Ce sunt Deniile?

Deniile sunt slujbe specifice Postului Mare. Ele se săvârşesc în zilele de miercuri (Denia Canonului cel Mare) şi vineri (Denia Acatistului Născătoarei de Dumnezeu) din săptămâna a 5-a a Postului, precum şi în întreaga săptămână a Sfintelor Patimi.

Deniile sunt slujbe de dimineaţă (utrenie) care se săvârşesc în seara zilei precedente ca o formă de priveghere prelungită a zilei, ca umplere a serii cu lumina duhovnicească a rugăciunii şi a cântării. Cu alte cuvinte, denia face ca seara să fie ziuă şi lumină de priveghere.

Aceste Denii conţin multă lumină şi multă hrană duhovnicească pentru urcuşul interior al sufletului nostru spre marea şi sfânta sărbătoare a Învierii Domnului. Deniile nu sunt doar slujbe de dimineaţă săvârşite seara, ci scopul lor principal este ca, prin rugăciune şi cântare, prin citirea Sfintei Scripturi şi meditaţie, prin pocăinţă şi post, să alungăm din suflet întunericul păcatelor şi să ne umplem de lumina cea tainică şi nevăzută, dar reală şi simţită ca bucurie, a prezenţei iubitoare a lui Hristos în noi şi în cei care se roagă împreună cu Biserica Sa. Amin.

(Preafericitul Părinte Daniel -  în prefaţa la cartea „Deniile din Postul Mare”, Ed. Trinitas)

Denia Acatistului Născătoarei de Dumnezeu

Zilele Postului Mare sunt împodobite – ca o grădină aleasă – cu diferite slujbe, care au fiecare în parte, timpul, rolul şi însemnătatea lor. Astfel, în săptămâna a 5-a a Postului, în toate bisericile ortodoxe se oficiază, vineri seara, Denia Acatistului Născătoarei de Dumnezeu sau Slujba Imnului Acatist, care este, de fapt, Acatistul Bunei Vestiri. Acest acatist este săvârşit în Postul Mare ca o mulţumire adusă Maicii Domnului, fiind un imn de laudă şi cinstire pe care credincioşii ortodocşi îl închină Născătoarei de Dumnezeu.

Cântarea Acatistului este corelată, potrivit sinaxarelor, cu eliberarea Constantinopolului de avari şi perşi, în 7 august 626, în timpul împăratului Heraclie.

Apoi, a organizat o serie de procesiuni pe zidurile cetăţii cu lemnul Sfintei Cruci pe care S-a răstignit Mântuitorul, cu icoana nefăcută de mână a Maicii Domnului şi cu veşmântul Maicii Domnului din Biserica din Vlaherne şi au înconjurat cetatea rugându-se şi zicând mai ales icoasele Acatistului Maicii Domnului.

Râvna locuitorilor a fost atât de intensă, încât Maica Domnului i-a ajutat în mod miraculos să salveze cetatea Constantinopolului din acel cumplit asediu: o puternică furtună, stârnită în mod neaşteptat, a distrus flota păgână care asedia oraşul, iar cei de pe uscat, înfricoşându-se, au început a fugi. Atunci, Patriarhul Serghie a încurajat tot poporul la luptă, astfel că au deschis porţile cetăţii şi au nimicit pe păgâni, pregătind terenul pentru contraatacul decisiv al împăratului Heraclie, care avea să meargă din victorie în victorie, până la recucerirea tuturor provinciilor luate de perşi.

Salvaţi de Sfânta Fecioară, locuitorii Constantinopolului au făcut privegheri şi au cântat toată noaptea Imnul Acatist al Maicii Domnului în biserica Fecioarei din Vlaherne, dând mulţumire Maicii Domnului pentru că i-a ocrotit pe ei şi i-a biruit pe duşmani prin puterea ei cea mai presus de fire.

Din acel moment, ziua de 7 august a rămas zi de comemorare solemnă a ajutorului primit “împotriva vrăjmaşilor ce ne înconjurau pe pământ şi pe mare”, iar ulterior s-a stabilit ca această prăznuire, cu cântarea Imnului Acatist, să aibă loc în săptămâna a 5-a din Post.

Pentru a putea da acestei celebrări întreaga sa strălucire, Acatistul este cântat împreună cu Canonul lui Iosif Imnograful, care i se aseamănă mai ales prin expresivitate şi formă, amplificând salutarea îngerului – “Bucură-te!” – şi preamărind pe Maica Domnului în principal ca instrument al Întrupării lui Hristos şi ca mijloc al înălţării şi îndumnezeirii naturii umane, legând taina Naşterii de taina Învierii lui Hristos, ziua Întrupării de ziua când prin Moartea spre Înviere Hristos a împlinit planul de mântuire a lumii.

Această slujbă deosebită, specifică Postului Mare, ne invită la rugăciune, post şi pocăinţă, iar asumarea încărcăturii sale duhovniceşti poate transforma sufletul în totalitate. Amin.

(Predici – PF Daniel, PS Emilian Lovişteanul, Arhim. Ioanichie Bălan; ziarullumina.ro; basilica.ro)

Despre rugăciunea sobornicească

Dacă rugăciunea, în general, este maica tuturor virtuţilor, apoi rugăciunea sobornicească, comună, este izvorul tuturor minunilor.

Fiecare se roagă în inima lui, în mintea lui, în casa lui sau pe calea vieţii lui. Dar dacă toţi la un loc, în zeci şi sute de glasuri, cer deodată acelaşi lucru de la Dumnezeu, apoi mila Lui coboară peste ei de atâtea ori mai repede.

Rugăciunea sobornicească uneşte inimile credincioşilor, îi apropie pe unii de alţii, îi face pe toţi să fie fraţi, întăreşte pe fiii Bisericii. Rugăciunea aceasta este izvor al dragostei şi al mântuirii oamenilor.

Noi creştinii, suntem, la un loc, o biserică vie, o cetate întărită pe stânca vieţii care este Iisus Hristos. Suntem exact asemenea acelei cetăţi a Constantinopolului. Iar cei ce împresoară cetatea lui Dumnezeu sunt diavolii, patimile, lumea cu păcatele ei.

Deci, să facem asemenea creştinilor care se rugau pentru apărarea Constantinopolului: să ne unim cu toţii într-un cuget la rugăciunea în sobor, la biserică, acasă, peste tot, şi să cerem ajutorul lui Dumnezeu sau al Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare, zicând cu glas rar şi cu multă credinţă: “Apărătoare Doamnă, mulţumiri pentru biruinţă, izbăvindu-ne din nevoi aducem ţie, Născătoare de Dumnezeu, noi, robii tăi. Ci ca ceea ce ai stăpânire nebiruită, izbăveşte-ne din toate nevoile, ca să strigăm ţie: “Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară!”. Amin.