Biserica Belvedere

Sfântă Mare Muceniţă Ecaterina, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi! Amin!


Raclele mucenicilor
Raclele mucenicilor nu sunt altceva decât porturi sigure, izvoare cu ape duhovniceşti, comori pline de bogăţii ce nu pot fi jefuite, nici istovite vreodată.
Şi după cum porturile dau multă siguranţă corăbiilor izbite de valuri multe, când se adăpostesc în sânurile lor, tot aşa şi raclele mucenicilor dau multă linişte şi siguranţă sufletelor noastre izbite de grijile lumeşti, când vin alături de ele.
Şi după cum izvoarele de apă rece înviorează trupurile cele ostenite şi arse de sete, tot aşa şi raclele mucenicilor răcoresc sufletele cele aprinse de patimi ruşinoase; numai vederea lor stinge pofta cea ruşinoasă, invidia ce încolţeşte, mânia ce clocoteşte şi orice altă patimă care ar tulbura sufletul nostru.

Raclele mucenicilor sunt cu mult mai de preţ decât orice comoară. Comorile de bani împresoară de primejdii pe cei ce le găsesc. Dacă se împarte în mai multe părţi, prin împărţire comoara se împuţinează. Cu comorile raclelor mucenicilor nu-i aşa: găsirea lor nu-i aducătoare de primejdie, iar împărţirea lor nu le împuţinează. Cu totul contrar comorilor de bani. Acestea, după cum am spus mai înainte, se micşorează dacă se împart; moaştele mucenicilor, însă, atunci îşi arată mai mult bogăţia, când sunt împărţite la mai mulţi. Aşa e natura lucrurilor duhovniceşti: cresc prin distribuire, se înmulţesc prin împărţire. Amin.

Sfântul Ioan Gură de Aur

(†) Botezul Domnului – Boboteaza, Dumnezeiasca Arătare

Botezul Domnului - Boboteaza Dumnezeiasca Aratare

„În vremea aceea a venit Iisus din Galileea la Iordan, către Ioan, ca să fie botezat de către acesta.
Ioan însă Îl oprea, zicând: „Eu sunt cel ce are trebuinţă să fie botezat de Tine, şi Tu vii la mine?…“.
Şi răspunzând Iisus, i-a zis: „Lasă acum, că astfel se cuvine ca noi să’mplinim toată dreptatea e“. Atunci L-a lăsat.
Şi după ce a fost botezat, Iisus a ieşit îndată din apă, şi iată cerurile I s-au deschis; şi Ioan a văzut Duhul lui Dumnezeu pogorându-Se ca un porumbel şi venind peste Dânsul.
Şi iată, glas din ceruri grăind: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru Care am binevoit!“

Sfânta Evanghelie după Matei 3, 13-17


Sfinţirea cea Mare a apei

În ziua sărbătorii Botezului Domnului, la finalul Sfintei Liturghii, se săvârşeşte Sfinţirea cea Mare a apei (Aghiasma Mare). Frumuseţea şi bogăţia rugăciunilor din slujba Aghiasmei Mari ne îndeamnă să fim cu luare aminte. Numai atunci primim binecuvântare cu adevărat şi ne foloseşte gustarea apei sfinţite, când ascultăm slujba sfinţirii ei cu credinţă, cu frică de Dumnezeu şi cu dragoste.

Aghiasma Mare se gustă de către toți credincioșii, pe nemâncate, timp de opt zile (începând din ziua Bobotezei şi până pe 14 ianuarie). După aceea, doar credincioşii care primesc binecuvântare de la preotul duhovnic o pot consuma în zilele de ajunare şi de post sau de sărbători mari. În caz de boală, putem, de asemenea, să gustăm din ea cu credinţă, după spovedanie.

Dacă o primim cu credinţă şi cu evlavie, în primul rând, Aghiasma Mare ne sfinţeşte sufletele şi trupurile noastre, casele noastre şi tot spaţiul în care ne desfăşurăm activitatea. Prin această sfinţire a naturii cu apă sfinţită, Biserica Ortodoxă arată că Dumnezeu trebuie mărturisit şi lăudat nu numai în biserică, ci şi în afara ei. Iar noi trebuie să fim creştini nu doar în zi de duminică, ci creştini în toate zilele, în orice loc ne-am afla.

În al doilea rând, Aghiasma Mare ne aduce vindecare de boli sufleteşti şi trupeşti. Trăim într-o vreme în care omul este foarte încercat de tot felul de boli sufleteşti şi trupeşti. Însă boala sufletească cea mai mare este păcatul, adică lipsa de iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii noştri. În acest sens, apa sfinţită ne vindecă, întrucât ne înmulţeşte credinţa şi dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii noştri.

În al treilea rând, Aghiasma Mare ne aduce eliberare de patimi şi alungarea duhurilor celor rele. Foarte adesea, omul simte că deşi doreşte să facă binele, totuşi nu are putere suficientă pentru a săvârşi binele, deoarece duhul cel rău îl îndeamnă pe om să săvârşească răul. Însă apa sfinţită îi dă omului putere să biruiască ispitele şi să ducă lupta cea nevăzută împotriva duhurilor rele, prin rugăciune, post, spovedanie şi Împărtaşanie.

De aceea, să ne rugăm Domnul Iisus Hristos să ne dăruiască bucuria de a fi binecuvântaţi cu apa sfinţită, noi şi casele noastre, cei dragi ai noştri şi toate activităţile noastre, pentru ca viaţa noastră să fie lumină din lumina lui Hristos şi bucurie din bucuria sfinţilor, spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire. Amin.


În Iordan botezându-Te Tu Doamne, închinarea Treimii s-a arătat; că glasul Părintelui a mărturisit Ţie, Fiu iubit, pe Tine numindu-Te, şi Duhul în chip de porumbel a adeverit întărirea Cuvântului. Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule, şi lumea ai luminat, mărire Ţie. (Condacul Praznicului)


Botezul Domnului

Sărbătoarea Botezului Domnului, numită şi Epifania sau Teofania, este una dintre cele mai mari sărbători ale creştinătăţii. Ea are o semnificaţie deosebită pentru viaţa creştină, deoarece nimeni nu poate deveni creştin fără Botez.

Taina Sfântului Botez este poarta de intrare în Biserică şi în Împărăţia cerurilor. Ştim aceasta din convorbirea Mântuitorului Iisus Hristos cu unul din învăţaţii Legii vechi, şi anume cu Nicodim, care era un om înţelept şi duhovnicesc. Iisus îi spune acestuia că “de nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 3). La întrebarea lui Nicodim: cum va putea un om în vârstă să se nască din nou?, Mântuitorul îi răspunde: “De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în Împărăţia cerurilor” (Ioan 3, 5).

Aşadar, Taina Sfântului Botez este taina naşterii din nou, taina naşterii duhovniceşti a persoanei. Prin naşterea biologică sau trupească, omul se naşte pentru viaţa aceasta pământească şi merge spre moarte din cauza păcatului strămoşesc care s-a transmis tuturor oamenilor ca predispoziţie sau înclinaţie spre păcat. Deci, cine se naşte fizic întru Adam, ca om, se naşte pentru a muri fizic, însă cine se naşte spiritual întru Hristos prin Botezul cu apă şi Duh Sfânt, se naşte pentru a trăi veşnic, potrivit cuvintelor Mântuitorului: “Cel ce crede în Mine, chiar de va muri, va fi viu” (Ioan 11, 25). De aceea Sfântul Apostol Pavel ne spune: “Precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia” (I Corinteni 15, 22).

Deci, în Taina Sfântului Botez se pregăteşte începutul învierii oamenilor, mai întâi învierea sufletului din păcat, prin credinţă, viaţă curată şi fapte bune, iar apoi, la Învierea cea de obşte, şi învierea trupului din stricăciune, pentru a trăi veşnic în iubirea Preasfintei Treimi. Aşadar, legătura tainică între Botezul din Biserică şi începutul intrării omului în Împărăţia cerurilor este conţinutul cel mai profund al Tainei Sfântului Botez. Nimeni nu poate intra în Împărăţia cerurilor dacă nu se naşte din apă şi din Duh în Biserică.

Hristos nu avea nevoie să fie botezat de către Ioan, pentru că era fără de păcat, dar întrucât a luat asupra Sa condiţia umană, adică a intrat în lumea marcată de păcat şi moarte, El Se botează pentru mântuirea oamenilor, pentru a arăta fiecărui om că are nevoie de curăţire şi de schimbare.

Sărbătoarea Botezului Domnului, a Epifaniei sau a Teofaniei, este şi sărbătoarea arătării Preasfintei Treimi, pentru că la Botezul Domnului S-a arătat, deodată, lucrarea Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh. Această minune dumnezeiască s-a făcut când Mântuitorul Iisus Hristos a ieşit în public şi S-a botezat în apele Iordanului, la vârsta de 30 de ani. Atunci, deodată cu Persoana lui Dumnezeu Fiul devenit Om din iubire pentru oameni, Se arată şi Celelalte două Persoane ale Preasfintei Treimi. Duhul Sfânt în chip de porumbel coboară peste Fiul lui Dumnezeu devenit Om, îndată după ce a ieşit din apele Iordanului, iar glasul Tatălui ceresc se aude zicând: “Acesta este Fiul Meu cel iubit întru care am binevoit” (Matei 3, 17).

În lumina Botezului Domnului Hristos înţelegem de ce Botezul creştin se săvârşeşte în numele Sfintei Treimi, adică în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Mântuitorul Însuşi, la sfârşitul Evangheliei după Matei, înainte de a Se înălţa la ceruri, porunceşte Apostolilor Săi să meargă şi să înveţe neamurile credinţa în Iisus Hristos şi să le boteze în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh (cf. Matei 28, 19).

După cum Sfânta Treime a fost prezentă la Botezul Mântuitorului Hristos, tot aşa Sfântă Treime este prezentă şi când se botează fiecare om pentru a deveni creştin. Deci, prin Botezul Său, Mântuitorul Iisus Hristos a pregătit botezul creştin.

În acest sens, Biserica lui Hristos se constituie la Cincizecime prin Pogorârea Sfântului Duh peste Apostoli şi prin botezul mulţimilor de oameni în numele Sfintei Treimi (cf. Fapte 2, 41). Din acest motiv sărbătoarea Sfintei Treimi este acum îngemănată în calendar cu sărbătoarea Pogorârii Duhului Sfânt sau a Cincizecimii (Luni după Duminica Rusaliilor), iar la rugăciunile începătoare, rugăciunea Preasfântă Treime urmează după rugăciunea Împărate ceresc. Deci, Duhul Sfânt împărtăşeşte iubirea Preasfintei Treimi şi face Biserica plină de Sfânta Treime.

Când Mântuitorul Iisus Hristos S-a botezat în Iordan de către Înaintemergătorul şi Botezătorul Ioan, Sfântul Ioan a simţit sfinţenia Lui şi I-a zis: “Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine?” (Matei 3, 14). Mântuitorul îi răspunde lui Ioan: “Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea” (Matei 3, 15). Cu alte cuvinte, nu este o necesitate ca Iisus Hristos să Se boteze, fiindcă El este fără de păcat, dar întrucât, în mod liber, ia asupra Sa păcatul lumii, El împlineşte dreptatea, adică voia lui Dumnezeu Tatăl ca Fiul Său să fie Mântuitorul lumii. El S-a făcut purtătorul condiţiei umane, al unei vieţi care este amestecată cu moartea, pentru ca să dăruiască oamenilor muritori viaţa Lui cea fără de moarte veşnică.

Când Mântuitorul Se botează, cerurile se deschid şi Duhul Sfânt coboară peste umanitatea lui. Aceasta înseamnă că şi atunci când se botează un om, adult sau copil, în Biserică, cerurile se deschid şi harul Duhului Sfânt introduce pe om în viaţa Sfintei Treimi. Preotul care săvârşeşte Botezul doar arată vizual lucrarea cea nevăzută a Sfintei Treimi, deoarece când se botează un om, adult sau copil, Hristos Domnul, Arhiereul veşnic, îl botează pe acesta prin lucrarea Duhului Sfânt şi prin bunăvoinţa Tatălui.

Ultimele cuvinte din Evanghelia de astăzi sunt cheia înţelesului Botezului, şi anume: “Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru care am binevoit” (Matei 3, 17). În Dumnezeu Fiul devenit Om, Dumnezeu Tatăl iubeşte întreaga umanitate. Prin urmare, când se botează un om, glasul Părintelui ceresc spune tainic: acesta este fiul Meu cel iubit, pentru că Dumnezeu Tatăl cuprinde în iubirea Sa veşnică pentru Fiul Său pe fiecare om botezat, devenit creştin, care poartă numele lui Hristos.

Când se botează un copil, primeşte binecuvântare nu numai copilul respectiv, ci şi familia şi Biserica întreagă, pentru că Botezul nu este numai un eveniment personal, ci şi unul comunitar, eclesial. Cu fiecare nou botezat se arată o dată în plus iubirea veşnică a Preasfintei Treimi pentru oamenii care doresc bucuria şi viaţa veşnică din Împărăţia Preasfintei Treimi. Din acest motiv, Botezul este un izvor de mare bucurie pentru familie, pentru parohie şi pentru Biserica întreagă, sobornicească.

Când se botează copilul, în aceeaşi zi el primeşte şi Taina Mirungerii, rostindu-se formula: pecetea darului Sfântului Duh. Atunci copilul botezat primeşte o mulţime de daruri duhovniceşti spre a fi cultivate, iar apoi el, mergând la biserică împreună cu mama, tata, bunica şi cu alţi copii, creşte duhovniceşte în iubirea de Dumnezeu şi de Biserică.

Totodată, în aceeaşi zi în care copilul primeşte Botezul şi Mirungerea, în mod obişnuit la vârsta de 6 săptămâni, el primeşte şi Sfânta Taină a Euharistiei (Împărtășania). Aceasta nu se amână pentru mai târziu sub pretextul că nu o înţelege copilul la vârsta de 6 săptămâni. De fapt, nici la o vârstă înaintată nu înţelegem cum pâinea şi vinul se prefac în Trupul şi Sângele Domnului, dar înţelegem că în Taina Sfintei Euharistii sau a Sfintei Împărtăşanii se află iubirea sfântă a lui Dumnezeu pentru noi, Care ne dăruieşte viaţă veşnică.

La Botez, adultul sau copilul, prin naşul său, face un legământ, şi anume un legământ pentru toată viaţa, adică depune voturi baptismale, întrebări şi răspunsuri (asemenea voturilor monahale). Prima întrebare: Te lepezi de satana? şi de toate lucrările lui? şi de toţi slujitorii lui? şi de toată slujirea lui? şi de toată trufia lui? Răspuns: Mă lepăd de satana. Şi apoi la întrebarea: Te uneşti cu Hristos?, răspunsul este: Mă unesc cu Hristos! Iar la întrebarea: Şi crezi Lui?, răspunsul este: Cred Lui, ca unui Împărat şi Dumnezeu! Toate acestea le făgăduieşte cel care se botează sau naşul pentru copil, ca început de viaţă nouă în Hristos prin harul Duhului Sfânt.

Aşadar, toată viaţa celui botezat trebuie să fie o lucrare sfântă de lepădare de satana şi de lucrările lui, adică de păcat, de toată răutatea, şi o unire cu Hristos prin împlinirea poruncilor dumnezeieşti. În măsura în care omul se leapădă de satana şi de toate lucrările lui şi se uneşte cu Hristos, în aceeaşi măsură el simte bucuria harului şi iubirii lui Dumnezeu în viaţa sa. Amin.

(Preafericitul Părinte Daniel – în ziarullumina.ro)


Singurul dar pe care îl putem face lui Dumnezeu

Există, cu referire la Botezul Domnului, în Evanghelia după Luca, un verset care ne spune: “Şi după ce s-a botezat tot poporul, botezându-Se şi Iisus şi rugându-Se, s-a deschis cerul” (Luca 3, 21). Ce ne atrage atenţia este faptul că Mântuitorul a intrat în apele Iordanului, deloc întâmplător, abia după ce s-a botezat “tot poporul“. Mântuitorul nu venise la Ioan să Se cureţe,  să-Şi mărturisească vreun păcat, ci, dimpotrivă, spre “a ridica păcatul lumii” (cf. Ioan 1, 29), să ia asupra Sa ceea ce lăsaseră aceia în apă – adică păcatele întregului neam omenesc, indiferent de epoca în care ar trăi cineva.

E foarte important să înţelegem că nu este păcat săvârşit de noi care să nu fi fost asumat deja de Hristos, fie că noi conştientizăm sau nu acest lucru. Hristos este pe cruce şi în agonie până la sfârşitul veacurilor (v. Blaise Pascal) – deşi este, totodată, şi în slava dumnezeirii -, pentru că până în vremurile de pe urmă vor fi oameni care vor păcătui. Iar noi, când greşim înaintea lui Dumnezeu, rănim pe Domnul; dar El pentru aceasta a şi venit în lume, ca să ia durerea păcatului de la noi. Numai că noi nu-L lăsăm, cel mai adesea, să ne vindece rana.

Fericitul Ieronim, pe la anul 400, în Betleem fiind, a avut un dialog cu Mântuitorul, Care  i-a cerut să-I dea un dar, ceva ce El nu are. După ce Ieronim îi oferă tot ceea ce credea că are – virtuţile sale, munca sa, viaţa sa-, Domnul îi spune: “Dă-mi păcatele tale!”

Iată ceva ce nu are Fiul lui Dumnezeu şi a venit să ia de la noi: păcatul. Numai că noi ne încăpăţânăm să nu renunţăm la el, uneori pentru că ni se pare că “nu se cade” aşa ceva. Şi nu venim la biserică sau la spovedit pentru că ne considerăm prea murdari, ne este frică ca nu cumva să întinăm, să profanăm cu prezenţa noastră. Alteori, nu-i dăm păcatul nostru pentru că ne-am prea lipit de el şi credem că “aşa suntem noi”, ne speriem că nu am mai avea o identitate dacă am renunţa la viaţa noastră de acum.

Dacă nu ne apropiem de Dumnezeu, cu nădejdea că El întinde pururea braţele Sale părinteşti către noi şi ia povara noastră asupra Sa, e totuna cu a spune: “Nu-ţi dau, Doamne, păcatele mele! Atâta am şi eu!” Şi, într-un fel, ele devin comoara noastră, prin urmare şi locul de care se lipeşte inima noastră (cf. Matei 6, 21), inimă ce nu-şi poate afla, astfel, pacea şi bucuria după care tânjeşte.

Dumnezeu ne-a făcut cel mai mare dar prin trimiterea Fiului Său în lume. Noi nu vrem să-I întoarcem darul şi să-I oferim singurul lucru pe care I l-am putea oferi şi care nu-I aparţine: păcatul nostru. E un schimb nedrept? Nu, căci aşa se cuvine “să împlinim toată dreptatea” . Numai aşa se poate face dreptate după măsura dumnezeiască sau, mai exact, numai aşa se poate îndrepta totul – adică restaura omul: prin acest schimb divino-uman. Dar noi suntem atât de egoişti încât nici măcar păcatele (care ne fac atâta rău) nu vrem să I le dăm lui Dumnezeu.

Să punem început bun la… început de an nou calendaristic, punând înaintea Domnului Dumnezeu şi oferindu-I Lui tot ceea ce ne doare. Doar aşa ne dovedim demni de iubirea Lui, iar nu străduindu-ne, sisific, să fim “mai buni” prin forţele noastre proprii, făcându-ne măreţe planuri despre ce vom face şi vom drege în noul an. Amin.

(preluat din ziarullumina.ro)


Cel ce a greșit după botez, vădit lucru, este dezbrăcat de Hristos,a pierdut îmbrăcămintea întru El și trebuie ca zi și noapte, cu credință, cu post și cu lacrimi, să ceară o nouă îmbrăcăminte în haina dreptății lui Hristos. Hristos nu-i părăsește pe unii ca aceștia cu totul, dar îi face să-și simtă goliciunea și-i mișcă să se roage cu smerenie ca să li se întoarcă darul înfrnării de la păcate.

Cel ce nu este îmbrăcat în Hristos nu poate împlini poruncile lui. Să ne rugăm dar lui Hristos – singura noastră nădejde – ca să ne izbavească de rănile pătimașe, să ne sfințească simțurile și să ne învețe pocăința și smerirea inimii. Leacul și tămăduitorul firii noastre slăbite și bolnăvicioase sunt Biserica și Domnul nostru Iisus Hristos. Dacă El nu va intra în suflet și nu va împărăți într-însul în viața de acum, sufletul nu se va însănătoși și nu va avea nici o nădejde să intre în Împărăția cerurilor. (Sf. Simeon Noul Teolog)


“Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat.” (Trisaghionul Botezului Domnului)


Anunt pictura biserica