Una dintre minunile Sfântului M. Mc. Gheorghe

Una dintre marile minuni ale Sfântului Gheorghe este legată de biserica Fratrinom, situată în regiunea din estul Mării Mediterane – cunoscută sub numele de Levant -, biserică ce poartă hramul Sfântului Mare Mucenic.

Se spune că, odinioară, biserica se găsea aproape în ruină şi că locuitorii ţinutului, foarte puţini la număr şi săraci, nu aveau posibilitatea s-o restaureze. De ceva timp, o ceată de copii obişnuia să se joace în locul pustiu şi părăsit. Printre ei se afla şi unul mai firav şi mai timid, de care ceilalţi făceau mereu haz, necăjindu-l.

Într-una din zile, nemaiputând suporta umilinţele, copilul îşi ridică ochii înlăcrimaţi spre biserica Sf. Gheorghe, rugându-l pe Sfânt să-l ajute să biruiască şi el măcar o dată, făgăduindu-i că îi va aduce în biserică o plăcintă delicioasă, cum numai mama lui ştia să facă.

Deodată, copilul prinse putere şi începu să-i învingă pe ceilalţi tovarăşi de joacă, uimindu-i. Plin de recunoştinţă, dădu fuga acasă şi îşi rugă mama să-i facă o plăcintă, pentru a o dărui Sfântului Gheorghe. Nutrind o mare evlavie pentru Sfântul Mucenic, mama ascultă rugămintea copilului şi pregăti plăcinta. Copilul merse la biserică şi aşeză plăcinta caldă înaintea altarului.

Mai târziu, nişte negustori au intrat să se închine în biserică. Plăcinta le-a făcut poftă, şi, socotind că Sfântul Gheorghe n-are nevoie de bucate pământeşti, s-au hotărât s-o împartă şi s-o mănânce ei, gândindu-se să lase în locul ei tămâie, spre cinstirea Sfântului.

Terminând de mâncat şi voind să iasă din biserică, negustorii nu mai găseau uşile, care se prefăceau mereu în zid înaintea lor. Speriaţi, oamenii au început să se roage şi să pună la altar câte un ban de argint, dar uşile tot nu s-au deschis. Apoi au pus câte un ban de aur, iar în cele din urmă câte-o pungă întreagă. Doar atunci au fost lăsaţi să iasă.

Potrivit legendei, cu banii negustorilor s-a început restaurarea bisericii. Auzind de minune, mulţi credincioşi s-au oferit şi ei să dea o mână de ajutor.

Această minune a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe aminteşte pentru totdeauna că puritatea copilăriei este o oglindă a sfinţeniei şi cheia împărăţiei lui Dumnezeu. Amin.

Din viaţa Sfântului Mare Mucenic Gheorghe (23 aprilie)

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe a fost unul din cei mai mari eroi ai creştinismului. El a trăit pe vremea împăratului Diocleţian – mare prigonitor al creştinilor (sec. IV). S-a născut în Capadocia, trăgându-se dintr-o veche şi nobilă familie de militari.

Gheorghe a fost copil de mucenic: tatăl lui, pe când Gheorghe era încă mic copil, a fost arestat, a mărturisit pe Hristos şi a fost martirizat. Mama lui văduvă, femeie evlavioasă, îl lua pe micul Gheorghe şi-l ducea deseori la mormântul tatălui său mucenic. Şi acolo, deasupra mormântului, îngenuncheaţi amândoi, se rugau lui Dumnezeu.

Gheorghe, din frageda lui vârstă, ardea de sfântul dor de a urma exemplul tatălui său şi de a deveni şi el mucenic al lui Hristos.

După un timp de la moartea tatălui, mama l-a dus din Capadocia în Palestina, locul de unde se trăgea ea şi unde aveau multe averi şi moşteniri – pe care, după moartea mamei sale, Sfântul le-a împărţit la săraci.

Când a crescut, Gheorghe a slujit în armată. Era un soldat strălucit, ascultător, plin de bărbăţie, fără teamă în lupte. Îşi iubea patria, îi izgonea pe barbarii care atacau şi ardeau casele şi junghiau femeile şi copii. Sfântul Gheorghe a fost un apărător al celor neputincioşi.

Pentru osteneala, priceperea şi destoinicia de care a dat dovadă, s-a făcut preţuit şi în scurtă vreme, la o vârstă tânără, a ajuns comandant de oaste, în garda împăratului.

În acelaşi timp, însă, el era ostaş al lui Hristos pe care-L slujea cu credinţă şi-L făcea cunoscut tuturor.

În anul 303, când Diocleţian a dat decretul de prigonire  a creştinilor, Gheorghe s-a înfăţişat de bună voie în faţa împăratului şi, în faţa întregii curţi împărăteşti, a mărturisit că este creştin şi că înţelege să slujească în oastea împăratului ca ucenic al lui Hristos.

Împăratul, când a auzit această declaraţie, s-a întristat mult, pentru că cel mai viteaz general al său era creştin. La început a încercat să-l convingă cu binele, i-a promis până şi cele mai mari onoruri şi funcţii. Dar Gheorghe a respins toate propunerile şi a rămas statornic şi neclintit în slujirea lui Hristos.

Atunci, a început mucenicia lui; o mucenicie din cele mai groaznice… Pentru că Diocleţian, înfuriat de cele auzite de la Gheorghe, a dat porunca să fie dus în temniţă şi supus la chinuri, ca să se lepede de credinţă. Însă Sfântul Gheorghe le-a îndurat cu bărbăţie şi credinţă, convertind la creştinism pe mulţi păgâni din închisoare.

A fost străpuns cu suliţa în faţa soldaţilor săi; Sfântul Gheorghe a înfruntat durerile cu multă seninătate, lăudând şi preamărind pe Hristos care a fost de asemenea împuns cu suliţa în coastă.

A fost aruncat într-o temniţă întunecoasă, i s-a turtit pieptul cu o piatră mare şi grea, a fost bătut peste tălpile picioarelor – dar sfântul toate le răbda înălţând neîncetat mulţumire lui Dumnezeu.

Înveninat, împăratul a poruncit apoi să-i fie călcat trupul cu o roată de fier având piroane ascuţite. Înfruntă însă şi această caznă preamărind pe Hristos care a purtat pe cap cunună de spini şi Şi-a întins mâinile pe cruce.

A fost aruncat pentru trei zile într-o groapă cu var nestins, dar şi de data aceasta  a ieşit viu şi sănătos, prin puterea rugăciunii.

După fiecare supliciu pe care-l îndura, sfântul era vindecat prin puterea lui Dumnezeu, Care îi trimitea un înger luminos ca să-l îmbărbăteze. Însuşi Domnul i s-a arătat peste noapte în vis întărindu-l şi vestindu-i că în curând va primi cununa muceniciei.

A fost apoi bătut până la sânge cu vine de bou, dar Marele Mucenic a răbdat şi acest supliciu cu bărbăţie, stând tare în credinţă. I s-a dat să bea otravă, dar a rămas nevătămat de aceasta.

Fiind pus la încercare de către împărat, a înviat un mort din mormânt; a ucis o fiară mare care mânca oameni. A fost dus în templul idolilor şi prin rugăciunea sa a făcut de s-au dărâmat toţi idolii şi a făcut pe demoni să strige şi să spună că unul este adevăratul Dumnezeu, Dumnezeul lui Gheorghe.

Toate acestea par multor oameni de necrezut, dar Hristos a spus că oricine crede în El va face minuni, va călca peste scorpii şi peste şerpi şi va birui toată puterea vrăjmaşului.

Mulţi dintre cei de faţă, văzând chinurile de moarte prin care trecea Sfântul Gheorghe şi că rămâne viu şi nevătămat şi văzând şi minunile pe care le făcea, s-au lepădat de idoli şi au venit la credinţa în Hristos, slăvind pe Dumnezeul creştinilor. Însăşi împărăteasa Alexandra, soţia lui Diocleţian, văzând acestea, a mărturisit credinţa ei în Hristos.

În cele din urmă, împăratul a încercat să-l înduplece pe Gheorghe promiţându-i onoruri, dar Sfântul a ales să rămână pentru totdeauna cu Hristos.

În faţa acestei mărturisiri, ca să termine odată cu acest nebiruit creştin, Diocleţian porunceşte să i se taie capul cu sabia, în faţa întregii oştiri, atât sfântului, cât şi împărătesei Alexandra. Aceasta, târâtă de soldaţi spre locul de martiraj, care se afla în afara cetăţii,  fiind foarte slăbită, şi-a dat duhul.

Ajunşi la locul stabilit (la Diospolis, lângă Lydda, în Palestina) Sfântul Gheorghe s-a rugat cu căldură lui Dumnezeu, mulţumindu-I pentru toate binefacerile primite şi rugându-L să-i ierte pe chinuitorii lui, după care, cu bucurie, şi-a plecat capul sub sabie pentru a primi cununa mucenicească.

Pentru viaţa sa închinată lui Hristos şi pentru lupta sa dusă până la martiriu în propovăduirea Evangheliei, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe a primit şi titlul de “purtător de biruinţă”.

Tot ce a făcut Sfântul Gheorghe nu a făcut cu puterea sa, a făcut-o prin puterea lui Hristos, Care a biruit păcatul şi moartea şi a înviat din morţi şi dăruieşte putere oricărui credincios să-i biruiască şi el pe vrăjmaşii lui. În felul acesta, fiecare sfânt este o nouă dovadă că Hristos este adevăratul Dumnezeu.

Viaţa, chinurile muceniceşti şi minunile sfinţilor nu pot să aibă o altă explicaţie decât una singură: că Hristos a înviat, trăieşte şi împărăţeşte şi că El este Cel care dăruieşte puterea şi harul Său ca oamenii neputincioşi şi păcătoşi să devină eroi şi martiri.

Nu este suficient să sărbătorim praznicul Sfântului Gheorghe. Trebuie să-l imităm şi noi pe sfânt în virtuţile pe care le-a avut şi mai ales în bărbăţia pe care a arătat-o de-a lungul întregii sale vieţi. A omorât sfântul fiara, aşa cum se vede în icoana lui? Avem şi noi fiara noastră, adică patimile şi răutăţile noastre.

Dacă ne învăţăm să fim mai răbdători, dacă ne învăţăm să fim mai iubitori, mai îngăduitori, mai toleranţi, vom înţelege într-adevăr sensul martiriului Sfântului Mucenic Gheorghe, care nu s-a răzbunat pe nici unul dintre aceia care-l chinuiau, ci, dimpotrivă, s-a rugat pentru ei. Şi-ar fi dorit ca şi ei să vadă lumina credinţei, să-L vadă pe Hristos, să-L vadă pe Acela cu care sfântul discuta permanent.

Să nădăjduim şi noi şi să ne îndreptăm cugetul şi mintea ca să vorbim cu Sfântul Gheorghe, să-l chemăm în rugăciune, să-l chemăm permanent în viaţa noastră, ca să ne fie purtător de biruinţă în existenţa aceasta trecătoare. Amin.

Să ne rugăm sfinţilor mucenici

Biserica se întăreşte cu mucenicii, după cum se întăreşte un oraş cu soldaţi viteji. Se fac în cinstea lor prăznuiri obşteşti şi ne desfătăm de bucuria sărbătorilor. Cei cuprinşi de greutăţi sau nenorociri omeneşti, se grăbesc ca la un alin la locul de odihnă al preafericiţilor mucenici sau la raclele cu sfintele lor moaşte.

Din pricina îndrăznirii lor în faţa lui Dumnezeu, facem din ei mijlocitorii rugăciunilor noastre. La locurile de odihnă ale mucenicilor, săracii scapă de sărăcie, bolnavii sunt vindecaţi, ameninţările puternicilor adorm. Sfintele lor locaşuri de odihnă sunt în mare cinste. Adevărata evlavie este de a te închina şi de a cinsti pe cei care au suferit cu răbdare patimi pentru Domnul, şi care s-au pregătit pentru cea mai mare primejdie, moartea.

Venind şi rugându-ne la unul din mucenici, prin el ne rugăm Stăpânului a toate.

Aşa sunt mucenicii: oameni nemuritori din pricina vieţii lor frumoase, veşnic vii, pentru că au dispreţuit viaţa pământească, au schimbat sângele lor cu împărăţia cerească şi au declarat corpul cel ispititor, binefăcător sufletului.

Cum erau însă tiranii şi ucigaşii lor, care gândeau lucruri grozave despre ei, care se lăudau cu trufie şi nu cunoşteau pe Stăpânul lor? Iată cum erau aceştia: mugeau mai înfricoşat decât leii, alergau mai iute decât leoparzii, sfâşiau mai rău decât urşii, vărsau sânge mai mult decât lupii, vicleneau ca vulpile. Acum însă zac mai netrebnici decât cei cu adevărat morţi; uitarea a cuprins viaţa lor.

Celor chinuiţi de ei însă le-a urmat o amintire neştearsă şi o laudă nemuritoare. Cei mai în vârstă au primit de la bătrâni povestiri despre viaţă şi suferinţele mucenicilor şi au predat cultul mucenicilor la rândul lor, bunicul – nepotului, tatăl – copilului, aşa că au făcut nemuritoare lauda. În chipul acesta viaţa păstrează din generaţie în generaţie aceste sărbători ca pe un bun de mare preţ, mai scump decât moştenirile pământeşti.

Adevărat vorbim, chiar când vor înceta de a mai fi stihiile lumii acesteia, slava mucenicilor şi a drepţilor nu se va stinge, nici nu va pieri vreodată împreună cu creaţia şi cinstea cuvenită lor. Dimpotrivă, atunci mai mult va înflori slava lor, căci este mutată spre viaţa cea nemuritoare a omenirii, viaţa cerească. Amin.

Istorioară – Cerul, pământul şi lumea

Într-o zi, un om simplu, cunoscut pentru viaţa sa curată, a fost întrebat de un vecin:

- Cum faci tu de eşti totdeauna atât de mulţumit? Niciodată nu te-am văzut supărat.

- Foarte simplu – a răspuns celălalt, în fiecare dimineaţă, când mă trezesc, privesc întâi cerul. Aşa mi-aduc aminte de Dumnezeu, de milă şi de bunătate. Apoi privesc pământul. Astfel îmi amintesc de moarte şi de Judecata de Apoi. În cele din urmă, privesc în jurul meu lumea întreagă ce se trezeşte în fiecare dimineaţă la viaţă. Aşa mi-aduc aminte de semenii mei, de cei care suferă de boli sau neputinţe, de cei ce au o viaţă mai grea decât a mea şi pe care i-aş putea ajuta; în felul acesta mă bucur pentru ceea ce sunt şi pentru ceea ce pot face.

Bunătatea izvorâtă din dragoste aduce totdeauna linişte şi mulţumire, atât în sufletul celui care primeşte cu recunoştinţă, cât şi în sufletul celui care dăruieşte cu drag.