Biserica Belvedere

†) Soborul Sfântului Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului

Sfantul Ioan Botezatorul

Din viaţa Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul (7 ian)

A doua zi după Bobotează, la 7 ianuarie, sărbătorim Soborul Sfântului Ioan Botezătorul; prin acest sobor înţelegem adunarea în biserică a tuturor celor care, slăvindu-L pe Dumnezeu, îl cinstesc şi-l laudă pe cel care L-a botezat pe Hristos în Iordan, pe cel mai mare postitor şi rugător dintre oameni, pe Proorocul şi Înaintemergătorul Domnului, pe Sfântul Ioan Botezătorul – glasul celui ce strigă în pustie.

Sfântul Ioan Botezătorul s-a născut cu şase luni înaintea lui Iisus, în cetatea Orini, în familia preotului Zaharia. Elisabeta, mama sa, era descendentă a seminţiei lui Aaron şi era rudă cu părinţii Fecioarei Maria, Ioachim şi Ana.

Naşterea lui Ioan – din părinţi bătrâni şi sterpi – a fost una minunată, ca rod al rugăciunilor îndelungate ale părinţilor săi, fiind vestită de către Arhanghelul Gavriil lui Zaharia în timp ce acesta slujea la templu. Îngerul Domnului i-a descoperit acestuia atât numele fiului ce se va naşte (Ioan – „Dumnezeu este milostiv”) cât şi gradul de curăţie al vieţuirii lui. Şi pentru că Zaharia se îndoia de această minune, a rămas mut până ce Elisabeta, femeia sa, a născut.

Chiar înainte de a se naşte, Sfântul Ioan Botezătorul remarcă prezenţa lui Iisus “tresărind de bucurie” în pântecele mamei sale, atunci când, după Buna Vestire, Preasfânta Fecioară Maria merge în vizită la verişoara sa Elisabeta.

La scurt timp de la naştere, când tiranul Irod, în nebunia sa, a ordonat uciderea tuturor pruncilor sub 2 ani, Fecioara Maria a fugit cu Pruncul Iisus în Egipt, iar Elisabeta cu Ioan, în munţii Iudeii. Murind mama sa la scurt timp, Ioan a trăit singur în pustie timp de aproape 30 de ani. A dus o viaţă aspră de înfrânare, fără a mânca pâine şi nici a bea vin – el se hrănea doar cu lăcuste şi miere sălbatică. Sfânta Evanghelie ne mai spune că îmbrăcămintea sa era doar o haină modestă din păr de cămilă şi-şi lega mijlocul cu o cingătoare de piele (Matei 3, 4).

Vedem cum dinainte de naştere, Ioan a fost ales de Dumnezeu şi vestit de prooroci şi de mic a fost rânduit să sufere, să trăiască ascuns în munţi, în linişte, în post şi singurătate; fără părinţi, fără îmbrăcăminte şi haine moi, fără adăpost şi odihnă. Astfel, pustia i-a fost cea mai înaltă şcoală de formare duhovnicească, de pregătire pentru a fi prooroc şi Înaintemergător, propovăduitor al pocăinţei şi botezător al lui Hristos.

La vârsta de 30 de ani, Sfântul Ioan a fost chemat de Dumnezeu la propovăduire şi a ieşit din Munţii Iudeii în pustiul Iordanului, aproape de Marea Moartă, pentru a propovădui iudeilor botezul pocăinţei, pentru a pregăti poporul ales pentru venirea lui Mesia, pentru a-L arăta lumii pe Hristos şi pentru ca apoi să-L boteze în apele Iordanului.

Sufletul lui Ioan era acum plin de Duhul Sfânt, trupul lui era neprihănit, curat, mai mult îngeresc decât pământesc. Inima lui era plină de har şi râvnă pentru adevăr, iar cuvântul lui era puternic, îndrăzneţ, tare, care tăia ca o sabie păcatul, care trezea conştiinţele şi tămăduia sufletele oamenilor. Predica lui era: schimbarea vieţii, întoarcerea la Dumnezeu şi împăcarea cu El, pentru a primi viaţa nouă pe care o aduce Împărăţia lui Mesia: “Pocăiti-vă că s-a apropiat Împărăţia cerurilor” (Matei 3, 2).

Momentul de culme, din viaţa Sfântului Ioan a fost, însă, momentul când, botezând  la Iordan, Ioan descoperă, în sfârşit, printre oamenii care veneau să-i boteze, pe Hristos-Mesia, în persoana Domnului Iisus, după semnul ce i s-a încredinţat: “Am văzut Duhul pogorându-se, din cer, ca un porumbel şi a rămas peste El. E ceasul când Ioan înţelege că, la Botezul Său în Iordan, Domnul Hristos era de fapt “Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii” (Ioan 1, 29) şi Care S-a botezat pentru noi, oamenii. El, fiind fără de pacat, Se botează pentru ca să ne arate nouă ce să facem.

Însă misiunea lui Ioan nu s-a terminat la Iordan. După ce a ieşit Domnul la propovăduire, Ioan s-a retras în Galileea, vorbind tuturor despre Mesia că este Hristos. Însăşi slujirea Sfântului Ioan faţă de Mântuitorul, din clipa aceea s-a schimbat într-o fierbinte dăruire pentru Domnul Iisus, până la jertfă. Căci moartea lui a fost o jertfă, pentru că a cutezat să demaşte viaţa în păcat pe care o ducea regele Irod Antipa care îşi izgonise soţia legitimă şi trăia în desfrânare cu Irodiada, soţia fratelui său. Irod, la îndemnul Irodiadei, l-a întemniţat pe Ioan şi la o petrecere cu jocuri, beţii şi desfrânări, de ziua sa, i-a tăiat capul la îndemnul nelegiuitei Irodiada.

Sfântul Ioan Botezătorul este cinstit ca Prooroc al Celui Preînalt, ca Înaintemergător şi Botezător; ca mare mucenic pentru moartea lui martirică; ca înger în trup, pentru covârşitoarea lui sfinţenie. Este zugrăvit în icoane cu aripi îngereşti şi este cinstit ca prieten al Mirelui, prieten al Mântuitorului Hristos. Mântuitorul Însuşi îl cinsteşte pe Sfântul Ioan, ca pe un adevărat Prooroc. Dar ceea ce se desprinde îndeosebi din toată această vrednicie a sa şi ceea ce împodobeşte în mod deosebit chipul său duhovnicesc, este smerenia lui adâncă. Deşi avea în fiinţa lui atâta putere încât era socotit de unii drept Mesia cel aşteptat, el se apără mereu cu străşnicie şi îndreaptă privirile tuturor spre Cel ce avea să vină, Căruia el nu se socotea vrednic nici să-I dezlege cureaua încălţămintelor. Mai mult decât atât, Sfântul Ioan renunţă chiar şi la căldura dragostei ucenicilor săi, îndemnându-i să se facă ucenici ai lui Mesia şi să-l lase pe el: căci Aceluia I se cade să Se înalţe, iar mie mi se cade să mă micşorez”.

Sfântul Ioan Botezătorul rămâne peste veacuri şi dincolo de ele “glasul celui ce strigă în pustie”, mâna care ne indică cu hotărâre, dar şi cu capul plecat în smerenie, spre singura Cale pe care trebuie s-o urmăm. Amin.

(Surse: Proloage; ziarullumina.ro; Pr. Ilie Cleopa, Pr. Sofian Boghiu)



Să nu vă îngrijiţi de propria glorie

Una din cele mai grele încercări la care poate fi supusă firea omenească este să-și recunoască nimicnicia în fața înălțimii morale a altcuiva. Îți trebuie o mare doză de smerenie ca să cedezi locul unui luminător care vine, recunoscând că tot ce a fost înainte, tot ce este vechi, va fi înlocuit cu puteri noi și cu vederi noi.

Puterea în creștere a Mântuitorului nu a trezit în Ioan Botezătorul nici o urmă de invidie sau de amărăciune. Om cu o natură puternică, hotărâtă, independentă, ar fi putut să intre în competiție cu Hristos, să atragă de partea sa mulțimile credule și să întemeieze o nouă învățătură – însă gândurile de acest fel erau departe de Ioan. Dimpotrivă, el, abătând atenția de la persoana sa, arăta întotdeauna cu evlavie spre Hristos. Socotindu-se doar un înainte-vestitor al Mântuitorului, el s-a mulțumit să-I proclame venirea, ca după aceea să se dea deoparte ca luceafărul de dimineață la răsăritul soarelui. El a înțeles fără întârziere măreția Mântuitorului Ce venea și a căzut la picioarele lui Hristos zicând: “Acela trebuie să crească, iar eu să mă micșorez.”

Să învățăm de la Înainte-Mergător deplina smerenie și să uităm de noi înșine, fiind gata întotdeauna să lăsăm locul altuia. Mai întâi de toate să avem în vedere scopul spre care tindem, fără a ne împiedica de amănunte, care atât de des ne trag înapoi. Ce putere și ce folos ar dobândi efortul obștesc dacă în el n-ar interveni calculele personale și sentimentele meschine, din pricina cărora principalul piere atât de des!

Urmând pilda Mergătorului-Înainte, să fim mereu gata să rămânem în umbră, bucurându-ne de reușitele celorlalți și neîngrijindu-ne de propria noastră glorie. Să nu lăsăm să ne pătrundă în inimă duhul rău al invidiei, ci să ne rugăm ca Domnul să ne trimită darul lepădării de sine și al uitării de sine. Să ne aducem mereu aminte că grija de căpetenie a lui Ioan era să arate către Hristos și că cea mai însemnată mărturie a lui despre El a fost aceasta: “Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii!” (Ioan 1, 29). El arăta către Hristos, îi trimitea pe oameni la El, se bucura pentru El și vestea solemn:Tatăl Îl iubește pe Fiul și toate le-a dat în mâna Lui (Ioan 3, 35)

Fie ca și inima noastră să urmeze exemplul lui! Să-L preaslăvim pe Hristos cu buzele și cu viața,ca să fie El Cel dintâi în toate (Coloseni 1, 18) și ca noi să ne micșorăm, iar El să crească. Amin.

(din cartea „Fiecare zi un dar al lui Dumnezeu”)


Anunt pictura biserica