†) Sfânta Muceniţă Tatiana (12 ianuarie)
Sfânta Muceniță Tatiana s-a născut la Roma într-o familie nobilă. Tatăl său, funcţionar în administraţia imperială, era creştin în ascuns şi a crescut-o pe fiica sa în credinţa creştină. Tatiana a refuzat să se căsaăorească, alegând să trăiască pentru Hristos. Datorită vieții sale, a fost așezată în rândul diaconițelor de Biserica din Roma, deși nu avea mai mult de 15 ani. Astfel, ea și-a dedicat viața slujirii lui Dumnezeu, în post şi rugăciune, îngrijind bolnavii şi ajutându-i pe cei în nevoi.
Toate acestea erau periculoase în acea vreme de persecuție a creștinilor, astfel că într-una din zile Tatiana este prinsă de cei necredincioși și adusă în capiștea zeului Apolon, să se închine acestuia. Ea însă s-a rugat fierbinte lui Hristos și îndată, prin minune dumnezeiască, s-a făcut cutremur, încât a căzut idolul, zdrobindu-se în bucăți; apoi a căzut și o parte din templu și a ucis pe mulți dintre necredincioșii care erau acolo. Demonul care locuia în acel idol a fugit de acolo scrâşnind din dinţi, fiind văzut de cei de faţă sub forma unei umbre care zbura prin aer.
Atunci persecutorii au poruncit ca Tatiana să fie torturată. I-au smuls ochii fecioarei cu nişte cârlige, însă ea a răbdat toate fără teamă, rugându-se pentru chinuitorii ei, implorând pe Domnul ca ochii duhovniceşti ai acestora să se deschidă. Iar Domnul a auzit rugăciunea roabei sale. Călăii au văzut patru îngeri care au înconjurat-o pe sfântă şi au început să-i bată pe chinuitorii ei. Văzând aceasta, opt dintre ei au crezut în Hristos şi au căzut în genunchi înaintea Sfintei Tatiana, cerându-i iertare pentru păcatul pe care îl săvârşiseră împotriva ei. Au fost torturaţi şi executaţi la rândul lor pentru că se mărturisiseră a fi creştini şi au primit astfel Botezul sângelui.
În ziua următoare, Sfânta Tatiana a fost adusă iarăşi înaintea judecătorului care, văzând că rănile i se vindecaseră complet, a poruncit ca aceasta să fie dezbrăcată şi bătută, iar trupul să-i fie tăiat cu nişte lame ascuţite. Făcând aceasta, aerul s-a umplut de bună mireasmă. Apoi sfânta a fost culcată la pământ şi bătută crunt de mai multe rânduri de slujitori care se înlocuiau unii pe alţii. Sfânta a fost apoi aruncată în închisoare, unde s-a rugat iarăşi toată noaptea, cântând şi aducând laudă lui Dumnezeu dimpreună cu îngerii.
La începutul dimineţii următoare, Sfânta Tatiana a fost dusă iarăşi înaintea judecătorilor. Chinuitorii au văzut uimiţi cum sfânta, după atâtea groaznice chinuri, era aproape cu totul sănătoasă şi încă mai strălucitoare şi mai frumoasă decât mai înainte. Atunci judecătorii i-au cerut să aducă jertfe zeiţei Diana. Sfânta a părut că se învoia, astfel că a fost dusă la templul păgân. Atunci Tatiana şi-a făcut semnul crucii şi a început să se roage. Dintr-o dată s-a auzit un bubuit de tunet asurzitor şi un trăsnet a lovit idolul, jertfele şi pe preoţii păgâni.
Sfânta Muceniţă a fost iarăşi torturată îngrozitor. Chinuitorii au legat-o de un stâlp, i-au strujit trupul cu gheare de fier; i s-au tăiat şi sânii. În acea noapte, îngerii i-au apărut iarăşi sfintei în închisoare, vindecându-i rănile, ca şi mai înainte. În ziua următoare, Tatiana a fost dusă până la circ, fiind dată pradă unui leu flămând. Fiara însă nu i-a făcut fecioarei nici un rău, ci s-a mulţumit să-i lingă picioarele. Pe când leul era dus înapoi în cuşcă, l-a atacat şi l-a ucis pe unul dintre chinuitori.
Apoi Tatiana a fost aruncată în foc, însă nici focul nu i-a putut face nici un rău. Păgânii, crezând că sfânta era o vrăjitoare, i-au tăiat părul, închipuindu-şi că puterile ei magice ar fi fost cumva legate de părul ei lung. Apoi au închis-o în templul lui Zeus, gândind că acum, cu părul tăiat, și-a pierdut puterile. A treia zi, preoţii păgâni au intrat în templu, dorind să aducă jertfe lui Zeus. Au zărit idolul căzut la pământ, sfărâmat şi pe Sfânta Muceniţă Tatiana lăudând cu bucurie pe Domnul Iisus Hristos.
În cele din urmă, Tatiana şi tatăl ei au fost amândoi decapitaţi într-o zi de 12 ianuarie, în preajma anului 225, primind astfel cununa muceniciei.
În anul 1517 capul Sfintei Muceniţe Tatiana a fost adus în Țara Românească de la Constantinopol de către Binecredinciosul Voievod Neagoe Basarab, în prezent aflându-se în Catedrala Mitropolitană din Craiova alături de moaștele Sfântului Ierarh Nifon și ale Sfinților Mucenici Serghie și Vah.
Pentru rugăciunile Sf. Tatiana, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi! Amin!
Mărturisirea fără pocăinţă
A te osândi cu tărie, a te mărturisi păcătos, este un lucru lesnicios şi obişnuit, am putea zice chiar la necredincioşi. Destui bărbaţi şi femei din cei care adesea duc o viaţă libertină, îşi zic păcătoşi, dar nu cu gândul care se cuvine întotdeauna. Aşa că voi spune că ei nu se mărturisesc. Fără a simţi strângere de inimă, fără a vărsa lacrimi amare, fără a-şi schimba purtarea, aşa îşi strigă ei greşelile. Sunt dintre aceştia, care făcând astfel, nădăjduiesc să câştige prin cuvinte alese cinstirea celor care-i ascultă.
†) Sfinţii Mucenici Ermil şi Stratonic (13 ianuarie)
Sfinţii Mucenici Ermil şi Stratonic au trăit în provincia romană Iliria (care cuprindea o parte a nord-vestului peninsulei Balcanice, până la Dunărea de mijloc), pe vremea persecuţiilor împotriva creştinilor declanşate de împăratul Licinius (250-325). Ermil era diacon, iar Stratonic, prietenul său, creştin şi el, era paznic la o închisoare.
Diaconul Ermil a fost denunţat autorităţilor că era creştin, fiind acuzat de dispreţuirea zeilor romani, cultul oficial al Imperiului. Este adus înaintea împăratului, care porunceşte să fie bătut peste faţă cu un bici de metal. Cerându-i-se în repetate rânduri să jertfească zeilor romani, acesta, neluând în seamă chinurile la care e supus în mai multe rânduri, refuză, mărturisindu-L pe Dumnezeul cel adevărat.
Este închis în temniţă vreme de trei zile, unde primeşte mângâiere şi întărire de la un înger al Domnului care îi vesteşte că avea să iasă biruitor din această încercare, primind cununa muceniciei. Adus din nou la judecata împăratului şi întrebat dacă se răzgândise, acesta şi-a mărturisit iarăşi credinţa creştină, fapt pentru care a fost bătut şi chinuit şi mai cumplit, însă a răbdat toate fără să scoată măcar un geamăt, rugându-se mereu Domnului. Un glas din cer s-a auzit atunci, auzit şi de soldaţii care-l chinuiau, vestind că peste 3 zile avea să fie izbăvit de chinuri.
Martor la toate acestea şi văzând credința sfântului, temnicerul acestuia, pe nume Stratonic, care era şi el creştin în ascuns şi îl cunoştea de mai demult pe diacon, a fost cuprins de milă. Sfântul Ermil a fost adus pentru a treia oară la judecată şi a refuzat din nou să se lepede de credinţă; împăratul a poruncit ostaşilor să strujească (sfâşie) adânc trupul diaconului cu gheare de fier. Acesta a rămas însă neclintit în credinţă.
Stratonic, plângând, s-a apucat să îngrijească rănile sfântului. El a fost văzut de unul din ostaşi, care l-a pârât împăratului. Chemat înaintea împăratului Liciniu, Stratonic a răspuns hotărât că este creştin. Din acest motiv el a fost supus supliciilor. În timp ce era chinuit striga: „Ermile, roagă-te lui Hristos pentru mine, să-mi dea putere să-mi păzesc credinţa tare şi nemişcată, să fiu mai presus de prigonitorii mei!”.
După o noapte de temniţă, cei doi prieteni au fost duşi din nou la judecată şi din nou chinuiţi. Văzând că nu-i putea îndupleca pe cei doi mucenici, împăratul porunceşte mai întâi ca diaconul Ermil să fie spânzurat de un copac, iar trupul acestuia să fie ciopârţit şi aruncat în valurile Dunării. Stratonic, rămânând şi el neclintit în credinţă, avea să împărtăşească soarta prietenului său. Astfel, cei doi au primit moartea mucenicească în ziua de 13 ianuarie 314, trupurile lor fiind aruncate în apele Dunării, undeva în apropiere de Belgradul de azi.
Trei zile mai târziu, aflând la mal trupurile Sfinţilor Mucenici, creştinii din partea locului le-au adunat laolaltă într-un singur sicriu, ca, după cum credinţa în Hristos şi prietenia întru Domnul i-au unit, ei să fie pe vecie pomeniţi împreună. Amin.
Sfinților Mucenici Ermil și Stratonic, rugați-vă lui Hristos Dumnezeu pentru noi! Amin!