Biserica Belvedere

†)Sfinţii Martiri Brâncoveni: Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi Sfetnicul Ianache

Sfintii Martiri Brancoveni

“Cel ce pentru dreapta credinţă şi pentru neam te-ai învrednicit a suferi moarte de martir împreună cu fiii tăi Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi cu sfetnicul Ianache, dreptcrediciosule Voievod Constantin, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.” (Tropar)

 

Din viaţa şi martirajul Sfinţilor Martiri Brâncoveni (16 august)

La 16 august, Biserica Ortodoxă Română îi pomeneşte pe Sfinţii Martiri Brâncoveni: Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi Sfetnicul Ianache.

Sfântul Constantin Brâncoveanu s-a născut în anul 1654, la Brâncoveni (actualmente comună în judeţul Olt), într-o veche familie boierească. Din fragedă pruncie rămâne fără tată şi este crescut de mama sa, Stanca, de bunica sa după tată, Păuna Greceanu şi de unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino care s-au îngrijit să-i dea o creştere aleasă şi în frica lui Dumnezeu. A primit o educaţie deosebită pentru acele vremuri, învăţând, printre altele, greaca, latina şi slavona. Se căsătoreşte cu Maria, fiica lui Neagoe şi nepoata lui Antonie Vodă. Căsătoria lor a fost binecuvântată cu unsprezece copii: 4 băieţi şi 7 fete.

Cu toate că nu a râvnit niciodată la tronul Munteniei, la 29 octombrie 1688 a fost nevoit să primească ungerea ca domnitor, la aceasta contribuind boierii ţării, împreună cu mitropolitul Teodosie şi cu Patriarhul Ecumenic, cu toţii preţuindu-l pentru alesele sale calităţi, intelectuale şi morale.

Constantin Brâncoveanu şi-a început domnia în împrejurări grele pentru Ţara Românească, în timpul unui îndelungat război între turci şi austrieci. Printr-o diplomaţie deosebită, el a ştiut să păstreze legături de prietenie cu toţi, astfel ca ţara să fie scutită de jafuri şi pustiiri din partea unor oşti străine.

În astfel de împrejurări favorabile, cei 26 de ani de domnie a sa reprezintă o epocă de maximă strălucire culturală şi artistică, domnitorul Constantin Brâncoveanu dedicându-se realizării de lucrări cu rezonanţă culturală şi spirituală: s-au ridicat numeroase biserici şi mănăstiri (printre care bisericile de la Potlogi şi Mogoşoaia, biserica Sf. Gheorghe Nou din Bucureşti, mănăstirile Hurezi şi Brâncoveni, plus palatul Mogoşoaia care se distinge prin stilul arhitectural brâncovenesc, devenit renumit), s-au deschis şcoli de toate gradele şi biblioteci care funcţionau pe lângă mănăstiri, s-au tipărit cărţi în diferite limbi, au fost sprijiniţi şi încurajaţi oamenii de carte, s-au acordat ajutoare materiale multor aşezăminte bisericeşti ortodoxe căzute sub dominaţie otomană precum şi celor patru Patriarhii, unor mănăstiri din Muntele Athos, din Muntele Sinai şi de la Locurile Sfinte.

În activitatea sa de dezvolatre a culturii şi a spiritualităţii româneşti prin scris şi tipar, domnitorul Constantin a avut ajutorul viitorului mitropolit al Ţării Româneşti şi Sfânt Sfinţit Mucenic Antim Ivireanul iar pentru buna orânduire a treburilor ţării, Dumnezeu i-a dăruit ca sfetnic de taină un priceput şi bun iconom, pe vistiernicul Ianache, rudă a sa.

Lăcomia turcilor stârnită de averile reale ale voievodului şi mai ales de cele imaginate de pizma lor, bănuielile lor că el ar trata în ascuns cu ruşii şi austriecii împotriva lor, alimentate de pârâciunile şi uneltirile rudelor sale, Cantacuzinii, care îi râvneau tronul, au precipitat lucurile, ducând la sfârşitul său.

Astfel, la data de 25 martie 1714, în Miercurea Mare a Săptămânii Patimilor, sultanul îl înştiintează că a fost mazilit, adică dat jos din domnie şi că trebuie să plece împreună cu toată casa lui la Ţarigrad (Constantinopol). În Vinerea Mare a Patimilor au fost ridicaţi de turci cu toţii, împreună cu o parte din averi. Au fost petrecuţi cu jale de locuitorii oraşului iar domnitorul, luându-şi rămas-bun, a spus noului domnitor ales de turci, vărul său Ştefan Cantacuzino şi celor din apropierea lui: “Dacă această nenorocire este de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia Lui! Iar dacă este din mâna omului, Dumnezeu să-i ierte.”

Au fost cu toţii închişi în înfricoşătoarea temniţă numită Edicule, adică Şapte Turnuri.

Domnitorul Constantin va fi torturat până în vară continuu, timp de patru luni, pentru a mărturisi unde şi-a ascuns averile, turcii numindu-l “Altân Bei” (Prinţul Aurului). După torturi cumplite i-au smuls semnătura pentru aurul depus la Veneţia.

În timp ce se aflau în închisoare, li s-a promis că li se va cruţa viaţa dacă vor trece la religia mahomedană, propunere refuzată cu hotărâre de către evlaviosul domn şi a sa familie. Drept urmare, Constantin Brâncoveanu şi fiii săi, împreună cu sfetnicul Ianache, au fost condamnaţi la moarte prin decapitare, în data de 15 august 1714. Această zi era menită să le adâncească şi mai mult durerea din suflet, fiind pe de o parte praznicul Adormirii Maicii Domnului, dar şi ziua onomastică a doamnei Maria Brâncoveanu şi ziua de naştere a domnitorului Constantin, care împlinea 60 de ani.

Numai în cămăşi, istoviţi de suferinţe şi dureri, cu capetele descoperite şi desculţi, legaţi cu lanţuri ca nişte răufăcători, au fost duşi la locul de osândă Ialy Kioşk.

De faţă erau, pe lângă şirurile de ieniceri şi mulţimea de popor îngrozită, şi sultanul Ahmed al III-lea împreună cu trimişii domnitorilor, regilor şi împăraţilor străini pe lângă Poartă, unii dintre ei reprezentanţi ai unor ţări creştine (?!!), care nu  refuzaseră invitaţia la macabrul spectacol chiar în ziua de Sfânta Maria. Pentru a spori chinul şi durerea familiei Brâncovenilor, au adus de faţă şi pe doamna  Maria împreună cu fiicele, ginerii şi nepoţii.

Brâncovenilor li s-a îngăduit să-şi facă o ultimă rugăciune, după care, înainte ca fiorosul călău să ridice securea, sultanul le-a făcut o nouă ofertă să le salveze viaţa dacă trec la mahomedanism. Răspunsul demn al voievodului a fost: “Împărate! Averea mea, cât a fost, tu ai luat-o, dar de legea mea creştină nu mă las! În ea m-am născut şi am trăit, în ea vreau să mor. Pământul ţării mele l-am umplut cu biserici creştineşti şi, acum, la bătrâneţe, să mă închin în geamiile voastre turceşti? Nu, Împărate! Moşia mi-am apărat, credinţa mi-am păzit. În credinţa mea vreau să închid ochii, eu şi feciorii mei!”

Apoi şi-a încurajat fiii astfel : “Fiilor, aveţi curaj! Am pierdut tot ce aveam pe lumea aceasta pământească. Nu ne-au mai rămas decât sufletele, să nu le pierdem şi pe ele, ci să le aducem curate în faţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Să spălăm păcatele noastre cu sângele nostru!”

Auzindu-i cuvintele, sultanul turbă de mânie şi porunci călăului să taie mai întâi capetele copiilor, începând cu cel mai mare, ca să fie chinul tatălui lor mai cumplit.

Uciderea lor a fost de o cruzime care i-a îngrozit şi pe turci! Sub prima lovitură a călăului a căzut capul Sfetnicului Ianache Văcărescu, apoi al fiului mai mare, Constantin, apoi cele ale lui Ştefan şi Radu.

Când călăul a ridicat securea să taie şi capul copilului celui mic, Mateiaş, de 12 ani, acesta, înspăimântat, văzând atâta sânge de la fraţii săi şi de la sfetnicul Ianache, se rugă de sultan să-l ierte, făgăduindu-i că se va face turc. Dar îndureratul tată şi-a îmbărbătat copilul spunându-i: „Fiule, din sângele nostru n-a mai fost nimeni care să-şi piardă credinţa. Dacă este cu putinţă, mai bine să mori de o mie de ori decât să-ţi renegi credinţa strămoşească pentru a trăi câţiva ani mai mulţi pe pământ.”. Copilul, ca renăscut, îşi puse liniştit gâtul pe tăietor şi cu glas îngeresc zise călăului: „Vreau să mor creştin: loveşte!”, iar acesta îi tăie capul.

La capătul acestor imagini cutremurătoare pentru sufletul oricărui tată, veni rândul lui Constantin Brâncoveanu care se închină liniştit şi hotărât zicând: “Doamne, fie voia Ta!” după care călăul aplică lovitura. Cele şase pârâiaşe de sânge mucenicesc se uniră iar sufletele lor fericite, curăţite de orice păcat prin “botezul sângelui” s-au ridicat la cer să primească cununile slavei muceniceşti.

Trupurile le-au fost aruncate în mare iar capetele au fost purtate de turci prin cetate, în vârful suliţelor, apoi au fost înfipte la o poartă a Seraiului şi ţinute acolo trei zile, după care au fost şi ele aruncate în mare. Pe ascuns, creştinii au pescuit trupurile celor şase martiri şi le-au îngropat lângă Constantinopol, în biserica Mănăstirii Maicii Domnului din insula Halki, mănăstire pe care domnitorul brâncovean o ajutase cu ceva timp înainte.

Soţia marelui domnitor, fiicele, ginerii şi nepoţii au stat închişi într-o temniţă din Asia Mică, de unde s-au putut întoarce în ţară abia după doi ani.

În anul 1720, doamna Maria a reuşit să aducă în ascuns în ţară rămăşiţele pământeşti ale domnitorului martir, pe care le-a îngropat în biserica Sf. Gheorghe Nou din Bucureşti, ctitoria sa. Nu s-a scris numele domnitorului pe lespedea de pe mormânt de teamă ca turcii să nu profaneze mormântul, ci doar a fost săpată în piatră stema ţării iar deasupra mormântului a fost pusă o candelă de argint cu o inscripţie discretă care atesta cine este înmormântat acolo.

La 20 iunie 1992 Biserica Ortodoxă Română a canonizat pe Martirii Brâncoveni, stabilindu-le zi de pomenire la 16 august (pentru a nu coincide cu praznicul Adormirii Maicii Domnului).

Mare ctitor de cultură şi de lăcaşuri sfinte, sprijinitor prin cuvânt şi faptă al Ortodoxiei de pretutindeni, figură de seamă în istoria neamului românesc, Constantin Brâncoveanu, împreună cu fiii săi şi sfetnicul Ianache, prin moartea lor cu adevărat mucenicească ne oferă tuturor o minunată pildă de dăruire şi jertfă pentru ţară şi pentru credinţa creştină. Amin.

 

Sfinţilor Martiri Brâncoveni, rugaţi-vă lui Hristos Dumnezeu pentru noi!

“O, Sfinţilor martiri Brâncoveni, care aţi biruit şi v-aţi încununat, căutaţi dintru înălţimea fericitei şi nesfârşitei vieţi cereşti către noi, cei împovăraţi de multe, mari, grele şi nepocăite păcate, şi primind puţina noastră rugăciune ca pe o gângurire pruncească, mijlociţi de la Dumnezeul milei şi al îndurărilor să ne izbăvească de chinurile cele veşnice ca, mântuiţi fiind, pururea să-I cântăm împreună cu voi în negrăita bucurie a Împărăţiei Sale: Aliluia!” (Condac din Acatistul Sfinţilor Martiri Brâncoveni)


Sfânta Mahramă a Mântuitorului (16 aug)

Astăzi, 16 august, este cinstită Sfânta Mahramă a Mântuitorului. Conform Tradiţiei, pânza a fost dată de Iisus Hristos regelui Abgar al Edessei pentru a fi vindecat de lepră. Pe mahramă a rămas imprimat chipul Mântuitorului care, de-a lungul timpului, a constituit model pentru iconografi. Ea este cea mai veche reprezentare a chipului Mântuitorului.

Regele Abgar al Edessei s-a îmbolnăvit grav şi toţi doctorii pe care i-a consultat nu au reuşit să-l vindece. A auzit şi el de minunile pe care le făcea Mântuitorul şi atunci, deoarece nu putea el personal să meargă din cauza bolii, a trimis o delegaţie la Mântuitorul Iisus Hristos să-L roage să vină şi să-l vindece. Mântuitorul nu s-a dus, dar a luat o pânză şi a aşezat-o pe faţă şi pe pânza aceea S-a impregnat Chipul Său. Deci, am avea o a doua impregnare a Chipului Mântuitorului Hristos şi aceasta a doua fiind legată de Regele Abgar, iar prima de Sfânta Veronica. În cazul celei dintâi Mântuitorul, după cum se ştie, pe drumul Crucii Mântuitorul a asudat, deoarece a fost foarte obosit şi Sfânta Veronica i-a dat un prosop şi s-a şters, iar pe acel prosop s-a impregnat chipul Mântuitorului Iisus Hristos.

Sfânta Mahramă a Domnului s-a păstrat la Edessa, în Catedrala oraşului. În 944, ea a fost mutată la Constantinopol, iar în 1204 cavalerii cruciadei a IV-a au luat-o şi au dus-o în Occident. Ea a ars la Paris, în timpul revoluţiei franceze.

†) Sfântul Cuvios Iosif de la Văratec (16 aug)

Cuviosul Părinte Iosif s-a născut în jurul anului 1750, în satul Valea Jidanului din Transilvania, dintr-o familie de oameni evlavioşi, trăitori ai credinţei ortodoxe.  În acea vreme are loc revolta românilor ortodocşi din Transilvania, condusă de Cuviosul Sofronie de la Cioara, împotriva asupririi austriece şi a uniaţiei. Din cauza acestor conflicte şi persecuţii, multe familii de români ortodocși au venit în Moldova, între care şi cea a Cuviosului Iosif.

Cuviosul Iosif a cunoscut viaţa monahală din tinereţe, alegând să devină ucenic al Cuviosului Paisie Velicicovschi, pe când se afla la Mănăstirea Dragomirna. La ceva timp, cu binecuvântarea stareţului, a devenit sihastru (ieroschimonah) în Munţii Neamţului cu alţi doi părinţi, Gherman şi Gherontie.

Vestea despre sfinţenia şi înţelepciunea lui duhovnicească atât de mult sporise, încât ajunsese unul din cei mai renumiţi sihaştri din ţinutul Neamţului, la care alergau monahii şi credincioşii să se spovedească şi să primească povăţuiri.

Printre ucenicii săi se numără şi Ieromonahul Irinarh Rosetti (†1859), care, după ce a întemeiat Mănăstirea Horaiţa, a plecat în Ţara Sfântă, unde a ctitorit biserica de pe Muntele Tabor.

După anul 1785, cu povăţuirea Stareţului Paisie, Cuv. Iosif a fost rânduit să pună bazele Mănăstirii Văratic.Ca ucenic şi următor al Sf. Paisie, Cuv. Iosif a devenit un vrednic misionar al Bisericii noastre şi înnoitor al vieţii monahale în obştea de la Văratic şi împrejurimi. Împreună cu stareţele din vremea sa, a pus temelia bunelor rânduieli cu privire la slujbele bisericeşti, la lucrul de obşte şi chilie, la deprinderea cu cititul, scrisul, lucrul de mână şi rugăciunea cea de toată vremea. Se ocupa şi de copierea manuscriselor cu conţinut scripturistic, teologic şi cultic.

Din mărturiile monahiilor de la Văratic se ştie că duhovnicescul părinte a dus o viaţă aspră, cu nevoinţe călugăreşti, iubind pe Dumnezeu şi oameni, rugăciunea şi cărţile. Pentru viaţa sa sfântă, Dumnezeu l-a înzestrat pe Cuviosul Iosif cu darul facerii de minuni şi al izgonirii duhurilor necurate. Prin rugăciunile sale înălţate înaintea Sfintei Treimi şi a Maicii Domnului, erau vindecaţi mulţi creştini de bolile sufleteşti şi trupeşti.

Cuviosul părinte a trecut la cele veşnice la 28 decembrie 1828, fiind înmormântat în pronaosul Bisericii „Adormirea Maicii Domnului” de la Mănăstirea Văratic.

Locurile din Munţii Neamţului unde s-a nevoit Ieroschimonahul Iosif au rămas în tradiţia locului sub denumirea: „Poiana lui Iosif”, „Pârâul lui Iosif” şi „Chiliile lui Iosif”.


Anunt pictura biserica