce se veştejesc: inima voastră a rămas tânără în pofida anilor care trec.

Veşnica iubire a lui Dumnezeu, care a trimis curcubeul după potop, a rămas la fel până astăzi. Privirea iubirii dumnezeieşti nu s-a întunecat, puterea ei n-a slăbit; cerul şi pământul vor trece, dar iubirea va rămâne în veci. Amin.

(din cartea „Fiecare zi un dar al lui Dumnezeu”)

† Sfântul Mucenic Hermes (31 dec)

Sfântul Mucenic Hermes a slujit cu smerenie şi adâncă evlavie lui Hristos în biserica din oraşul Bononia (Vidin). Aici exista un locaş sfânt şi mulţi închinători dintre băştinaşii daco-romani, trăitori ca şi acesta cu multă evlavie creştină şi ascultând şi urmând poruncilor adevăratului Dumnezeu.

Neînfricoşându-se de asprele măsuri de prigonire a închinătorilor şi slujitorilor lui Hristos, luate de împăratul Diocleţian şi aduse la îndeplinire de către demnitarii săi, exorcistul Hermes primea în biserică pe cei stăpâniţi de duhuri rele şi prin harul divin şi puterea rugăciunii sale le alunga şi-i tămăduia pe aceştia. Totodată el pregătea pe cei care aveau să se boteze, citind rugăciunile de lepădare şi de alungare a duhurilor rele din trupurile şi sufletele lor, după care se oficia taina Botezului de către episcop sau de către preot.

Hermes va arăta prigonitorilor Bisericii folosul slujirii sale în biserică și va primi cu bucurie și curaj sfârșitul mucenicesc al vieții sale pământești, atunci când călăii păgâni   i-au tăiat capul, în ziua de 31 decembrie.

Astfel, Mucenicul lui Hristos, Hermes, s-a dovedit a fi vrednic de cinstire de-a lungul veacurilor, nu numai în cetatea sa, ci și oriunde trăiau suflete creștine, ce căutau mântuirea cu ajutorul confraților, ce se rugau din cer pentru ei. Amin.

Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi!

Dacă ar apărea aici, acum, Domnul nostru Iisus Hristos, L-aş întreba dacă mă poate duce la Mama Lui, că eu vreau să o întreb pe Maica Domnului cum este să ai un copil-Dumnezeu.“ (Maria, 8 ani)

Istorioară - Tâlharul cel înțelept

Pe când Dreptul Iosif și Preacurata Fecioară fugeau în Egipt de sabia lui Irod, în calea lor s-au întâlnit cu niște tâlhari la drumul mare. Dreptul Iosif ducea de căpăstru măgarul pe care așezase puțina sa avuție și pe care ședea însăși Preasfânta Născătoare de Dumnezeu cu Fiul ei la sân. Tâlharii au apucat măgarul pentru a-l duce cu ei. Atunci unul din tâlhari s-a apropiat de Maica lui Dumnezeu, voind să afle ce ține la piept și, văzând pe Pruncul-Hristos, s-a minunat de negrăita Lui frumusețe și a zis întru uimirea sa: Dacă Dumnezeu Însuși ar lua trup omenesc, nu ar fi mai frumos decât Pruncul Acesta! Apoi a poruncit fraților săi de tâlhărie să nu răpească numic de la acești drumeți.

Voind să mulțumească tâlharului celui milostiv, Preasfânta Fecioară a zis către el: Cunoaște că Pruncul Acesta îți va dărui bună răsplată pentru binele pe care I l-ai făcut astăzi.

Trecând de atunci 33 de ani, tâlharul acesta spânzura pe cruce pentru fărădelegile sale, de-a dreapta Crucii lui Hristos. Numele lui era Dismas, iar al tâlharului aflat de-a stânga lui Hristos era Ghestas. Văzându-L pe Hristos Domnul răstignit fără de vină, Dismas s-a căit de toate răutățile făcute în viața sa. În vreme ce Ghestas Îl ocăra pe Domnul, Dismas L-a apărat zicând: Acesta nici un rău nu a făcut (Luca 23, 41).

Dismas este, dar, tâlharul cel înțelept căruia Domnul i-a zis: Amin zic ție: Astăzi împreună cu Mine vei fi în rai (Luca 23, 43). Astfel i-a dăruit Domnul Raiul celui ce I-a cruțat viața pe când era Prunc.