Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, unul dintre marii părinţi duhovniceşti ai secolului al XIX-lea, s-a născut la Bucureşti, la 7 octombrie 1787,  într-o familie de buni credincioşi. Atmosfera de rugăciune şi aleasă viaţă creştină din familie au influenţat viaţa lăuntrică a tânărului Constantin, cum se numea din botez. De aceea, în martie 1807, deci înainte de a fi împlinit vârsta de 20 de ani, şi-a îndreptat paşii spre Mănăstirea Cernica din apropierea Bucureştilor, unde va deveni monahul Calinic. La scurt timp a fost hirotonit ierodiacon şi apoi ieromonah. Îndrumat de duhovnicul său, a început o viaţă de aspre nevoinţe călugăreşti, cu post, rugăciune, muncă, citiri din Sf Scriptură sau din lucrările Sfinţilor Părinţi şi scriitorilor bisericeşti.

În 1817 a plecat la Muntele Athos unde a stat aproape un an, reuşind să cunoască îndeaproape viaţa călugărească de acolo şi asprele lor rânduieli, rânduieli care aveau să fie aplicate peste ani la Schitul Frăsinei și cărora el s-a supus de bunăvoie toată viața.

În 1818, la 11 ani de la intrarea la mânăstire, întreaga obște l-a ales stareț al Mănăstirii Cernica, pe care a cârmuit-o, cu multă iscusinţă, timp de 31 de ani, săvârşind multe fapte vrednice de laudă.

Stareţul Calinic era un bun îndrumător al credincioşilor care veneau la mănăstire; era cunoscut atât pentru rugăciunile sale tămăduitoare, cât şi pentru faptele sale de milostenie. Timp de câteva luni, în 1821 a hrănit în mănăstire un mare număr de locuitori din Bucureşti şi din împrejurimi, refugiaţi la Cernica de frica turcilor. Numeroase milostenii a făcut în diferite părţi ale ţării şi chiar peste hotare. Pentru copiii din satul Cernica a înfiinţat o şcoală cu dascăl plătit de mănăstire. A fost preocupat în permanenţă de zidirea sau de refacerea multor lăcaşuri de închinare.

În 1850, la vârsta de 63 de ani, a fost ales şi sfinţit episcop al Râmnicului, unde a săvârşit mari fapte şi a împlinit multe din lipsurile acestei eparhii.

După 16 ani de păstorit în scaunul episcopal, simţindu-se slăbit de bătrâneţe şi bolnav fiind, s-a retras la mănăstirea Cernica, unde a mai trăit aproape un an, mutându-se către Domnul, în ziua de 11 aprilie 1868. A fost îngropat, după a sa dorinţă, în tinda bisericii Sfântul Gheorghe.

Cât timp a vieţuit pe pământ, Sfântul Calinic a dus o viaţă duhovnicească plăcută lui Dumnezeu. Ajuns monah încă din tinereţe “el şi-a mortificat trupul tânăr printr-un post foarte aspru pe care numai un om desăvârşit l-ar fi putut suporta… Mult timp s-a mulţumit cu pâine şi apă fără să se sature“. “Noaptea nu dormea decât trei ore şi nu într-un pat, ci pe scaun. Ziua participa la cele mai grele munci împreună cu alţi călugari”. N-a mâncat niciodată carne sau peşte, ci numai legume.

Prin asceza sa nu căuta numai mortificarea patimilor, dar şi o sporire a virtuţilor. El a dezvoltat astfel în sine blândeţea, răbdarea, smerenia şi mai ales iubirea. Suferea cu cei nefericiţi, îi ajuta pe toţi cei despre care ştia că sunt în nevoi. Banii pe care cei bogaţi îi dăruiau pentru slujbele bisericeşti, el îi trimitea de îndată celor săraci. Nu avea în chilia sa decât un ulcior cu apă şi toată viaţa a purtat aceleaşi veşminte aspre şi sărăcăcioase.

Părea ca un “înger pământesc”. Rugăciunile îndelungate, pline de iubire pentru Dumnezeu îi mişcau atât de puternic inima, încât adesea ochii i se umpleau de lacrimi. În astfel de momente era absent pentru toţi, ca în extaz. Ucenicul şi biograful său A. Baldovin, scrie: “eram uimit de o asemenea viaţă supranaturală. Citisem multe vieţi de sfinţi. Acum ştiam că mă aflu alături de un sfânt în viaţă”.

Acest fel de viaţă a făcut din el un vas ales al Domnului, împodobit fiind şi cu darul facerii de minuni, tămăduind bolnavi, cunoscând gândurile ascunse ale oamenilor, sfârşitul lor şi chiar pe al său. A fost mângâiere pentru săraci şi văduve, iar tot ce a agonisit, a împărţit, cu milostivire, în faceri de bine. Încă şi azi, mult ajutor şi mare folos sufletesc dobândesc toţi cei ce cu credinţă aleargă către acest vas ales al Domnului. Amin.

Unul dintre primii sfinţi mucenici, cunoscut şi martirizat pe pământul ţării noastre în secolul IV, este Sfântul Mucenic Sava, numit uneori “Gotul” (Geto-Dacul), iar alteori “Romanul”.

Sfântul Sava s-a născut în jurul anului 334, într-un sat din parţile Buzăului, din părinţi creştini, care i-au dat o aleasă creştere duhovnicească, ajungând la tinereţe cântăreţ la biserica unde slujea preotul Sansala, bunul său păstor şi părinte duhovnicesc.

Sursele religiose menţionează faptul că era un om drept în credinţă, blând, smerit, cucernic, gata spre ascultare, liniştit şi negrabnic la cuvânt. În afară de îndrumătorul său duhovnicesc, preotul Sansala, evlaviosul Sava era apropiat sufleteşte şi de preotul Gutticas, care păstorea într-o cetate apropiată. Prin aceşti slujitori şi prin legătura neîntreruptă cu poporul dreptcredincios, prin post şi rugăciune, tânărul Sava şi-a sporit evlavia, blândeţea, smerenia, iubirea de adevăr şi statornicia în credinţa ortodoxă.

În Actul martiric al Sfântului Sava se precizează că în plină perioadă de persecuţii împotriva creştinilor, în primăvara anului 372, a treia zi de Paşti,  ostaşii regelui Athanaric al goţilor, conduşi de nobilul Atharid, au prins pe preotul Sansala şi pe tânărul Sava, i-au legat şi i-au chinuit, cerându-le să se se lepede de credinţa lor şi să se închine idolilor. În cele din urmă preotul Sansala a fost eliberat, dar Sava a fost martirizat.

Chinuitorii săi, conduşi de Atharid, l-au legat pe tânărul Sava şi l-au purtat prin văile împădurite care fuseseră arse de curând, prin cioturi ascuţite, biciuindu-l. Făcându-se ziuă, prigonitorii au văzut însă că pe trupul Sfântului Sava nu se afla nici un semn de vătămare, de aceea s-au înfuriat şi mai tare l-au răstignit pe două osii şi l-au trântit la pământ, lăsându-l să se chinuiască aproape toată ziua şi noaptea ce au urmat. Spre dimineaţă, o femeie ce trecea pe acolo l-a dezlegat, dar el a continuat să rămână în locul acela, netemându-se de ceea ce avea să urmeze. Când Atharid a aflat de aceasta, a poruncit ca sfântul să fie legat cu mâinile de o grindă, după care a adus la el mâncăruri jertfite idolilor, din care a vrut să-l oblige să mănânce. Însă sfântul a spus că acele mâncăruri sunt spurcate, ca şi cel ce le-a trimis, mărturisindu-L pe Hristos ca fiind singurul Stăpân şi Domn. Auzind acestea, unul din slujitori a aruncat în pieptul Sfântului un drug de fier ascuţit, dar Sfântul a rămas nevătămat, prin credinţa şi darul lui Dumnezeu.

Auzind toate acestea, Atharid a poruncit ca Sfântul Sava să fie aruncat în râul Mousaios (Buzăul de azi). Când au ajuns însă pe malul râului, slujitorii înfricoşaţi de minunile care le văzuseră, voiau să-l lase pe sfânt să fugă, dar acesta s-a împotrivit, spunându-le: “Împliniţi porunca ce vi s-a dat. Eu văd dincolo de râu. Iată, în faţă stau în slavă cei ce au venit să mă primească (îngerii). Care aşteaptă să ia sufletul meu şi să-l ducă în lăcaşul slavei lui Dumnezeu!”

Atunci, slujitorii i-au pus peste gât un lemn foarte greu şi l-au aruncat în apă. Astfel s-a săvârşit din această viaţă, prin lemn şi prin apă, Sfântul Sava, la 12 aprilie 372, la vârsta de 38 de ani. După ce l-au înecat, ucigaşii l-au scos din apă şi l-au lăsat neîngropat, ca să-i înspăimânte şi mai tare pe ceilalţi creştini. Trupul său a fost luat de creştini şi de preotul Sansala, duhovnicul său, care l-au îngropat cu cinstea cuvenită unui martir, într-un loc tainic, ştiut numai de ei.

Vestea despre noul martir s-a raspândit în lumea creştină de atunci. Aceasta a făcut ca prin anii 373-374 Sfântul Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, contemporan cu aceste evenimente, să se adreseze guvernatorului Dobrogei pentru a-i trimite moaştele Sfântului Sava. În aceasta scrisoare se face precizarea că moaştele Sfântului Sava au fost aduse întâi în “Romania“, adică în Dobrogea, desigur în capitala provinciei, la Tomis (Constanţa), păstorită în acele timpuri de Episcopul Betranion. De aici – moaştele Sfântului Sava au fost trimise Sfântului Vasile cel Mare în Capadocia. Marele ierarh al Cezareei Capadociei, drept răspuns, a adresat două scrisori de mulţumire (Epistolele 164 şi 165), prin care numeşte pe Sfântul Sava “atlet al lui Hristos”, “un martir al adevărului care a luat cununa dreptăţii”.

Astfel, Sfântul Sava este un mărturisitor al credinţei strămoşeşti a poporului nostru şi între alte neamuri. Amin.