(Vindecarea fiului lunatic)

“Şi I-a răspuns Lui unul din mulţime: Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut. Şi oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte; şi am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut.

Iar El, răspunzând lor, a zis: O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l la Mine.

Şi l-au adus la El. Şi văzându-L pe Iisus, duhul îndată a zguduit pe copil, şi, căzând la pământ, se zvârcolea spumegând. Şi l-a întrebat pe tatăl lui: Câtă vreme este de când i-a venit aceasta? Iar el a răspuns: din pruncie. Şi de multe ori l-a aruncat şi în foc şi în apă ca să-l piardă. Dar de poţi ceva, ajută-ne, fiindu-ţi milă de noi.

Iar Iisus i-a zis: De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede. Şi îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele.

Iar Iisus, văzând că mulţimea dă năvală, a certat duhul cel necurat, zicându-i: Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc: Ieşi din el şi să nu mai intri în el! Şi răcnind şi zguduindu-l cu putere, duhul a ieşit; iar copilul a rămas ca mort, încât mulţi ziceau că a murit. Dar Iisus, apucându-l de mână, l-a ridicat, şi el s-a sculat în picioare.

Iar după ce a intrat în casă, ucenicii Lui L-au întrebat, de o parte: Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim? El le-a zis: Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post.

“Şi mulţimi multe mergeau după El, din Galileea, din Decapole, din Ierusalim, din Iudeea şi de dincolo de Iordan. Văzând mulţimile, Iisus S-a suit în munte, şi aşezându-se, ucenicii Lui au venit la El. Şi deschizându-şi gura, îi învăţa zicând:

Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor.

Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.

Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.

Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.

Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.

Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.

Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.

Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor.

Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea.

Ce sunt Fericirile?

Alături de cele zece porunci, Mântuitorul a lăsat creştinilor nouă îndemnuri prin care se împlineşte Legea pentru desăvârşirea morală. Aceste nouă recomandări nu au fost date sub forma unor interdicţii sau porunci, ci drept „fericiri“, fiindcă ele se potrivesc cu smerenia şi blândeţea Domnului Hristos. Pe de altă parte, cele nouă fericiri sunt atât de potrivite cu dorinţele sufletului doritor de mântuire, încât, doar auzindu-le, eşti îndemnat să le îndeplineşti. În acest sens, Sf. Ap. Iacov numeşte Legea Noului Testament „legea cea desăvârşită a libertăţii“.

În numeroasele cuvântări pe care le-a susţinut în faţa mulţimilor, Mântuitorul a prezentat fericirea şi desăvârşirea împreună, acestea fiind într-o strânsă legătură. Nimeni nu poate fi cu adevărat fericit fără a fi desăvârşit, iar cel care dobândeşte desăvârşirea morală are parte şi de fericire. De aceea, fiecare fericire conţine mai întâi învăţătura sau îndemnul, apoi răsplata care se dobândeşte pentru împlinirea recomandării.

Astfel, Fericirile pot fi definite ca nouă căi pe care creştinul se cuvine să le urmeze pentru a ajunge la fericirea veşnică, sau cele nouă virtuţi prin care putem dobândi fericirea.

Fericirile au fost rostite ucenicilor şi oamenilor care-L ascultau pe Domnul, dar au fost adresate tuturor celor de mai târziu. Mântuitorul a formulat fericirile nu doar pentru ucenici, ci le-a recomandat tuturor oamenilor care-L ascultau, fără a face deosebire. Domnul nu a zis:„Fericiţi sunteţi voi, ucenicii Mei, dacă sunteţi săraci cu duhul“, ci a zis: „Fericiţi cei săraci cu duhul“. Când i-a fericit pe ucenici că vor fi prigoniţi şi alungaţi şi că vor suferi chinuri groaznice,S-a adresat nu numai ucenicilor, ci tuturor celor care vor săvârşi aceleaşi fapte, asemenea ucenicilor Săi.

Sfântul Ioan Scărarul (30 martie)

Duminica a 4-a din Postul Mare este închinată Sfântului Ioan Scărarul. Cine este Sfântul Ioan Scărarul? Este omul care a trăit şi a scris “Scara Raiului”, care a trăit suişul omului din iad până în cer, până în rai.

Sfântul Ioan Scărarul a trăit între anii 579 şi 649, petrecând viaţa călugărească mai întâi în ascultare de duhovnic, apoi timp de 40 de ani, viaţă retrasă, de linişte şi rugăciune. Numai după această lungă nevoinţă a primit să fie stareţ al Mănăstirii Sinai, timp în care a scris cartea „Scara”.

După cum arată însuşi titlul acestei lucrări, ea prezintă viața în Hristos ca un suiş duhovnicesc. Scara sa are treizeci de trepte, de la lepădarea de lume şi până la unirea celor trei virtuți teologice: credința, nădejdea si dragostea.

În cuvinte simple, dar cu un conţinut foarte adânc, Sfântul Ioan Scărarul ne arată lupta duhovnicească din suflet, din minte şi din inimă a celui care se străduieşte să urce spre Dumnezeu prin împlinirea poruncilor dumnezeieşti, prin curăţirea de patimi. Vedem cum o virtute duce către alta, pe măsură ce omul se înalţă din ce în ce mai sus şi în final ajunge la acea înălţime unde sălăşluieşte cununa virtuţilor, care este numită „iubirea creştină”. În carte, Sfântul Ioan arată desluşit cum se trece de la un pas la următorul.

Fiecare virtute hrăneşte sufletul omului, îl face fericit, coboară în sufletul său odihna dumnezeiască, cerească. Fiecare virtute trăieşte prin alta. Şi atunci când o virtute se sălăşluieşte în sufletul omului, toate celelalte vor urma, toate încet-încet de la ea vor proveni şi se vor dezvolta prin ea şi împreună cu ea.

În lucrarea sa “Scara”, se vede că Sf. Ioan a scris cum a trăit şi a trăit cum a scris. De aceea, în duminica a patra din Postul Sfintelor Paşti, el este pomenit ca „scară“ sau întăritor al celor ce se nevoiesc şi urcă sau sporesc duhovniceşte, atât prin pilda vieţii, prin scrisul său, cât şi prin rugăciunile pentru cei ce se luptă duhovniceşte să-şi zidească propria Scară; el este o făclie şi o  bună călăuză duhovnicească postitorilor în urcuşul lor spre Înviere, spre Lumina Sfintelor Paşti. Amin.

(Preafericitul Părinte Daniel, Sfântul Iustin Popovici, ÎPS  Nicolae Condrea)

Războiul cel nevăzut

“Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post.” (Marcu 9, 29)

Mântuitorul Însuși ne poruncește să postim. Fiecare post de care ne vorbește Sfânta Scriptură este strâns legat de Dumnezeu Însuși. Fiecare postire a poporului arăta frângere a inimii pentru păcatul care îl depărtase de Dumnezeu și chema iar la el.

Să nu cârtim, așa cum fac mulți, spunând că Moise și Ilie erau oameni neobișnuiți, cu care nu semănăm deloc, și că ceea ce au săvârșit ei nu ne e accesibil nouă. Deși nu suntem sfinți, așa cum sunt ei, și nici nu ne-a fost menită o slujire deosebită, totuși Iisus Hristos ne-a adresat tuturor chemarea la întâlnirea cu Dumnezeu, la împărtășirea cu El, la ascultarea față de El.

Dumnezeu a iubit lumea – nu doar pe unii oameni, ci lumea întreagă, și această lume suntem noi. Pecetea morții și jertfei lui Hristos este pusă asupra noastră, a tuturor, fără vreo excepție, fiindcă la Dumnezeu nu este părtinire.

Acesta este singurul nostru drept, drept al tuturor. Hristos a murit ca să ne facă părtași ai Împărăției și slavei Sale. El ni L-a împărtășit și pe Tatăl Său zicând: La Tatăl Meu și Tatăl vostru. Prin această chemare către Tatăl, El ne-a deschis calea către El și intrarea la El.

Postul și rugăciunea, care sunt strâns legate între ele, completându-se reciproc, ne ajută și ne sprijină pe această cale. Rănile noastre sunt adânci, metehnele noastre morale sunt îndărătnice, încercările nu ne slăbesc o clipă: să fim și noi stăruitori în lupta necontenită cu acel neam care nu iese decât numai cu rugăciune și cu post. Amin.

Călăuzire duhovnicească în săptămâna a 5-a a Postului

Între celelalte săptămâni ale Postului, săptămâna a 5-a ocupă un loc aparte prin cele două evenimente din cuprinsul ei: Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul (miercuri seara) şi Denia Acatistului Bunei Vestiri (vineri seara).

Miercuri seara se citeşte întreg Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, care s-a citit în primele patru zile din prima săptămână a Postului Mare. Împreună cu Canonul se citeşte şi viaţa Cuvioasei Maria Egipteanca, scrisă de patriarhul Sofronie al Constantinopolului.

Pricina pentru care s-au rânduit acestea, precum arată Sinaxarul Triodului, este că se apropie de sfârşit postul şi pentru ca oamenii să nu slăbească ostenelile şi luptele cele sufleteşti şi să nu părăsească vieţuirea cu nevoinţă şi smerenie. Sfântul Andrei Criteanul, prin istoriile Canonului cel Mare, pomenind faptele cele bune ale oamenilor drepţi, precum şi întoarcerea celor răi, face pe oameni mai viteji şi mai îndrăzneţi ca să stea împotriva vrăjmaşilor, iar Sfântul Sofronie, prin povestirea cea desfătată şi frumoasă a vieţii Cuvioasei Maria Egipteanca, de asemenea îi întăreşte şi-i îndeamnă spre Dumnezeu, ca să nu cadă şi să nu deznădăjduiască de sunt căzuţi în păcat, că mare este bunătatea şi milostivirea lui Dumnezeu faţă de cei ce se întorc cu tot sufletul de la păcatele făcute, precum se vede în viaţa Sfintei Maria Egipteanca.

Condacul Canonului cel Mare este un puternic îndemn la trezvie şi grija pentru răspunsul cel înfricoşat:“Suflete al meu, suflete al meu, scoală! Pentru ce dormi? Sfârşitul se apropie şi te vei tulbura. Deşteaptă-te, dar, ca să se milostivească spre tine Hristos Dumnezeu, Cel ce este pretutindeni şi toate le plineşte.”

Vineri seara se săvârşeşte Denia Acatistului Bunei Vestiri, în chip sărbătoresc şi cu repetarea de mai multe ori a primului condac, anume alcătuit în cinstea acestei prăznuiri: “Apărătoare Doamnă, mulţumiri pentru biruinţă, izbăvindu-ne din nevoi aducem ţie, Născătoare de Dumnezeu, noi robii tăi. Ci ca ceea ce ai stăpânire nebiruită, slobozeşte-ne pe noi dintru toate nevoile, ca să strigăm ţie: Bucură-te Mireasă, purururea Fecioară!” Acest condac ne aduce aminte de-a pururi şi ne dă încredere în ajutorul cel mare şi grabnic al Preacuratei împotriva tuturor vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi. Amin.

(Părintele Petroniu Tănase – Schitul Prodromu, Sf. Munte Athos)

Vindecarea fiului lunatic

Despre păcatele mici

„O rugăciune mică poate deveni mare. La fel şi păcatul. Mulţi îşi pierd sufletul nu din cauza unor păcate mari, ci din cauza celor mici.

S‑a spus că pentru fiecare cuvânt vom da răspuns. Teme‑te să‑ţi permiţi glume proaste, să râzi nestăpânit, să vorbeşti în deşert şi să judeci. Ţine minte că atât cel care greşeşte, cât şi cel care judecă pe aproapele său sunt vinovaţi în faţa lui Dumnezeu.

A mânca un măr pare o faptă atât de mică, dar în Rai prin acest gest mărunt s‑a încălcat voia lui Dumnezeu. Păcatele mici sunt periculoase tocmai pentru că le considerăm neînsemnate. Dar o scânteie se preface într‑o flacără mare, şi aceste păcate mici ne pot face să pierdem fericirea veşnică. Prin mărturisire însă, gândul păcătos îşi pierde puterea şi nu mai ajunge să se materializeze în faptă.”