“Pomenirea ta cea purtătoare de lumină, Ierarhe Calinic, veseleşte sufletele celor credincioşi şi atingerea de racla sfintelor tale moaşte sfinţeşte simţirile şi dăruieşte tămăduiri; pentru aceasta, după datorie, te cinstim pe tine şi cu bucurie îţi cântăm: Bucură-te, Sfinte Ierarhe Calinic, de Dumnezeu înţelepţite!”
Din viaţa Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica (11 aprilie)
Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, unul dintre marii părinţi duhovniceşti ai secolului al XIX-lea, s-a născut la Bucureşti, la 7 octombrie 1787, într-o familie de buni credincioşi. Atmosfera de rugăciune şi aleasă viaţă creştină din familie au influenţat viaţa lăuntrică a tânărului Constantin, cum se numea din botez. De aceea, în martie 1807, deci înainte de a fi împlinit vârsta de 20 de ani, şi-a îndreptat paşii spre Mănăstirea Cernica din apropierea Bucureştilor, unde va deveni monahul Calinic. La scurt timp a fost hirotonit ierodiacon şi apoi ieromonah. Îndrumat de duhovnicul său, a început o viaţă de aspre nevoinţe călugăreşti, cu post, rugăciune, muncă, citiri din Sf Scriptură sau din lucrările Sfinţilor Părinţi şi scriitorilor bisericeşti.
În 1817 a plecat la Muntele Athos unde a stat aproape un an, reuşind să cunoască îndeaproape viaţa călugărească de acolo şi asprele lor rânduieli, rânduieli care aveau să fie aplicate peste ani la Schitul Frăsinei și cărora el s-a supus de bunăvoie toată viața.
În 1818, la 11 ani de la intrarea la mânăstire, întreaga obște l-a ales stareț al Mănăstirii Cernica, pe care a cârmuit-o, cu multă iscusinţă, timp de 31 de ani, săvârşind multe fapte vrednice de laudă.
Stareţul Calinic era un bun îndrumător al credincioşilor care veneau la mănăstire; era cunoscut atât pentru rugăciunile sale tămăduitoare, cât şi pentru faptele sale de milostenie. Timp de câteva luni, în 1821 a hrănit în mănăstire un mare număr de locuitori din Bucureşti şi din împrejurimi, refugiaţi la Cernica de frica turcilor. Numeroase milostenii a făcut în diferite părţi ale ţării şi chiar peste hotare. Pentru copiii din satul Cernica a înfiinţat o şcoală cu dascăl plătit de mănăstire. A fost preocupat în permanenţă de zidirea sau de refacerea multor lăcaşuri de închinare.
În 1850, la vârsta de 63 de ani, a fost ales şi sfinţit episcop al Râmnicului, unde a săvârşit mari fapte şi a împlinit multe din lipsurile acestei eparhii.
După 16 ani de păstorit în scaunul episcopal, simţindu-se slăbit de bătrâneţe şi bolnav fiind, s-a retras la mănăstirea Cernica, unde a mai trăit aproape un an, mutându-se către Domnul, în ziua de 11 aprilie 1868. A fost îngropat, după a sa dorinţă, în tinda bisericii Sfântul Gheorghe.
Cât timp a vieţuit pe pământ, Sfântul Calinic a dus o viaţă duhovnicească plăcută lui Dumnezeu. Ajuns monah încă din tinereţe “el şi-a mortificat trupul tânăr printr-un post foarte aspru pe care numai un om desăvârşit l-ar fi putut suporta… Mult timp s-a mulţumit cu pâine şi apă fără să se sature“. “Noaptea nu dormea decât trei ore şi nu într-un pat, ci pe scaun. Ziua participa la cele mai grele munci împreună cu alţi călugari”.
Cuviosul obişnuia adesea să pescuiască la lacul din jurul mănăstirii, iar peştele pe care îl prindea îl dădea la obşte pentru hrana părinţilor. Într-o zi, un călugăr tânăr, curăţind de solzi o caracudă mică, a început a cârti şi, lovind-o cu cuţitul, zicea: “Na, na! De ce n-ai adus pe tată-tu, pe mamă-ta, pe moşu-tu, pe strămoşu-tu, care aveau solzi mai mari, că nu mă necăjeam atâta!” Apoi tot el răspundea: “Am venit şi cu tata, şi cu mama, şi cu moşul, şi cu strămoşul, dar i-au luat părinţii duhovnici cei din comitet şi părintele stareţ”.
Aceste cuvinte au ajuns la urechile Cuviosului stareţ Calinic. Atunci el, stând puţin pe gânduri, pentru a înlătura orice pricină de sminteală din mănăstire, a zis:
- De azi înainte nu voi mai pune peşte în gura mea! Şi într-adevăr, până la sfârşitul vieţii sale nu a mai mâncat niciodată peşte, păzind cu sfinţenie făgăduinţa dată lui Dumnezeu. Se hrănea numai cu verdeţuri, şi acelea o dată pe zi, cu multă înfrânare.
Prin asceza sa nu căuta numai mortificarea patimilor, dar şi o sporire a virtuţilor. El a dezvoltat astfel în sine blândeţea, răbdarea, smerenia şi mai ales iubirea. Suferea cu cei nefericiţi, îi ajuta pe toţi cei despre care ştia că sunt în nevoi. Banii pe care cei bogaţi îi dăruiau pentru slujbele bisericeşti, el îi trimitea de îndată celor săraci. Nu avea în chilia sa decât un ulcior cu apă şi toată viaţa a purtat aceleaşi veşminte aspre şi sărăcăcioase.
Părea ca un “înger pământesc”. Rugăciunile îndelungate, pline de iubire pentru Dumnezeu îi mişcau atât de puternic inima, încât adesea ochii i se umpleau de lacrimi. În astfel de momente era absent pentru toţi, ca în extaz. Ucenicul şi biograful său A. Baldovin, scrie: “eram uimit de o asemenea viaţă supranaturală. Citisem multe vieţi de sfinţi. Acum ştiam că mă aflu alături de un sfânt în viaţă”.
Acest fel de viaţă a făcut din el un vas ales al Domnului, împodobit fiind şi cu darul facerii de minuni, tămăduind bolnavi, cunoscând gândurile ascunse ale oamenilor, sfârşitul lor şi chiar pe al său. A fost mângâiere pentru săraci şi văduve, iar tot ce a agonisit, a împărţit, cu milostivire, în faceri de bine. Încă şi azi, mult ajutor şi mare folos sufletesc dobândesc toţi cei ce cu credinţă aleargă către acest vas ales al Domnului. Amin.
Sfinte Ierarhe Calinic, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi, păcătoşii! Amin!
Din minunile săvârşite în timpul vieţii
În timpul răscoalei din anul 1821, mulţi locuitori din Bucureşti s-au adăpostit la Mănăstirea Cernica. Bunul stareţ i-a găzduit pe toţi în insula Sfântului Nicolae, prin chiliile călugărilor, iar pe călugări i-a mutat în insula Sfântului Gheorghe. În acele zile de grea încercare pentru ţară, multă mângâiere au aflat locuitorii capitalei de la Sfântul Calinic. Căci pe toţi îi îmbărbăta, îi odihnea şi îi hrănea în mod gratuit din alimentele mănăstirii. (…)
Terminându-se hrana în Mănăstirea Cernica, călugării şi mirenii erau ameninţaţi de cumplită foamete. Deci, căzând Sfântul Calinic la rugăciune cu multe lacrimi în faţa icoanei Maicii Domnului şi a Sfântului Nicolae şi cerându-le grabnic ajutor, îndată a fost ascultat. Cum s-a ridicat marele stareţ de la rugăciune, au intrat pe poarta mănăstirii cinci care trase de câte doi boi, pline cu pesmeţi de pâine, trimise de paşă, mai-marele turcilor din tabăra apropiată.
***
Tot în anul 1821, un alt paşă, care îşi avea tabăra în satul Pantelimon, a răpit o călugăriţă din Mănăstirea Pasărea, drept ostatică. Dar Sfântul Calinic, nerăbdând să fie mireasa lui Hristos în mâinile păgânilor, a făcut jalbă la stăpânire şi a izbăvit călugăriţa din mâinile turcului. Deci, supărându-se cumplit, paşa a hotărât să pornească noaptea cu armele asupra mănăstirii, ca s-o prade şi să ucidă pe stareţ.
Atunci Sfântul Calinic, auzind de răzbunarea turcului, a făcut priveghere de toată noaptea, cerând ajutorul lui Dumnezeu. Şi iarăşi prin minune a fost izbăvit de primejdie. Căci, chiar în noaptea aceea, pe când paşa lua cafeaua, ca apoi să năvălească asupra mănăstirii, o slugă a sa a încercat să-l omoare cu arma. Dar glontele oprindu-se în punga cu galbeni, turcul a scăpat cu viaţă. Cutremurat de această minune, a doua zi paşa a trimis acei galbeni la Mănăstirea Cernica, din care, după porunca cuviosului, s-a făcut la intrare o fântâna, cunoscută până astăzi cu numele de “Fântâna turcului”.
(din “Viaţa şi minunile Sfântului Calinic de la Cernica”)
Din minunile săvârşite după canonizare
Mărturisesc credincioşii care au luat parte la slujba de canonizare a sfântului că, în timp ce cortegiul ierarhilor şi al preoţilor înconjura biserica cu sfintele moaşte ale Sfântului Calinic, împreună cu mii de închinători, deodată, un copil din mulţime, ca de 12 ani, a început să strige tare: „Mamă, dezleagă-mă la ochi, că văd! Mamă, dezleagă-mă, că văd!“
Ce se întâmplase? Printre credincioşi se afla şi o femeie cu un copil bolnav de ochi. Avea infecţie la ambii ochi, nu vedea şi era bandajat. Îl adusese pentru Sfântul Maslu. Dar în timpul procesiunii – a mărturisit copilul – a venit cineva la el în haine preoţeşti şi l-a uns cu o peniţă pe tot trupul, însemnându-l cu semnul crucii. Apoi i-a zis: „Iată, te-ai făcut sănătos!” Era Sfântul Calinic! Deci, fiind dezlegat copilul la ochi, şi-a recăpătat vederea, cu rugăciunile sfântului.
***
Una din cele mai mari minuni făcute de Sfântul Ierarh Calinic după canonizare a fost vindecarea completă a unui credincios paralizat de opt ani. Iată cum s-a săvârşit minunea. În comuna Lopătari, Buzău, trăia Nică Drăgan. Era agricultor. În anul 1940 s-a căăatorit şi a avut doi copii: Pantelimon şi Maria. Ambii sunt căsătoriţi. În anul 1950, Nică Drăgan a fost operat.
După operaţie a paralizat. Zadarnic l-au dus rudele la cele mai mari spitale, nimeni nu-l putea vindeca. Ba încă nici soţia lui nu-l mai îngrijea. Copiii l-au dus la mai multe spitale de specialitate. Doctorii au făcut totul ca să-l ajute cu ceva. Însa a fost în zadar. Nervii lui erau aproape morţi.
Apoi a fost dus la Mănăstirea Cernica, ca să-l vindece Sfântul Calinic. Bolnavul se ruga fierbinte la Maica Domnului şi la Sfântul Calinic. Suferea de opt ani şi nu mai putea răbda. Deodată a observat că începe să simtă. O căldură străină îi trecea prin trup, Dumnezeu S-a milostivit de el şi a început să-i vindece durerile. În noaptea de Înviere şi-a recăpătat graiul. De mare bucurie şi emoţie, bolnavul a început să strige tare în biserică. Lumea a observat minunea. Bolnavul şi-a tras uşor trupul către raclă. Nervii începeau să lucreze.
Aceasta este prima parte a vindecării sale. A doua zi s-a făcut Sfântul Maslu cu şapte preoţi. Vindecarea progresa. La al şaselea Sfânt Maslu, după cum mărturisesc preoţii slujitori, pe când se citea Sfânta Evanghelie, bolnavul, aşezat pe un scaun, a simţit că unul dintre cei şapte preoţi slujitori a venit şi, săltându-l uşor de subsuori, i-a şoptit: „Scoală-te şi mergi!“
Bolnavul, uimit, socotea că cel care l-a ridicat este un părinte. Deci, în văzul şi spre mirarea tuturor, Nică Drăgan s-a sculat pe picioarele sale şi încet a început să meargă spre Sfântul Altar. Pentru toţi era o minune.După opt ani iată, se scoală şi merge singur! Sf Calinic îl ridicase de pe scaun şi îi poruncise să umble!Preoţii, uimiţi, au oprit Sfântul Maslu. Unul dintre ei a zis:„Să-l împărtăşim! De aceea a mers spre Sfântul Altar. Cere Sfânta Împărtăşanie!”Bolnavul tremura pe picioare.Obosise.L-au sprijinit preoţii, l-au apropiat de sfintele uşi, i-au citit o rugăciune, că era spovedit, şi l-au împărtăşit cu Trupul şi Sângele Domnului. În clipa când bolnavul a înghiţit Sfânta Împărtăşanie, a simţit pentru a treia oară o căldură străină în corpul său şi trupul i s-a întărit. Din ceasul acela bolnavul a început să meargă iarăşi pe picioarele sale, să mănânce singur, să vorbească, să se închine, să se bucure, să laude pe Dumnezeu, să fie din nou redat vieţii.
După aproape un an de zile a plecat singur, cu desaga în spate, din mănăstire în mănăstire, să mulţumească Domnului şi Sfântului Calinic, binefăcătorul său. L-am auzit cu toţii mărturisindu-ne minunea. I-am văzut mâna care a fost bolnavă,îinţepată de doctori. I-am văzut actele de spital prin care era declarat „bolnav incurabil”. I-am văzut şi lacrimile în ochi şi bucuria inimii şi i-am simţit căldura şi convingerea cu care mărturisea minunea. Pentru toate să fie Dumnezeu slăvit şi Sfântul Ierarh Calinic lăudat!
***
Aceste minuni şi multe altele ca acestea, care nu au mai fost date în scris, a săvârşit şi pururea săvârşeşte plăcutul lui Dumnezeu, Sfântul Calinic, cu ale cărui sfinte rugăciuni să ne miluiască şi să ne mântuiască Hristos Dumnezeu totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
(din “Viaţa şi minunile Sfântului Calinic de la Cernica”)
Din testamentul arhieresc al Sfântului Calinic de la Cernica
“Acum este tot datoria noastră a cunoaşte care sunt acele rele care aduc osândă veşnică, ca să învăţăm pe oameni a se feri de dânsele. Ele sunt multe şi de multe feluri, însă noi ne mărginim la una în care de va cădea omul toate celelalte rele le va urma fără mustrare de conştiinţă: toată hula împotriva persoanei Fiului Omului se va ierta, numai hula împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta în veci, a zis Însuşi Mântuitorul Hristos.
Aşadar, cel mai mare păcat este defăimarea învăţăturilor cuprinse în Testamentul Vechi şi Nou, care ne învaţă cunoştinţa de Dumnezeu şi virtutea, căci insuflate de Duhul Sfânt sunt. Apoi, defăimarea învăţăturilor Domnului nostru Iisus Hristos scrise de cei patru evanghelişti; defăimarea scrierilor şi învăţăturilor Sfinţilor Apostoli; dispreţul către cele şapte Sfinte Taine rânduite de Însuşi Mântuitorul Hristos prin Sfinţii Apostoli; hulirea împotriva orânduielilor bisericeşti întocmite de Sfinţii Părinţi în sfintele soboare prin insuflarea Duhului Sfânt, pentru însuşi mântuirea sufletelor noastre şi pentru fericirea noastră spirituală şi pământească.
Căci toate acestea ne învaţă a lucra virtutea, spre a ne apropia de Dumnezeu. Toate câte s-au scris, spre învăţătura noastră s-au scris, şi toată Scriptura de Duhul Sfânt este insuflată, a zis marele Apostol Pavel. De aceea, oricine se împotriveşte rânduielilor şi învăţăturilor Bisericii şi moralei creştine, Duhului Sfânt se împotriveşte; şi cine va huli împotriva Duhului Sfânt în veci nu se va ierta.” Amin.
(sursa: ziarullumina.ro)
„Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”
Istorioară – Roagă-te și muncește
Într-o mănăstire a venit din altă parte un monah foarte evlavios, în căutare de atmosferă mai monahală decât în mănăstirea din care plecase. I-a spus stareţului că el doreşte să trăiască după Scripturi, numai cu cuvântul lui Dumnezeu, aşa că să i se îngăduie liniştea cuvenită lecturii şi rugăciunii.
În mănăstiri este o regulă: oricine vine este primit şi omenit ca oaspete trei zile. După trei zile trebuie să ia parte la muncă împreună cu obştea monahilor, care trăiesc după principiul din vechime stabilit, “roagă-te şi munceşte”. Stareţul l-a primit pe călugărul nostru, dar după trei zile călugărul s-a trezit cu economul mănăstirii care i-a spus cu binişorul:
- După tradiţia noastră, fii Cuvioşia ta bun şi du-te la câmp cu fratii şi cu călugării noştri. Acum ai împlinit trei zile de când ai venit, aşa că dacă vrei să mai rămâi, asta-i rânduiala.
Călugărul i-a spus cu blândeţe şi evlavie:
– Părinte econoame, am plecat din mănăstirea cealaltă pentru că eu vreau să trăiesc numai cu cuvântul lui Dumnezeu, cu lecturi sfinte şi în rugăciune, şi acolo nu puteam. Nu mă tulburaţi. Părintele stareţ mi-a îngăduit să ţin regula mea.
Economul se sfătuise înainte cu stareţul, aşa că, îngăduitor, n-a insistat.
- Bine, părinte, stai, citeşte şi roagă-te.
A venit vremea mesei. S-au dus toţi călugării la masă, au mâncat, dar pe el l-au lăsat în chilie să citească şi să se roage. Aşa s-a petrecut şi la masa de seară, până ce l-a răzbit foamea şi, supărat, s-a dus la stareţ spunându-i:
- Părinte stareţ, mi se pare că Prea Cuvioşiile Voastre mâncaţi de două ori pe zi.
- Da, mâncăm – spuse stareţul.
- Dar pe mine de ce nu mă cheamă trapezarul la masă? Sunt flămând de două zile!
- Eu i-am spus să nu te cheme. Nu mi-ai spus Prea Cuvioşia ta că eşti unul dintre aceia care trăiesc numai cu cuvântul lui Dumnezeu? Eu am înţeles: nu eşti un păcătos ca noi, care trebuie să şi muncim, ca să mâncăm. Că noi avem nevoie şi de mâncare. Noi am fost la câmp, am muncit, după aceea ne-am dus şi am mâncat din rodul muncii mâinilor noastre. Pe Prea Cuvioşia Ta, dacă trăieşti numai cu cuvântul lui Dumnezeu, te-am lăsat să te hrăneşti cu el!
Tânărul monah şi-a cerut iertare şi a mers cu ceilalţi la muncă! Şi apoi şi la masă!
“Dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce.” (II Tesaloniceni 3, 10)